Beckett în lectură liberă
AŞTEPTÂNDU-L PE GODOT de Samuel Beckett; Traducerea
— Gellu Naum; Teatrul de Stat din Oradea — Trupa „Iosif Vulcan”; Regia
artistică şi ilustraţia muzicală — Emil Sauciuc; Scenografia — Oana
Cernea şi Emil Sauciuc; Distribuţia — Petre Ghimbăşan (Estragon);
Richard Balint (Vladimir); Sebastian Lupu (Pozzo); Tiberiu
Covaci (Lucky); Pavel Sîrghi (Băiatul); Data premierei — 14 ianuarie
2005
În 1953, regizorul de avangardă Roger Blin îşi asumă
riscul de a înfrânge inerţiile publicului parizian punând în scenă, cu preţul
riscului unui fiasco financiar, pe scena Teatrului Babylone, piesa
Aşteptându-l pe Godet de Samuel Beckett. Fără să fi însemnat un mare succes,
spectacolul a contrazis toate aşteptările pesimiste ale lui Blin care avea să
povestească mai târziu că, în opinia lui, spectatorii parizieni au simţit că
„ceva” deosebit se întîmplă şi astfel dramaturgia beckettiană şi-a început
impresionanta traiectorie care e departe de a se fi încheiat. Elocvente în acest
sens sunt Festivalul Beckett de la Berlin, detaliul că în ianuarie 2003
Festivalul Internaţional de la Sydney a sărbătorit 50 de ani de la prima
înscenare a piesei ce l-a consacrat pe marele dramaturg, dar şi consecvenţa şi
succesul cu care îi montează opera în România, dar şi peste hotare, unul dintre
cei mai importanţi exponenţi ai şcolii româneşti de regie, Tompa Gábor.
În cartea Eugen Ionescu şi Samuel Beckett în spaţiul
cultural românesc apărută în anul 2000 la Editura Timpul din Iaşi,
Anca-Maria Rusu reface istoria înscenării lui Beckett şi a piesei
Aşteptându-l Godot în România. Acest text a fost reprezentat pentru întâia
oară la noi în 1980 la Sala Atelier a Teatrului Naţional „I.L.Caragiale”
din Bucureşti, într-un spectacol semnat de Grigore Gonţa. În cronica pe care i-a
consacrat-o în România literară nr.13/1980, Ileana Berlogea califica
montarea drept „un eveniment de cultură artistică şi filozofică”. Acum, adevărul
e că repetiţiile fuseseră începute cu multă vreme în urmă de David Esrig, că
marele regizor a avut de întâmpinat numeroase obstacole din partea cenzurii
comuniste care nu prea privea cu ochi buni reprezentarea dramaturgilor din
şcoala absurdului, iar aceste şicane au constituit picătura care a umplut
paharul determinându-l pe distinsul director de scenă să ia calea exilului.
Oricum, rolul lui Esrig în aducerea pe scena românească a lui Beckett rămâne
extrem de important, nefiind exclus ca tocmai el să fi fost cel ce l-a convins
pe Gellu Naum cu care, de altminteri mai colaborase foarte bine la antologicul
Nepotul lui Rameau din 1968, de la „Bulandra”, să purceadă la tălmăcirea
textului. Poate pentru că, aşa după cum observa Mira Iosif în cronica din
revista Teatrul nr.3/1980, „Godot a venit la noi când nimeni nu se mai
aştepta şi nu îl mai aştepta”, montarea lui Gonţa care păstra intactă
distribuţia întocmită de David Esrig — Marin Moraru, Gheorghe Dinică, Sandu
Sticlaru, Grigore Gonţa — a fost primită cu o oarecare blazare de către critică.
Au fost voci care au considerat spectacolul demodat, altele care, niţeluş mai
elegant, au spus că el a prilejuit” o lectură de încunoştiinţare” sau o
transpunere reverenţioasă ce respecta replicile şi didascaliile cu o fidelitate
academică.
