Nr. 3 (473) Martie 2005

Carnavalescul anilor '90

Bogdan Suceavă

Venea din timpul diez

Editura Polirom

Colecţia Ego. Proză

Iaşi

2004

Bogdan Suceavă este un om echilibrat. Trăitor de câţiva ani în America, nu s-a „americanizat”, a rămas cu ochii pe ţară. Matematician, nu abuzează în scrisul său de complicate formule textuale şi nu experimentează de dragul ideii. E poate cel mai prezent scriitor român în paginile revistelor culturale autohtone – tradiţionale şi virtuale. Nu are mania celulozei, preferând reeditări ori apariţii în format electronic. Romanul Venea din timpul diez reprezintă „întoarcerea” lui Bogdan Suceavă la filonul romanescului, consacrându-şi o formulă care i se potriveşte, după volumul Bunicul s-a întors la franceză (2003). Definitivată, această formulă atestă un scriitor atent la psihologia şi imaginarul sociale, la politizarea subversivă şi ramificaţiile acestora.

Venea din timpul diez este o cronică a României anilor ’90, când libertatea bruscă de după Revoluţie a provocat dereglări în substanţa românilor. Nu avem de-a face cu urmărirea efectelor de pretutindeni, ci din Bucureşti. Din Centru, aşadar, locul de unde molipsirea de orice fel e posibilă, lucrând mai apoi ca un virus spre Margini. Extensiile toposului sunt minore, autorul fiind interesat de focar, unde tensiunile sunt maximalizate şi reacţiile pe măsură. Cartea prezintă destinul lui Vespasian Moisa, o poveste despre profetul timpului nostru, stigmatizatul cu semnul Bucureştiului încrustat în carne, cu dubla lui naştere simbolică, transilvană şi muntenească. Rolul său e de-a cuceri Bucureştiul, „al doilea Ierusalim”, prin credinţă şi miracole. Numele – purtând clare conotaţii latine şi veterotestamentare –, e la fel de straniu ca toată existenţa sa. De fapt, asemănător timpului istoric: derutant, care pare să „nască” orice, de la basm, legendă, la mit şi ideologii diverse. Timp al tuturor posibilităţilor şi pe acest fundal Vespasian Moisa pare să acapareze întreg discursul. Pare, pentru că scenariul se complică. Timpul istoric fiind propice oricărei revelaţii, oricât de aiuritoare, apar fel de fel de secte, de la „ştefanişti” (adulatorii lui Ştefan cel Mare), la satanişti, obsedaţi de configuraţii astronomice etc. Firele narative se întretaie şi se completează într-un sistem bine condus de un narator retras şi cu simţul umorului, ironic şi, doar în final, grav şi sceptic. Trei scenarii narative sunt dominante. Unul urmăreşte gruparea creată de misteriosul Vespasian Moisa – Ordinul Oastea Domnului, altul grupul ştefaniştilor şi ultimul pe cel al ofiţerilor Serviciului Român de Informaţii.

