Patimile după Matei în versiune economică
Când această muzică de teatru a început, toată lumea a
rămas perplexă; toți se priveau uimiți și se întrebau: Unde vom ajunge cu toate
acestea? O doamnă în vârstă a exclamat: Doamne păzește! Parcă am fi la operă! (Christian
Gerber, elev al lui Bach, 1732)
La început mi s-a părut foarte straniu, văzând că din
capelmaestru am ajuns cantor... Ierarhia e bizară și prea puțin devotată
muzicii, ceea ce mă obligă să trăiesc cu pătimiri permanente, invidiat și
prigonit. (J. S. Bach, 1730)
Acest text se dedică specialiștilor de la TVR Cultural,
care, comemorându-l la știri pe Beethoven, au zis că Missa Solemnis e
neterminată și că lucrările acestuia n-au fost egalate încă de contemporani.
Poate vor mai citi și ei câte ceva, chiar și o biată revistă provincială, pentru
a se documenta cât de cât înainte de a vorbi și de a ne culturaliza pe noi.
În Joia Mare a romano-catolicilor, protestanților și
neoprotestanților, Filarmonica de Stat din Oradea a oferit un concert
vocal-simfonic cu program pe cât de adecvat, pe atât de pretențios: oratoriul
Patimile după Matei (1729, revizuit până în 1741) de J. S. Bach (16851750).
Și-au dat concursul corul Universității Emanuel din Oradea, corul Camerata
Academica al Facultății de Muzică din Brașov (pregătite de Nicolae D. Bica),
corul Liceului de Artă din Oradea (pregătit de Evanthia Tindzilonis), soprana
Borsos Edit, altista Măriuca Pop, tenorul Szilágyi Zsolt și bașii Gheorghe Roșu
și Gheorghe Mogoșan, precum și organista Ursula Philippi și instrumentiștii
orădeni Petroniu Avram, Béres Melinda și Gheorghe Crișan. La pupitrul dirijoral
s-a aflat Florentin Mihăiescu de la Opera Română din Cluj.
Inițiativa a fost salutară și ambițioasă, contactul cu
muzici supreme fiind necesar tuturor, muzicieni și public. Binevenită a fost și
includerea în programul de sală a textului tradus, facilitând înțelegerea de
către cei ce nu cunosc limba germană sau lucrarea, eventual nici acțiunea.
Apariția unui dirijor de operă, ceea ce i-ar fi putut surprinde neplăcut pe
puriști, a fost, dimpotrivă, chiar factorul care a asigurat o doză de viață și
autenticitate interpretării, salvând-o de mecanicismul greoi al atâtor concerte
bachiene din România ce ignoră descoperirile și practicile curentului de
autenticitate în interpretarea muzicii vechi în Occident. Sigur că versiunea
oferită a fost încă departe de reala autenticitate, dar a avut și plusuri
veritabile, printre care articulațiile clare, câteva triluri conform practicii
din epocă, sau expresivitatea anumitor momente. Nu putem fi însă de acord cu
vibrato-ul excesiv pentru acest stil, cu melismele colțuroase, cu lipsa de
echilibru în acompaniamentul continuo al ariilor (2 violoncele și 2
contrabași) sau chiar în cel orchestral (când acompaniamentul cerea doar o voce
de vioară, au cântat viorile prime și secunde la unison și prea tare).
Ar mai fi unele probleme de frazare, precum și
nerespectarea partiturii în ce privește împărțirea ariilor între soliști, la noi
primând criteriul economic al angajării numărului minim de cântăreți. Soliștii
lui Bach erau aleși dintre coriști, iar atribuirea momentelor solistice ținea
cont în mod subtil de apartenența la cele două coruri. Apropo de cele două
coruri, Patimile după Matei nu e o lucrare mamut în ce privește aparatul
vocal-simfonic, se știe că Bach avea la dispoziție într-un cor doar 12 coriști,
așa că de ex. în corul nr. 14 Wo willst du, daß wir dir bereiten,
atribuit corului 1, era evident pe atunci că e vorba de cei 12 apostoli (pentru
prezentarea acestei lucrări, el a reunit corurile de la bisericile Sf. Toma și
Sf. Nicolae).
Orchestra filarmonicii a fost împărțită și ea în două
grupuri complete, conform partiturii, ceea ce reedita efectele stereofonice
practicate încă din sec. XVI de marii compozitori venețieni Andrea și Giovanni
Gabrieli. Dar astfel de efecte au fost practic imperceptibile la Oradea din
cauza dispunerii celor două grupuri corale și instrumentale pe același podium
(cu excepția corului de copii, dar care aproape că nu s-a auzit), deși balconul
sălii ar fi permis realizarea intențiilor de spațializare ale autorului. În altă
ordine de idei, efectivul corzilor orchestrei orădene a fost cam mare, după ce
că modul modern de emisie a sunetului e prea masiv pentru această muzică
polifonică și intimă: fiecare grup orchestral a avut câte 2 flaute, 2 oboaie, 9
viori (prime și secunde), 3 viole, 2 violoncele și 2 contrabași, plus orga.