După 1990, publicul românesc a mai avut prilejul să vadă
câteva reprezentări ale piesei lui Beckett. Slujindu-ne de cercetarea deja
menţionată a Ancăi-Maria Rusu, vom aminti mai întâi montarea Teatrului „Eugčne
Ionesco” din Chişinău în regie colectivă (Petru Vutcărău şi Mihai Fusu) adesea
jucată în turneu în România, cea de la Nottara din 1996 datorată lui
Dominic Dembinski, o alta de la Teatrul UNU înfăptuită de Dragoş Galgoţiu
sau cea de la Naţionalul ieşean semnată de Nikolov Perveli Vili.
S-ar putea spune că şi la Oradea, Godot vine într-un
moment în care nu-l mai aştepta nimeni, ceea ce nu înseamnă că, dincolo de
rezervele pe care le voi formula în cuprinsul acestei cronici, faptul nu trebuie
salutat şi aceasta nu doar din raţiuni ce ţin de politeţe şi bunăvoinţă ori de
importanţa opţiunii repertoriale. Aş reaminti că în urmă cu vreo zece ani un
grup de actori, disperaţi că nu joacă, s-au apucat de repetiţii. Din motive
varii, au abandonat lucrul. Acum acesta e dus până la capăt într-un spectacol
realizat la Sala Studio de actorul Emil Sauciuc care a decis să aleagă şi
profesiunea de regizor, dar nu oricum, ci cu studii şi acte în regulă. De aceea,
spectacolul e realizat în colaborare cu Universitatea de Artă Teatrală din Târgu
Mureş. Piesa, concepută de Beckett, în două acte e reprezentată într-un
spectacol fără pauză, de mai puţin de două ore. Textul beckettian a fost supus
unei operaţii duble, cu componente de semn contrar. Prima, abosolut necesară, a
constat în amputarea unor replici, cea de-a doua, nu întotdeauna inspirată, s-a
bazat pe adăugarea unor fraze cu intenţii ludice sau comice, pe alocuri de un
gust îndoielnic. Emil Sauciuc ar fi făcut bine să se gândească mai pe îndelete
dacă asemenea inserţii sunt cu adevărat necesare şi nu riscă să trimită în chip
nedorit spectacolul în zona divertismentului ieftin, a revuisticului, creând o
breşă stilistică în ansamblu. Asta cu atât mai mult cu cât sunt semne că
regizorul şi-a dorit racordarea montării la temele majore ale dezbaterii
intelectuale de azi. Unele detalii de costum, şi o seamă de mişcări ne lasă să
întrevedem că o supratemă formulată de regizor e aceea a dezumanizării şi
robotizării. Estragon şi Vladimir, Pozzo şi Lucky sunt transformaţi în fiinţe
dotate cu microprocesoare, devin cyborgs, personaje dintr-o lume de după
apocalipsă, periodic se prezintă devitalizaţi, nealimentaţi cu energie. Mă
îndoiesc că ideea e tocmai fericită şi mă tem că nu face decât să inducă o
senzaţie de incongruenţă şi de originalitate căutată cu orice preţ.