În jurul lui Moisa se găsesc oameni diverşi, unii orientându-se după simpla credinţă, alţii descoperind în profet o şansă pentru ştiinţă. Din 1993 încep convertirile. Mai întâi avem un grup al intelectualilor, format din profesorul Diaconescu şi doctorul Apolodor Arghir. Profesorul Diaconescu e convins că limba română „e cifrul universului, e o cale de acces” şi are o vechime de 7000 de ani, doctorul Arghir, fost ateu, e fascinat de remediile paranormale ale tratării calviţiei, muzica fiind remediul esenţial. Pentru ambii cercetători, o decodificare a limbii române ar revela sensuri ascunse şi împliniri spuselor din Sfânta Scriptură, teoria vibraţiilor (stabilită de cei doi) – prin captarea vibraţiilor primordiale –, ar putea să detecteze materia angelică. Esenţială, pentru cei doi, e ştiinţa nu credinţa, Moisa fiind o posibilitate de înţelegere. Arghir spune despre concepţia Ordinului: „noi credem că am izbutit să aprofundăm tot mai bine credinţa strămoşească, că am ridicat înţelegerea noastră până la nivelul unei doctrine cu ample extensii şi către diverse domenii ştiinţifice”. Mai e apoi grupul celor cu aptitudini „speciale”: Sfântul Petru – extras parcă dintr-un turn de fildeş al livrescului, Maximilian – omul ultrasunetelor, Miklos cu lampa lui de scamator ratat, Iulius cel care colecţionează într-un clasor săruturile lui Nichita Stănescu etc. Un grup aparte e cel al artiştilor, în care Trubadurului Tony e încadrat de poveştile sale de amor: Barbie şi Margot. Un ultim grup e cel al credincioşilor fanatici care cred chiar dacă nu înţeleg nimic., cum e Vasile Gheorghe (dăruieşte Ordinului casa sa). Având credincioşi, membri, mişcarea începută de Moisa încet-încet îşi pierde farmecul mistic embrionar şi, prin acţiunile lui Arghir, se obţine legitimarea grupării iar mai târziu instituţionalizarea acesteia. Aura de miracol se aneantizează, politicul ademeneşte prin propuneri electorale, adeziunea se împlineşte prin dezertarea „intelectualilor” de la prerogativele misticului. Locul devine unul al carnavalescului, cu fel de fel de oameni „speciali”, strânşi lolaltă de idei pe care nici ei nu le pricep. Sunt cu toţii nişte visători, relaţionând totul după un vis ce pare real-ameţitor. Începând procesul politizării grupului, apar primele dezertări: Trubadurul, Margot. Neverosimilă e schimbarea lui Moisa: de la profetul providenţial, atipic, la telespectator. Ritmul naraţiunilor e întrerupt de fragmentele Tv, trimiţând discursului noi ramificaţii. Efectul pentru cititor e de apropiere, nu de detaşare. E ca şi cum personajele îşi trag sufletul după atâta vacarm propagandistic şi revelator. La fel cititorul: după familiarizarea cu atâtea secte şi personaje, fără a abandona discursul iniţial. Tehnica e ingenioasă şi relaxantă, furnizând, în acelaşi timp, noi resurse de transmitere a comicului social. Propagat mediatic, efectul e multiplu: se gafează mai uşor, receptarea e generală iar comicul realităţii e dublat de carnavalescul virtual – o marcă a timpului nostru. La fel, comicul de imagine şi cel involuntar sunt pretutindeni. Aflăm de luptele dintre ştefanişti şi satanişti, cu gafe poliţieneşti: asistăm la evenimente în direct, ca în cazul Revoluţiei şi Mineriadei. De fapt, ce se întâmplă e un fel de „mineriadă reloaded”, de data asta „minerii” sunt sectanţii, tot un fel de mineri, ai undergroundului mistic din societatea capitalistă. Instigatorul e Ştefan-reîncarnatul, liderul ştefaniştilor. Pe un cal alb, e un fel de Cosma-Luceafărul, arestat şi el în final. Schimbarea lui Moisa continuă, devenind prea uman, bucureştenizat. Imaginarul social devine cu toate teoriile nou-lansate şi cu toate sectele, prilej de dezbatere televizată, ca în acele talk-show-uri în care moderatorul nu încearcă nici o conciliere, ci provoacă. Cel mai bine se distinge acum, pornind de la personajele principale, societatea „tembelizată”, anchilozată din cauza căutării senzaţionalului. Conflicul satanişti-ştefanişti-jandarmi e reluat, generalizat, ca o imagine carnavalesc-cinematografică. Misticismul contagios de la început e sugrumat de violenţa cotidiană. Degenerările acumulate se socializează (în sensul vulgarizării) după a doua parte a cărţii. Mai mult, arabii par pregătiţi să adere la noua mişcare participând cu fonduri. Carnavalul e în toi, balcanismul creştin acaparează radicalismul islamic. Tulburările devin internaţionale. Cu „Ştefan”- Barabas arestat şi Vespasian-„Isus” răpit (de ştefanişti), scenariul biblic e gata. Re-facerea lui presupune inserţii groteşti şi comice, cum ar fi procesul, maltratarea lui Moisa şi eliberarea lui Ştefan care – lovitură de teatru! -, se răzgândeşte: nu se mai recunoaşte Ştefan, ci Ion Vodă cel Cumplit. Sistemele toate sunt deconstruite, visele dărâmate, degradarea fiind în toi, acestea fie se politizează, fie dispar în neantul preocupărilor de altădată. Mai mult, încăierările carnavaleşti comit şi morţi simbolic(omic)e cum e cea a profesorului Diaconescu, „trădările” fiind aici caragialiene, ca şi regia scenelor (prăbuşirea balconului). În delirul generalizat, SRI-ştii au depresii nervoase şi se simt depăşiţi, iar ştefaniştii devin un fel de Fight Club autohton. Schimbarea presupusului Ştefan în Ion Vodă cel Cumplit aduce cu apariţia inopinată de la Centru a lui Dandanache. Efectul e acelaşi. Ca în lumea lui Caragiale, în romanul lui Bogdan Suceavă, lumea îşi iese, de la un punct, din ţâţâni. Înclinaţia spre farsă, printr-o ambuscadă auctorială, este o marcă a cărţii.