Pentru comparație, iată efectivul folosit în una din primele înregistrări
autentice cu Patimile după Matei, datând din 1970 (cu Concentus Musicus
din Viena, dirijor Nikolaus Harnoncourt, unul din pionierii reconstituirii
stilului baroc): de două ori câte 2 flaute, 1 flaut drept, 2 oboaie, 1 oboi
damore, 1 oboi da caccia în Fa, 1 fagot, 6 viori (prime și secunde),
1 violă (!), 1 violoncel și 1 contrabas, plus orga și o viola da gamba
pentru acompanierea recitativelor. Rezultă de aici și lipsa în concertul orădean
a unor instrumente cerute de partitură și de practica epocii. Un alt element
subiectiv a fost interpretarea a cappella, cam romanțioasă ca idee, a
coralului Wenn ich einmal soll scheiden, deși toate coralele se cântau
atunci cu vocile dublate de instrumente, chiar dacă acestea din urmă nu se
scriau în partitură.
Harnoncourt a folosit în interpretarea lui numai coruri de
copii și bărbătești, conform practicii ecleziastice de atunci, precum și 8
soliști vocali: 2 copii soprani (pentru rolurile celor două slujnice, al soției
lui Pilat și pentru ariile de sopran), 3 altiști (pentru ariile de alto), 2
tenori (unul pentru rolul Evanghelistului și unul pentru ariile de tenor) și 3
bași (unul pentru rolul lui Iisus, unul pentru rolurile lui Petru, Iuda, Pilat
și al Marelui Preot, și unul pentru ariile de bas). Din economie, la Oradea au
fost doar 4 soliști, dar această simplificare silită e în detrimentul
dramatismului lucrării. Plus că toate ariile de bas i-au fost date lui Gheorghe
Roșu, vechi obișnuit al repertoriului vocal-simfonic pe la noi, dar cam obosit
în ultima vreme, spre deosebire de celălalt bas, Gheorghe Mogoșan, care a apărut
mult mai proaspăt, clar și expresiv în cele câteva intervenții care i-au rămas.
Mai mult, această situație a fost paradoxală și prin faptul că interpretul lui
Iisus a cântat și aria Gebt mir meinen Jesum wieder (Dați-mi-L înapoi
pe Iisus al meu), ce survine după remușcările lui Iuda. Aceste arii nu sunt
neapărat ale personajelor, dar intervin în momente cheie ca niște comentarii
lirice adecvate situației, personajul fiind totuși prezent într-un fel în
subsidiar. Și încă o remarcă legată de interpretarea mai ales vocală: în vremea
barocului acordajul era cam cu un semiton mai jos decât cel de azi, ceea ce ar
facilita întrucâtva emisia vocală în registrul supraacut, dificilă și pentru
soliști experimentați ca Szilágyi Zsolt și Gheorghe Roșu.
Vocile bărbătești din coruri au fost deficitare, ceea ce a
fost evident mai ales în intervenția celor doi martori mincinoși, acordată la
Oradea în mod cu totul nejustificat vocilor corale. Patimile după Matei e o
lucrare pe cât de profundă emoțional, pe atât de ilustrativă din punct de vedere
vocal și instrumental. Exemplele sunt nenumărate și chiar că nu e cazul să
încercăm aici o analiză la această compoziție. Simetriile construcției,
simbolismul muzical și mai ales corespondențele numerice între note și text
descoperite în deceniile recente de cercetători ca Fr. Smend, Jansen, S. Helms
și Harnoncourt sunt de-a dreptul stupefiante, ca în cazul Marii Piramide
egiptene (cu toate astea, Carl Philipp Emmanuel Bach scria: Răposatul, ca și
mine și ca orice adevărat muzician, nu era un iubitor al chestiunilor matematice
seci. Aviz ermetiștilor de azi și celor ce-l consideră pe Bach precursorul
acestora).
Deliberat am folosit până aici titlul oratoriul
Patimile după Matei, fiindcă patimile (Passion) din barocul
german nu sunt nimic altceva decât o formă specială de oratoriu, influențată de
misteriile medievale. Dar unii savanți, inclusiv muzicologi, au nevinovata manie
de a categorisi și de a dihotomiza până la absurd, ajungând să nu mai vadă
pădurea din cauza copacilor. De ex., H. Smithers, de altfel cercetător foarte
serios, nu consideră oratorii lucrări laice ca Sărbătorirea lui Alexandru
sau Hercule de Handel, în ciuda facturii lor identice cu a oratoriilor
handeliene cu subiecte biblice. Ce-i drept, el se bazează pe terminologia
barocului, dar atunci ar trebui să numim și noi azi cantatele concerte
ecleziastice, sau suitele pentru orchestră de Bach uverturi. Puțin pragmatism
nu strică niciodată. Pragmatic, poate chiar prea pragmatic, a fost și acest
concert în care s-a reluat după 15 ani la Oradea una din capodoperele neegalate
ale celui mai mare compozitor al lumii. Fiindcă, probabil din considerente de
durată (să sperăm că nu valorizatoare, ar fi culmea), s-a eliminat o treime din
muzică (aprox. 70 de minute). Patimile după Matei durează aproape trei ore și,
ca să nu se prelungească excesiv și extenuant concertul, s-au omis
30 din cele 78 de numere ale lucrării: 4 coruri, 2 corale, 15 recitative și 9
arii, printre care unele din cele mai frumoase arii compuse vreodată (Aus
Liebe, Können Tränen meiner Wangen, Sehet, Jesus hat die Hand
și Mache dich, mein Herze, rein în ordinea din partitură). Foarte
stranie selecție și în general foarte stranie, dacă nu chiar gravă, însăși ideea
de a face o selecție până și dintr-o asemenea lucrare. Deci cel mai mare
compozitor al lumii ne-a lăsat prea multă muzică genială asupra subiectului
subiectelor - ce nasol... |