Spectacolul începe într-o atmosferă de mister, construit
din elemente sonore şi vizuale (jocuri de lumini), iar pe scenă îşi face
apariţia Băiatul (Pavel Sîrghi), rol ale cărui funcţii şi sarcini sunt
amplificate. El e primul care ne trimite cu gândul la metafizic pe exploatarea
căruia mizează montarea. La final, tot Băiatul va fi cel ce îi va chema pe Didi
şi Gogo să-l însoţească. Unde anume e ceva mai greu de precizat — în moarte,
spre Dumnezeu ori în Infern? Oricum, sigur e că finalul avansat de spectacol îl
contrazice pe cel sugerat de text căci pentru Beckett aşteptarea celor doi
trebuie să continue. Finalul deschis, abandonarea lui Didi şi Gogo într-o
aşteptare fără sfârşit înseamnă, la urma urmei, continuarea unei lupte infinite
cu adversitatea. Ambiguitatea aşteptării e compromisă în spectacol. Actorilor
Richard Balint şi Petre Ghimbăşan li s-a cerut să se concentreze cu predilecţie
asupra caracterului fizic al spectacolului, iar asta se realizează prin
avalanşa de vorbe, mimică, gesturi, clovnerii, etc., sarcini de care cei doi se
achită la bune cote de profesionalitate. Foarte bine evoluează pe coordonatele
formulate de regizor şi celălalt cuplu, Pozzo şi Lucky, interpretat de Sebastian
Lupu şi de Tiberiu Covaci. Nu e vina nici unuia dintre cei patru actori că pe
alocuri s-a mai sărit calul, că nu s-a purces la epurarea a ceea ce s-ar fi
cuvenit, că nu au fost aprofundate anumite sensuri ce fac ca tragicul să vireze
la Beckett în deriziune. Scapă unei suficiente evidenţieri chiar sensul
principal al textului şi anume că datul fundamental al condiţiei umane e
suferinţa fizică dar mai cu seamă cea psihică, de ordin moral, o suferinţă ce
vine din teroare, nesiguranţă, plictis, o suferinţă în faţa căreia umanitatea nu
poate face nimic fiind condamnată la imobilism. S-a sacrificat pe altarul
conciziei o componentă de bază a poeticii teatrale beckettiene-tăcerea —
adică evidenţierea blancurilor care înseamnă o formă prin care e
exprimată damnaţiunea fiinţei umane. După cum observă tot Anca Maria Russu (cf.
Cercurile concentrice ale absurdului, Editura Timpul, 1999)
„personajele beckettiene alternează cuvinte şi tăceri, pauze şi jumătăţi de
pauze, oftatul cu jumătate de oftat, cu sferturi de oftat, aspirând la tăcerea
iniţială, dinaintea naşterii, dar şi temându-se de tăcerea finală a neantului.”
Proust spunea undeva — „Cărţile adevărate trebuie să fie copiii nu ai luminii şi
cozeriei, ci ai obscurităţii şi ai tăcerii.” Asemenea lui Mallarmé care nu
îndrăznea să umple pagina cu propriul scris, Beckett suspendă cuvântul pentru a
lăsa să se exprime tăcerea. Anca Maria Rusu adaugă că „la Beckett există tăceri.
obscuritate, există cozerie, dar este o cozerie dacă se poate spune — obscură şi
tăcută”. Această dimensiune oximoronică e însă, din păcate, insuficient prezentă
în montarea orădeană.
Am înşirat poate mai detaliat rezervele pe care le am faţă
de felul în care şi-a imaginat montarea piesei lui Beckett Emil Sauciuc. Însă,
această listă de observaţii odată pusă deoparte, e cât se poate de sigur, pentru
mine cel puţin, că spectacolul are o anume eleganţă, susţinere actoricească şi o
caligrafie care, dincolo de excese, merită să fie apreciată.
