Nr. 3 (473) Martie 2005

Cinisme de duminică

Kocsis Francisko

Alteritate de duminică

Editura Ardealul

Târgu Mureş

2004

Duminicile lirice ale poetului Kocsis Francisko produc o fiinţă interogativă dispusă să-şi facă bilanţul vulnerabilităţilor. Întrebările puse celor implacabile vin dintr-un suflet luminat de lucidităţi sceptice. Acesta, pentru a-şi rezolva problemele cu viaţa şi moartea, cu alterităţile, se mărturiseşte în comentarii elegiace. Elegiile sale vin dintr-un plîns aproape tăcut, ele reprezintă ceea ce mai poate vedea limbajul în urmele unor combustii. Iar limbajul, tenace culegător de mai noi sau mai vechi suferinţe, află peisagii lăuntrice, unde lucidităţile, pentru că suferinţele s-au potolit, au chipul unor blajine cinisme. Poemele lui Francisko pot avea atmosfera unor solilocvii ce nu închid, totuşi, căile spre alte conştiinţe. Solilocviile sale nu exclud, ci presupun împărtăşirea.

Unele vocaţii poetice – a lui Francisko face parte dintre acestea – pot să scoată un maxim de semnificaţie din transcrierea celor aparent nesemnificative. Chiar în asta constă logica poeziei. În puterea de a interioriza, de a face al tău un detaliu, în potenţialul subiectului liric de a se acorda cu un obiect, generînd astfel noi trasee semantice. Subiectul liric al lui Francisko, marcat de mari fragilităţi, are disponibilitatea de a extrage sensuri grave, inventariind umilităţile: „bietul bătrîn s-a împiedicat într-o zi/ şi a căzut, toată sticla pe care o ducea/ în lada de lemn din spate s-a spart cu un zgomot/ înfiorător de secunde rupte din viaţă,/ un ciob ca un mic pumnal i s-a înfipt în gît,/ dacă aş şti că-l doare, aş refuza să-mi amintesc,/ (subl.n.) a dispărut pentru totdeauna;/ Pe segmentul ocupat de el/ sfîrşitul lumii s-a împlinit/ fără trîmbiţe, dar temeinic, definitiv”(subl. n.) (Glajarul). Un etos delicat face din subiectul liric un spectator aparent detaşat al atrocităţilor.

Drumurile lăuntrice ale poetului sînt însoţite de convingerea că „eroarea nu are limită”. Rostul lirismului său se împlineşte într-un sensibil potenţial interogativ, chiar dacă inventarierea dezastrelor e făcută în tonuri reţinute. Agresiunile cotidianului şi ale istoriei trezesc în subiectul liric reacţii în care durerea se difuzează ca vocile şoptite ale unor coruri tragice. Apetitul pentru confesiune al lui Francisko nu conduce, totuşi, lirismul spre pura şi nesfîrşita lamentaţie. În ritmurile lente ale acesteia se recunoaşte un luptător. Acesta, pregătit pentru cele belicoase, s-a transformat într-o fiinţă meditativă. Războaiele sale se petrec în interior. Condiţia lirică declanşează „războaie civile”, respectînd, în propriile autocombustii, legile civilităţii: „Doamne, ce-mi vine să dau uneori/ cu pumnul în masă,/ dar mă stăpînesc cu un efort bărbătesc – //însă în mine, în lăuntrul care plesneşte/ de energie, aranjez decorul necesar/pentru justiţia mea privată – /şi izbesc cu pumnul în masă,/ lovesc, sfarm,/ fac ţăndări şi praf/ un întreg inventar de obiecte/ şi senzaţii tari, pînă nu mai pot/ de gîfîială şi de transpiraţie rece,/ cum s-ar spune:/ pînă mă răcoresc;// în afară nu se vede nimic,/ pentru că sunt un om civilizat, / fir-ar să fie!” (Exerciţiu de autocontrol). Dincolo de autoironia vizitată de cinisme, versurile poetului aduc în lume morala severă a unui stoic. Cinismul, atîta cît e, din poemele lui Francisko, prinde de destule ori exerciţiile inumane ale realului: „Mişcarea se face brusc./ O secţiune precisă prin starea dezordonată/ a lucrurilor. Nu se aminteşte nimic/ despre suferinţa celui ce se nimereşte/ în calea violenţei” (Secţiune). Asemenea precise şi dureroase tăieturi în real fac parte din arta austeră, chiar severă a lui Kocsis Francisko.

Aceste necruţătoare transcrieri reuşesc chiar să hăcuiască miezul indiferent al lumii. Potenţialul interogativ al lirismului lui Francisko nu se consumă doar în astfel de transcrieri extrem de concentrate. Cartea conţine destule poeme încărcate eficient cu puteri interpelatoare, unde se văd mişcările unei conştiinţe ce nu se lasă iluzionată. Peste toate consideraţiile, lirismul acestei noi cărţi a lui Francisko e o probă a ipostazei de martor pînă la capăt al atrocităţilor ce desfigurează omul. Sobrietatea atitudinii, echilibrul şi austeritatea expresiei poetice intensifică etic potenţialul mesajului. În faţa dezabuzărilor unor lirisme leşinate în propriile lor impotenţe (pansexualiste sau nu, cum se vede în poemele celor mai tineri autori), recitesc oricînd cu voluptate cartea lui Kocsis Francisko.