Colecționarul de curiozități
Mihai Dragolea
Colecția de mirări
Editura Limes
Cluj-Napoca
2005
Mihai Dragolea a păstrat până acum un echilibru între
critică și proză, publicând în fiecare gen câte două cărți. În exercițiul
ficțiunii (1992) și Arhiva de goluri și plinuri (1998) răspundeau
primei vocații, așa cum era cunoscută din paginile revistei Echinox.
Călătorii spre muchia de cuțit (proză scurtă, 1999) și De departe spre
aproape (roman, 2001) deschideau o nouă carieră scriitorului clujean, linie
pe care insistă acum cu un nou volum, Colecția de mirări, o culegere de
însemnări publicate inițial în revistele Observator cultural și Tribuna. A
treia carte de proză strică echilibrul în favoarea prozatorului și lasă
deocamdată în suspensie întrebarea despre continuarea activității critice.
Care e specialitatea prozatorului în cel mai recent volum
al său? Prozele scurte (de două pagini) practică decupajul din realitatea
imediată, pentru a realiza instantanee narative, executate cu un vădit spirit
publicistic. Miniaturile epice selectează curiozitățile sociale dintr-o
societate pitorească, debusolată, plină de ciudățenii. Bizarerii neașteptate ies
din rama lumii normale și se impun cu vitalitatea dintotdeauna a insolitului.
Prozatorul își asumă misiunea de a alege impresiile cele mai puternice pe care
le fac anumite fapte, informații, întâmplări asupra retinei sau asupra simțului
normalității. El se miră, dar nu e niciodată sarcastic sau moralist cu
ciudățeniile, pe care le descoperă și le înfățișează cu plăcerea pitorescului
inedit. Compozițiile reunesc de regulă trei elemente disparate, întâlnindu-se în
raza vizuală a autorului și apoi în pagină pentru a produce surpriza unui
scurt-circuit regizat cu abilitate. Savoarea miraculoaselor întâlniri e
pregătită din titluri, ca de exemplu: Direcția durerii, ghiozdanul muzical și
râvna universitarului hedonist; Italianul vânos, afișaj rentabil, enigme sexuale
și electorale; Hreanul cleptoman, Di(h)or cu reducere, taine simpatice; Autogară
cu zahăr de succes, oi călduroase și-un limbaj fript; Un congres fără pereche,
un amor nebun și ciocolata-papuc etc. Asistăm la o adevărată panoramă, un
spectacol cu o mare densitate de curiozități.
Tot secretul constă în felul în care este făcută legătura
dintre cele trei curiozități anunțate din titlu. Să iau ca exemplu textul
Atei, partide, miei (p. 59-60), pentru a vedea cum se îmbină elementele din
peisajul social strident colorat. O aruncătură de privire spre anunțurile de la
mica publicitate scoate în vedetă următoarea propoziție șocantă: Inginer,
caut atei logici. E punctul de pornire, factorul declanșator al
imaginației, imboldul unui umor al absurdului. Detectorul de curiozități merge
mai departe și relevă cariera pe care o face o cucoană canadiană, Diana
Fischer pe numele ei, care nu este atee logică, dar a ajuns, țineți-vă bine!,
episcopul lesbienelor. Dar realitatea nu se oprește aici, în concurența ei
acerbă cu imaginația. Ea inventează ceva și în domeniul politic, mai interesant
decât Partidul Ardelenilor sau decât Acțiunea Populară: o minune este
apariția Partidului Săracilor Democrați, cu sediul într-o Dacie veche!
Perplexitatea cititorului e produsă de acest ingenios foc de artificii izbucnit
din miezul unei realități secunde. Scopul prozatorului nu e însă acela de a
compune un tablou pitoresc al lumii aberante. El merge mai departe și lucrează
cu această materie primă un tablou suprarealist. Amestecul acestor realități
stimulează o fantezie combinativă, o adevărată nebunie, demnă de dadaiști sau
de suprarealiști: Nu este exclus să vedem lunecând pe străzile și șoselele
împodobite cu hârtoape ale patriei un tir având înscris caligrafic pe laterale
vorbele «Partidul Ateilor Logici Săraci Democrați». Și în vreme ce tirul se
preumblă prin orașe și sate, o doamnă în vârstă, fostă vânzătoare într-o piață
agro-alimentară, plimbă un miel; mielul e frumos, alb-alb, o urmează cuminte, ca
un câine, nici zgardă nu are; dar are la gât o fundă roșie și la urechi poartă
un fel de cercei din pânză tot roșie; nebunia, însă, este pălăriuța strict
maramureșenească, cu panglică tricoloră, vesel triumfând pe creștetul mielului.
E de așteptat ca, înainte de sacrificare, albul patruped numai zulufi să fie
dresat în asemenea măsură încât să fie capabil să răsfețe publicul din piață cu
un recital de țâpurituri. Așa devine cazul de rezultă că nu ne pasă de nimic,
trăim mănos și bine cu partidul ateilor logici și săraci, cu episcopul în rochie
mini, cu iedul-mielul maramureșan. Principalul ingredient e aici umorul
duios, capabil să proiecteze realitatea crudă într-un onirism blând, care
transformă absurditățile într-o poezie a kitsch-ului. Mecanismul compoziției și
al imaginarului poate fi verificat și în Gândaci, care cu boi, maci (p.
61-62). Alte trei elemente fac acum scurt-circuit: gândacii ca animale de
companie, exportul de lipitori, miniaturale care cu boi comercializate ca
recipiente cu țuică sau vin. Prozatorul nu mai procedează ca în cazul anterior
citat, ci lasă pur și simplu să-i fugă privirea și reflecția spre florile de
mac, refugiate din lanuri pe marginea șoselelor și pe terasamentul căilor
ferate. E o realitate care nu poate fi înțeleasă, ci solicită să fie admirată în
sine. Și pentru ca să fie clar că nu e nimic de înțeles în această veselie
generalizată prozatorul încheie prin anunțul unui meniu fabulos: Sos de
Soso asezonat cu Mumu. Poftă bună! Finalul e de astă dată o poantă
suprarealistă indescifrabilă. Ricoșeul în imaginarul pur și ininteligibil e încă
o dată asigurat. Sintaxa realității e distrusă, rațiunea lumii e în vacanță
Mă amăgesc că am găsit secretul unei poetici cu totul
personale a unei proze publicistice încântătoare în fragmentarismul ei. Iată
formula posibilă a unui text din Colecția de mirări de Mihai Dragolea: 1.
alegerea a trei elemente pitorești, bizare, disparate, trei curiozități șocante,
amuzante; ar fi regula de trei simplă; 2. construcția unui liant discursiv între
cele trei elemente sau curiozități (uneori sunt mai multe); e sosul epic în care
sunt înăbușite feliile de realitate; 3. umorul înțelegător, care nu dă în satiră
și sarcasm; prozatorul pare să se (și să ne) consoleze: așa suntem noi, ciudați,
așa e și lumea în care trăim! de ce să ne distanțăm și să ironizăm?; 4. simțul
suprarealist (nu doar realist); în tot ce trăim și în tot ce vedem există o
poezie a absurdului și a kitsch-ului care ne proiectează din realitate în vis și
nebunie feerică. Înclin să cred că proza lui Mihai Dragolea din Colecția de
mirări se trage din poezia lui Leonid Dimov. |