Un scurtcircuit estetic
SCURTCIRCUIT după Eugčne Ionesco; Traducerea în limba
maghiară — Vinkó József şi Szigeti Réka; Teatrul de Stat din
Oradea — Trupa „Szigligeti”; Dramaturgia, regia şi scenografia — Emil Sauciuc;
Coregrafia — Dimény Levente; Distribuţia — Dobos Imre
(Profesorul); Gajai Agnes (Eleva); Fábián Enikő (Soţia); Dimény
Levente (Prietenul); Rácz Mari (Servitoarea); Data reprezentaţiei —
12 decembrie 2004
Prejudecăţile nu fac parte din ceea ce se cheamă job
description-ul criticului de teatru. Acesta — se ştie — trebuie să scrie şi
să emită opinii, favorabile sau nefavorabile, pe cât îi îngăduie gustul,
spiritul de observaţie, cultura şi, desigur, buna — credinţă, numai după ce a
văzut un anume spectacol. Sunt însă situaţii când mai intră în discuţie şi semne
premergătoare ce te pun pe gânduri încă înainte de primul gong, asta mai cu
seamă dacă nu eşti tocmai nou în profesie. S-ar putea să fiu eu victima unor
prejudecăţi, unor idei ultra-retrograde, sau a experienţei despre care vorbeam
mai sus, dar atunci când am văzut afişul ce le făcea cunoscut spectatorilor
faptul că Trupa „Szigligeti” a Teatrului de Stat din Oradea joacă
Scurtcircuit de Eugčne Ionesco în minte mi-a sunat un clopoţel de alarmă, am
fost cuprins de nelinişte şi nedumerire. Cunosc destul de bine ceea ce a scris
Ionesco, aşa încât eram absolut sigur că un atare titlu nu figurează pe fişa sa
de creaţie. M-am dumirit mai apoi că spectacolul reuneşte o piesă mai puţin
jucată — Lacuna — căreia i s-a adăugat într-o aglutinare aproximativă
celebra Lecţie. Cum doi dintre intepreţi apar în ambele, cu funcţii şi
roluri asemănătoare, sugerându-se o seamă de evoluţii comportamentale, bănuiesc
că în intenţia lui Emil Sauciuc, cel ce şi-a asumat sarcina de a asigura
dramaturgia, direcţia de scenă, scenografia şi ilustraţia muzicală a
spectacolului, a fost să dovedească o anume continuitate de stil şi preocupări
în felul de a scrie teatru al lui Eugéne Ionesco, lucru de care, de altfel, e
convinsă toată lumea. Dacă prima secvenţă curge profesionist, fără incidente
majore şi fără să mă determine să am rezerve semnificative, asta se datorează în
primul rând jocului devotat, poate uşor prea patetic, niţeluş cam în vibrato, pe
alocuri îngroşat şi uneori cu garda deschisă, imperfect adoptat specificităţilor
spectacolului de studio al actorilor Dobos Imre, Fábian Enikő, Rácz Mari şi
Dimény Levente. Lucrurile devin mai complicate, mai întunecate şi mult mai puţin
bune în a doua parte a spectacolului, constituită, aşa după cum spuneam, din
înscenarea Lecţiei. Sunt sigur că Emil Sauciuc a văzut câteva montări ale
binecunoscutei piese, unele i-au plăcut, i-au rămas în memorie prin cel puţin o
idee. Impresia mea e că regizorul se înhamă la travaliul de a face un fel de
sinteză personală căreia, din păcate, îi lipsesc atitudinea precisă, unitatea
ideatică, stilul, într-un cuvânt, rigoarea. Profesorul e un om bolnav (motivaţia
poate fi găsită în prima mare secvenţă a montării), poartă tarele unor
experienţe anterioare, de natură politică şi sexuală. Se află în supravegherea
unei servitoare ce-i este deopotrivă complice la crime. Există indicii că ambii
sunt înregimentaţi politic. Extremismele politice pe care le denunţa un excelent
spectacol de atitudine realizat cu vreo zece ani în urmă de Mihai Măniuţiu la
Naţionalul clujean şi deviaţiile comportamentale şi sexuale puse în evidenţă
într-o montare fără cusur, de autentică vocaţie tragi-comică, novatoare datorată
lui Victor Ioan Frunză la Teatrul „Csiky Gergely” din Timişoara sunt aduse sub
aceeaşi pălărie care acum se arată cam neîncăpătoare. Actorii Dobos Imre, Rácz
Mari şi Gajai Agnés construiesc relaţii ce se doresc de o cruzime maximă,
grotescul supurează abundent, atâta doar că spectacolul nu izbuteşte să convingă
că ar dispune de o linie directoare şi integratoare, că are coerenţă semantică,
subtilitate şi discreţie. Fierberea celor trei în cazanul satanic se consumă cam
fără clocot de adâncime. Şi asta tocmai din pricina faptului că vrând să
transmită prea multe, versiunea orădeană a Lecţiei sfârşeşte prin a nu
mai comunica aproape nimic nou şi notabil. După cum se vede, suprasolicitările
de tensiune duc la teatru la scurtcircuite estetice.
