Nr. 3 (473) Martie 2005

Bolnavi de inimă (rea)

Ştiam că naţia a trecut de la comunism la capitalism cu sănătatea destul de şubredă. Vedem cum se înmulţeşte numărul farmaciilor (cea mai mare librărie din Oradea, „Eminescu”, a fost transformată în farmacie deşi pe o sută de metri mai sînt încă trei), cum sînt deja mai multe decît magazinele alimentare. Cozile la pîine, lapte, carne s-au transformat în cozi la medicamente. Nu mai ajungem să îmbătrînim, iar copii se nasc din ce în ce mai puţini. O boală perversă, diabetul, e tot mai frecventă şi la vîrste tot mai scăzute. Performanţi sîntem la tuberculoză şi Sida. Iar în ce priveşte bolile de inimă ni se spune că sîntem primii din lume. Asta m-a uimit foarte tare. Se întîmplă ceva în România care ne afectează sănătatea. Parcă ar fi aerul otrăvit, atmosfera. Este otrăvită atmosfera. Şi cînd spun „atmosferă” nu mă gîndesc numai la aceea care protejează planeta, ci la aerul dintre oameni. Aerul acesta conţine gîndurile oamenilor, temerile lor, cuvintele lor, stimulii şi reacţiile lor, faptele lor şi urmările acestora, atitudinile lor, într-un cuvînt – sintaxa unui popor. Ne doare inima nu numai ca organ al fizicului nostru, ci şi ca organ care întruchipează simţămintele noastre. Toate zicalele referitoare la inimă sînt mai actuale ca niciodată. Inima noastră, inclusiv aceea morală, sintactică, s-a făcut deja cît un purece. Iar sîngele nostru conţine tot mai puţin oxigen şi tot mai mult zahăr, grăsimi, sau creatinină. Organele de serviciu nu mai reuşesc să-l purifice.

Trecînd la „corpul” mîndrei Românii, are şi ea bolile ei care o ţin la pat. Se vorbeşte despre corupţie… E un cancer. Răul mănîncă binele şi se generalizează. Corupţie înseamnă negocierea autorităţii. Cel ce are un pic de putere, de care depinzi începînd cu termenul de eliberare a răspunsului pînă la interpretarea legii, îţi dă de înţeles (direct, prin intermediari, folcloric) că autoritatea lui este negociabilă şi că îţi poate face o favoare. Dacă nu are această autoritate, şi-o arogă: prin forma ghişeului, ţinută, limbaj. Cu cît creşte nivelul, cu atît creşte preţul. Nici o altă instituţie nu se amestecă pentru că peste tot mecanismul e acelaşi. Guvernul ar putea stabili un impozit pe foloasele necuvenite şi sînt sigur că în orice instituţie se cunosc pînă la exactitate veniturile de acest fel. Am văzut astfel de estimări ale unor funcţii, se cunoaşte cum vin în provincie trimişi ai Paşei să colecteze procentele – şi aceia ştiu exact cît trebuie să ducă din cît. Au fost filmaţi în cătuşe doar aceia care au trădat, jucînd la două capete, au schimbat partida sau au jupuit mai mult pentru ei.

Inclusiv parlamentarii români vorbesc în termeni catastrofici despre România. Se vorbeşte despre oligarhia securisto-comunistă care conduce ţara şi cu care fiecare preşedinte a încheiat un pact. Apoi, despre baroni locali, mafii, caracatiţe. Despre tot mai puţina libertate a presei: aservită politic, economic, intereselor şi capriciilor  unor patroni cu puţină calitate morală, intelectuală, culturală. Instituţiile sînt fragile, îmbătrînite într-o birocraţie care nu generează dreptate şi evoluţie democratică. Relaţiile dintre oamenii activi sînt de tip ludic, fără să implice responsabilitatea. Dacă eu plătesc partenerului meu în zece zile o marfă, altul mă plăteşte pe mine în două luni, fără a se gîndi la pierderea mea, ci doar la cîştigul lui. E o problemă de cultură înainte de toate.

Se discută mult despre integrarea noastră în Europa. Preşedintele ţării, domnul Traian Băsescu, ne plasează pe axe, adună în jurul nostru posibili prieteni, aliaţi, încercînd să releve şi să evalueze avantajele tuturor. Acasă, tună şi fulgeră împotriva corupţiei. Se dau exemple, instituţiile instrumentează cazuri cunoscute şi de copiii străzii. Dar cămătari nu sînt numai la Bucureşti, ci în fiecare oraş mare, funcţionari corupţi nu sînt numai în ministere, ci pînă la baza piramidei. Întregul sistem este corupt, prin însăşi structura lui.

Măsurile par de forţă, pare o campanie susţinută. Cu disperarea celor noi la putere care s-au angajat, pe de o parte, şi cu disperarea celor care au ţinut dosarele sub covor, pe de altă parte, iar acum le scot cîte un colţ, cu speranţa ca minunea să ţină trei zile sau ca unele noduri să cedeze şi să devină poibilă marea negociere.

După ce fumează pipa cu cei de-afară, ar fi de aşteptat ca domnul Băsescu să spună: „Români, mi-aţi dat, cînd v-am cerut, Primăria Capitalei, apoi Consiliul General, apoi Preşedinţia României. Nu mai daţi nimic nimănui pentru că nici vouă nu vi se dă nimic. Eu vă garantez această libertate”. Dar e normal un astfel de gest într-o democraţie? E normal ca preşedintele să se adreseze cetăţenilor ţării ca unor supuşi pentru a le spune că a venit timpul să facă uz de drepturile lor? Se pare că sîntem în pragul necesar al unei revoluţii morale. Am ajuns în situaţia ca oamenilor să le fie ruşine să nu dea, să nu recompenseze. Cînd le va fi ruşine să primească, să prejudicieze comunitatea?

Un popor bolnav nu se poate integra într-o comunitate sănătoasă de popoare decît dacă trece printr-o carantină, printr-un fel de sanatoriu, sau pe la secţia de terapie intensivă. În acest moment, integrarea e sinonimă cu internarea. De cele mai multe ori bolnavul aşteaptă de la medic nu numai remedii, ci şi miracole. Mentalitatea noastră aceasta e. Ne place rolul de spectator şi de asistat, ne-ar place ca Pămîntul să se învîrtă în jurul nostru pentru că noi avem buric iar domnul Băsescu moţ.