Totul e urmărit cinematografic. Odată încheiată lupta generală, Moisa reapare pentru a încheia scenariul şi a transmite simbolicul, atât cât a mai rămas. Cadrul general devine, ca în televiziune, gros-plan. Eroul, cu ultimele puteri, înfăptuieşte miracolul şi închide cortina/obiectivul camerei. Regizorul-autor anunţă o nouă eră profetică, binecuvântată de săruturile nichitastănesciene scăpate din colecţia lui Iulius peste mulţime.

În a doua parte a romanului au loc câteva cateva resuscitări ale personajelor. De la spusele de început „eu sunt doi oameni, nu unul”, Moisa devine, după a doua parte a romanului, cum spuneam, prea uman. La proces, el se teme pentru că, pentru prima oară are în faţă oameni „fără îndoeli” şi se explică în relaţie cu Biserica Ortodoxă, nedisociindu-se. Dacă episcopul nu-i găseşte vină, ştefaniştii formulează imediat motivul: „ne-ai furat toate trupele rock din zona Magheru”. Implicarea Vaticanului, tardivă, nu face decât să accentueze trama, cumva definitivată a cărţii. De aici şi caracterul deosebit al personajului care deja dezamăgea prin umanismul său descoperit şi pierderea unicităţii. Întinat şi batjocorit, Moisa moare apoteotic, pe o Golgota de cartier, chiar când foştii discipoli doreau să termine lucrarea ştefaniştilor pentru a-l proiecta în miracol. Moisa refuză legenda, creând un mit. În final, naratorul deplânge timpul profetului, acel „timp diez al simţurilor noastre rănite, deschise, acutizate”. Deşi Tony Trubadurul şi Margot trăiesc „cea mai frumoasă dintre toate poveştile de amor trăite vreodată”, naratorul ne spune prea puţine despre această relaţie, fixând-o în câteva fraze. Mai e de amintit personajul Trăistaru, spionul român transformat în urma unui experiment KGB-ist în pisică. El parcurge, ca un refren comic, etapele esenţiale ale cărţii. Prezenţa lui animă timpul fantastic, suprapus constant celui real. Prin acest personaj, ca şi în cazul personajului omonim carollian, lumi şi intrigi se deschid în faţa cititorului, pregătit deja pentru orice întâlnire neobişnuită. Trăistaru confirmă farsele timpului diez, posibilitatea desăvârşită precum şi strategiile amăgitoare ale autorului-narator.

Interesant de subliniat că, pentru naratorul-autor, lumea românească a anilor ’90, este o lume a disponibilităţii nesfârşite. Altfel cum se explică faptul că toate personajele au timp pentru a medita la miracole şi manipulări felurite, uitând, de fapt, de greutăţile tranziţiei?

Venea din timpul diez cuprinde mesaje numerose. Deşi s-au făcut apropieri de fel şi fel de romane pornindu-se de la motto-ul din Mateiu Caragiale, cred că romanul trebuie pus alături de cartea lui Petru Cimpoeşu, Simion Liftnicul. Doar că la o scară mai mare, tocmai pentru că Bucureştiul e pretextul, nu spaţiu definitoriu pentru psihologia personajelor. Imaginarul e cel din romanul autorului Poveştii marelui Brigand, numai că acolo se desfăşura totul la scară mică. În romanul lui Bogdan Suceavă imaginarul se desăvârşeşte pe o scară mare, pentru că miracolul nu e doar cel al tranziţiei, ci al esenţei românităţii.

Scris cu pasiune, umor şi inteligenţă, Venea din timpul diez confirmă un prozator talentat care ştie să incite, sigur foarte pe mijloacele sale, modest şi ironic, pentru care o poveste bine închegată face cât zece rezolvări matematice şi câştigă cel puţin o mie de cititori pasionaţi. Atenţie la următorul roman al lui Bogdan Suceavă. Surprizele sunt tot mai numeroase.