Decontând cu regret o restanţă
TATĂL de August Strindberg; Traducerea — Valeriu
Munteanu; Teatru „L.S. Bulandra” din Bucureşti; Regia — Cătălina Buzoianu;
Scenografia — Salomé Letras; Muzica — Mircea Florian; Mişcarea
scenică — Mălina Andrei; Distribuţia — Virgil Ogăşeanu (Tatăl):
Valeria Ogăşeanu (laura); Petre Lupu (Pastorul); Radu Amzulescu
(doctorul); Anamaria Marinca şi Monica Târnăcop (Bertha) Doru
Ana (Doica); Domniţa Mărculescu — Constantiniu (Bunica); Ruxandra
Medeleanu (Ema); Ionuţ Constantin (Muzicantul); Iolanda Covaci
(Ama); Adrian Nour, Cătălin Babliuc, Alin Mihalache, Simona
Ghiţă, Ioana Barbu, Oana Dicu (Fantome); Data premierei — 24 octombrie 2004.
Au trecut câteva luni bune de când am văzut la Teatrul „L.S.
Bulandra” din Bucureşti spectacolul cu piesa Tatăl de August Strindberg,
în regia Cătălinei Buzoianu. Am amânat, poate nepermis de mult, să scriu despre
respectiva premieră nu pentru că aş fi simţit nevoia unui răstimp de reflecţie
mai îndelungat ori fiindcă aş fi nutrit speranţa de a o revedea spre a-mi
confirma ori nu impresiile. Am plecat în acea seară de octombrie de la teatru cu
o senzaţie mâhnitoare de inoportunitate pe care o încerc ori de câte ori mi se
întâmplă să asist la vreun eşec. Mi-ar fi fost extrem de uşor să pun mâna pe pix
şi să scriu că am asistat la un spectacol plictisitor, monoton, vâscos pe care
îl suporţi cu stoicism două ore ce ţi se par lungi cât veacul. Despre multe
astfel de eşecuri am scris imediat, cu conştiinţa împăcată, chiar dacă, nu de
puţine ori, au urmat consecinţe nu tocmai plăcute. Bunăoară, chiar în zilele în
care pun pe hârtie aceste rânduri, aflu cu stupoare şi pe căi ocolite că Teatrul
Naţional din Cluj m-ar fi declarat persona non-grata din pricina unor
cronici nefavorabile. Nu e o noutate. Dacă decizia mă afectează e pentru că vine
din partea unei instituţii condusă de un autentic om de cultură, de un
remarcabil profesor universitar, de un intelectual care ştie ce este teatrul
adevărat dar care, iată, pare că se dovedeşte mult mai puţin senin şi mult mai
puţin filozof decât îl crezusem. Stupefiant e că într-o revistă proprietate
personală, directorul în cauză apelează la condeiul soţiei spre a-mi transmite
că nu am înţeles nimic dintr-un spectacol în care, nu ştiu cum se face, nici un
recenzent nu a identificat o reuşită. În plus, un secretariat literar gelatinos
îi ţine isonul, în loc să vadă că Teatrul e în cădere liberă. Probabil că pentru
a se remedia situaţia se va face apel la ucigaşi plătiţi. Dar, revenind, în
cazul spectacolului de la „Bulandra” am încercat un sentiment de timorare din
pricina faptului că eşecul în cauză poartă o semnătură ilustră. Mi-a fost dat în
aceşti douăzeci de ani de când merg la teatru nu doar din plăcere, ci şi pentru
că trebuie, ani în care citesc cu atenţie cronici, să parcurg articole
„favorabile” referitoare la montări despre care nimeni nu se îndoia că sunt
proaste, articolele în care manufacturieri erau declaraţi „creatori” de oameni
nu lipsiţi de gust, ci de bună credinţă. Or, fie şi numai din această cauză,
atunci când un mare artist precum Cătălina Buzoianu înregistrează o nereuşită
aşa cum e Tatăl, nutresc convingerea că, indiferent de pricinile ce se
află la originea ei, criticul are datoria morală să o înregistreze ca atare,
dar, de asemenea, să se apropie de ea nu cu un rânjet, ci cu comprehensiunea
firească, cu onestitatea şi cu respectul cuvenite maeştrilor care, iată, sunt şi
ei oameni, deci supuşi greşelii. Indiferent de cât de neizbutit din punct de
vedere artistic e Tatăl, Cătălina Buzoianu rămâne pentru mine unul dintre
acei mari şi rari artişti care au descoperit de-a lungul unei vieţi de muncă
reţeta magică ce face ca mersul la teatru să reprezinte o bucurie. Iar această
reţetă înseamnă aliajul pasionat, de un echilibru fără cusur dintre text,
viziunea regizorală, concepţia scenografică, jocul actoricesc şi topirea tuturor
acestor valori sub influenţa flacării magice într-o entitate ce se cheamă simplu
artă.
Din nefericire, o atare fuziune nu se petrece în cazul
spectacolului cu Tatăl. Regizoarei îi place Strindberg, l-a înscenat cu
consecvenţă, a construit în jurul lui propria teorie estetică al cărei miez
constă în privirea scrisului său pentru teatru ca un întreg, ca un continuum
stilistic şi ideatic. De dragul demonstrării acestei teorii, Cătălina Buzoianu
adaugă acum o seamă de personaje ce se preling pe scenă şi prin sală cam fără
rost. Construiesc un cadru ambiental de o teatralitate posibilă, dar
fără legătură cu ansamblul care nu prea funcţionează ca atare, luând-o
nărăvaş pe căi dintre cele mai neaşteptate. Aflu că montarea ar fi fost iniţial
un exerciţiu de vară, înfăptuit la Sinaia, sub egida Catedrei UNESCO a
Institutului Internaţional de Teatru. Numai că exerciţiul continuă ca atare şi
în versiunea jucată la „Bulandra”, punându-i în situaţii deloc confortabile pe
câţiva actori buni sau foarte buni precum Virgil Ogăşanu, Petre Lupu sau Radu
Amzulescu care, altminteri, ar fi avut toate datele să joace cel puţin bine
rolurile ce le-au fost încredinţate. Nu acelaşi lucru se poate spune despre
Valeria Ogăşanu a cărei distribuire în rolul Laura, e o concesie impardonabilă
care acum o costă scump pe regizoare. E drept, de la Valeria Ogăşanu nu aşteptam
prea multe, dar ea nu ne-a oferit nimic. Doru Ana (o Doică în travesti) îşi
construieşte pe cont propriu spectacolul său, amuzant în sine dar într-o relaţie
liberă cu partenerii.
Scriind cu părere de rău despre un spectacol neizbutit,
decontez o restanţă cu gândul la Maestrul şi Margareta, Să îmbrăcăm pe
cei goi, Ivona, principesa Burgundiei, Dimineaţa pierdută, Pescăruşul
şi multe alte spectacole pentru care Cătălina Buzoianu merită pe deplin,
respectul nostru, al tuturor.
Râsul dublat de reflecţie
PIAŢETA de Carlo Goldoni; Traducerea în
limba maghiară — Nádasdy Adám; Scenele de comedia dell'arte traduse de
Visky András; Teatrul Maghiar de Stat din Cluj; Regia artistică şi versiunea
scenică — Mona Chirilă; Dramaturgia — Visky András; Decorul —
Th.Ciupe; Costumele — Carmencita Brojboiu; Măştile — Carmencita
Brojboiu şi Venczel Attila; Ilustraţia muzicală — Corina Sârbu;
Distribuţia — Bács Miklós (Donna Catte Panchiana); Laczó Julia
(Lucietta); Panek Kati (Donna Pasqua Polegana); M.Kántor Melinda (Gnese);
Dimény Aron (Orsola); Molnár Levente (Zorzetto) Salat Lehel
(Anzoletto); Bogdán Zsolt (Cavalerul); Kézdi Imola (Gasparina);
Orbán Attila (Fabrizio); Laczkó Vass Róbert, Sinkó Ferenc, Buzási András,
Galló Ernő, Fogarasi Alpár; Vindis Andrea (Măşti); Data premierei — 28
ianuarie 2005.
Nu mi se pare deloc de mirare că la o distanţă de ceva mai
mult de doi ani de la înscenarea la Naţionalul clujean a celebrei Slugă la
doi stăpâni, regizoarea Mona Chirilă revine, de această dată într-un
spectacol cu Piaţeta montat la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, asupra
literaturii dramatice a lui Carlo Goldoni. O face, cred, în primul rând dintr-un
motiv de ordin cultural ce ţine de misiunea de a cerceta cele mai intime
şi profunde resorturi ale creativităţii şi devenirii teatrale, misiune pe care
şi-o asumă orice regizor autentic. Iar Mona Chirilă este un astfel de director
de scenă. Un regizor autentic nu lucrează cu prefabricate de gândire şi ocoleşte
locurile comune. Or, manualele tradiţionale de istorie a teatrului universal se
grăbesc să-l proclame pe Carlo Goldoni drept reformatorul comediei,
cel ce a ridicat comedia iatliană la punctul ei valoric cel mai înalt,
certificând ruptura de comedia dell'arte care, în goana după efecte
exterior-teatrale, a eşuat în sterreotipie şi artificialitate. Într-un text
datând din 1706 (Poezia perfectă), criticul L.A. Murarorti acuza
comedia dell'arte de vulgaritate, deşertăciune şi lipsă de decenţă. Însă,
după cum bine se ştie, în literatură, fie ea şi dramatică, în artă, în general,
rupturile bruşte ori radicale, chiar dacă proclamate cu insistenţă, sunt mai
curând de ordin vocal deoarece până şi novatorii cei mai înaripaţi contractează,
chiar la modul inconştient şi involuntar, datorii faţă de trecut, ilustrând
astfel pe viu veridicitatea şi utilitatea sintagmei spaţiului continuu.
De aceea adevăratele şi bine cumpănitele istorii ale diverselor arte sunt mai
curând perspective diacronice ale transformărilor şi variabilităţilor formelor
şi conţinuturilor estetice. E ceva vreme de când Mona Chirilă e preocupată de
comedia dell'arte şi de improvizaie, iar o atare preocupare conjugată cu cea
asupra scrisului pentru teatru al lui Goldoni a condus-o la spargerea stratului
de gheaţă de o duritate nu atât de puternică precum s-ar crede ce-l separă pe
autorul Bădăranilor de predecesorii săi. De altfel, în celebra sa
Istorie a teatrului universal, Vito Pandolfi observa că „legătura dintre
comedia dell' arte şi Goldoni se stabileşte direct şi în continuitate.”
De aceea cred că e cât se poate de justificată şi
binevenită inserarea directă ori sub formă de citat a scenelor de comedia
dell'arte în spectacolul cu Piateta.
În al doilea rând, fără a se angaja în piruete ce s-ar
dovedi periculoase şi fără a distorsiona miezul textelor, Mona Chirilă se
concentrează asupra naturii reflexive a scrierilor lui Goldoni.
Regizoarea nu uită nici un moment că un spectacol Goldoni înseamnă o invitaţie
la veselie, că slujindu-se de situaţii contrastante, de tipuri pitoreşti şi
veridice din panorama morală şi socială a realităţii ce-i era contemporană,
comediograful italian a dorit să provoace râsul, să amuze cu mijloace care,
oricât de morocănos ai fi, sfârşesc prin a te binedispune. Numai că nici un
moment piesele lui Goldoni nu sunt ofrande ieftine aduse zeului Hlizeală. Sunt
suficiente indicii că regizoarea nu a neglijat deloc puternicul şi rafinatul
strat comic al scrierilor goldoniene. La vreme de carnaval, când orice convenţie
socială e dizolvată şi timpul real pare suspendant veselia e la ea acasă. Pentru
lumea colorată şi vorbăreaţă de pe scenă ea e stimulată de sosirea pe
neaşteptate a unei trupe de actori care, prin magia artei lor, atenuează
conflictele ce pigmentează bucuria fără complexe a vulgului. Pentru cei aflaţi
în sală, o seamă de evoluţii cu totul notabile a componenţilor solidei şi
redutabilei trupe a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj reprezintă surse de
bunădispoziţie. Tăietura regizorală aplicată şi inteligentă îi aduce în
prim-plan pe Bács Miklós (într-un travesti de un haz colosal ce-i conferă
personajului Donnei Catte Panchiana o neaşteptată dimensiune grotescă), pe Panek
Kati (scenele dintre cei doi sunt susţinute actoriceşte fără cusur), pe Dimény
Aron (creatorul unui alt traversti cât se poate devreuşit), pe Láczó Julia
aflată într-un joc contrapunctic cu M.Kantor Melinda, pe Orbán Attila (care
construieşte cu mijloacele comicului modern un personaj plin de sare şţi piper,
cu o mimică facială extraordinară), pe Kézdi Imola, Molnár Levente şi Salat
Lehel. Numai că la un spectacol vesel cum e cel de la Teatrul Maghiar de Stat
din Cluj nu te duci doar ca să râzi. În Estetica sa Tudor Vianu nota că
„dacă râsul este totdeauna artei comice este o satisfacţie îndoită prin
confirmarea pe care ne-o dă geniul lucid al artiştilor.” Râsul nu exclude
reflecţie, cugetare, amestecul cu melancolia, tristeţea ori amărăciunea. Mi se
pare că pentru Mona Chirilă, precum odinioară pentru Silviu Purcărete care a
înscenat în două rânduri Piaţeta, prima dată la Piatra Neamţ, a doua oară
la Teatrul Mic, piesa lui Goldoni oferă numeroase teme de meditaţie asupra
cărora regizorul simte nevoia să se aplece spre a le găsi corelări cu timpul, cu
istoria şi, mai cu seamă, cu sufletul omenesc. În caietul-program al
spectacolului, Mona Chirilă notează — „ciudatul catharsis, ca o îngenunchiere
mistică, face ca realitatea să fie resimţită ca indescifrabil enigmatică. ” Şi
asta pentru că „personajele de vodevil ale piaţetei privesc scena şi frământarea
comic grotescă a pasiunilor care e resimţită ca inutilă”. De unde concluzia
„Teatrul şi realitatea, mai mult, cât de real e teatrul şi cât de teatrală e
realitatea — iată o întrebare căreia îi caut răspuns în spectacolul după textul
Il Campiello a lui Goldoni.
M-am întrebat şi eu de ce oare e atât de „economicoasă” şi
până la urmă, de misterioasă prezenţa Cavalerului, cel ce îi însoţeşte pe
actorii ambulanţi, cu atât mai mult cu cât rolul a fost încredinţat unui actor
de mâna întâi, Bogdán Zsolt. Acesta reface cu măiestrie profesională alura
singuraticului fără vârstă, dornic să-şi trateze melancolia cu medicamentul
larmei voioase a prostimii. Dar cine îi dă voie acestui Cavaler, care prin jocul
lui Bogdán Zsolt apare asemenea unui Lucifer de cabaret, să se joace cu
sufletele oamenilor, ale mulţimii căreia îi oferă iluzii de o clipă şi apoi
dispare, parcă pe neaşteptate lăsând-o mirată, întristată, cu gândul la
reîntoarcerea în vechea matcă a cotidianului zgomotos şi a speranţei într-un
viitor ceţos? Cred că această întrebare conţine implicit explicaţia „zgârceniei”
apariţiilor scenice ale Cavalerului şi o supratemă a spectacolului.
Decorul lui T. Th. Ciupe, costumele luxuriante ale
Carmencitei Brojboiu, măştile, pe care aceasta din urmă le-a imaginat împreună
cu Venczel Attila, cuceritoarea ilustraţie muzicală aleasă de Corina Sârbu
contribuie la zămislirea unui spectacol bun care sunt sigur că prin rodare va
elimina uşoara senzaţie de fragmentarism pe care am resimţit-o la premieră. |