Dependența de înțelesuri
Ana Blandiana
Refluxul sensurilor
Editura Humanitas
București
2004
Limbajul crepuscular, refluxul sensurilor, starea de
irevocabilă alterare și poluare a ființei lumii, îmbătrânirea a tot și a toate,
începând cu sinele propriu, sunt realitățile pe care poezia de acum a Anei
Blandiana le surprinde cu aceeași remarcabilă capacitate de a le încorpora în
imagini memorabile, vitale din punct de vedere poetic, evocatoare și
melancolice, sugestive și apte de simbolizări lirosofice. Cultul sensului,
căruia poeta i-a jertfit mereu în lirica sa, e în continuare axul acestei lumi
blandiene, chiar dacă relația cu exteriorul se colorează profund elegiac sub
orizontul unui reflux semiotic general: Tot ceea ce nu înțeleg mă ucide./ Este
o moartă cea care continuă/ Să ceară lămuriri,/ Și să nu le primească și să
insiste,/ Pentru că nici în lumea cealaltă/ Nu se poate trăi fără să înțelegi./
Deci mori și acolo și astfel te naști,/ Mereu și mereu,/ Ca să poți înțelege/
Ceea ce e de neînțeles:/ Iată o definiție a nemuririi. (ceea ce nu înțeleg).
Dezastrele și anamorfozele imediatului provocate de o
misterioasă poluare a ființei lumii pot părea ochiului mereu uimit al poetei un
bestiar de imagini foarte puțin remanente, un joc de terifianțe fluide pe
suprafața limpede a eternității (amestec).
Oglinda timpului generează hibrizi ce pot părea feerici
unei priviri estete, dar din care înțelesul uman s-a retras. Căderea în timp
sau din timp, ruperea din continuum-ul eternității creează realitățile care își
învederează mereu conștiinței poetice, avide de sens, inomabila frumusețe și
opulență a vieții, dar și, totodată, inconsistența, incoerența, absurdul,
zădărnicia.
Ca poetă, Ana Blandiana trăiește dramaticul paradox de a
trebui să mizeze pe cuvânt în chiar clipa în care cuvântul e doar emanație
compensativă a limbajului crepuscular o iluzie a unui zeu incitator /Care
naște realitățile rostindu-le/ Rar. În centrul neantului sfânt/ Există un zeu
care se crede cuvânt, spune poeta într-una dintre meditații sale poetice.
Rostirea acestuia naște mundanul, o scriere la fel tainică precum cea din
centrul neantului sfânt. Întrebările și răspunsurile rămân întotdeauna
incomplete, încât insul uman pare a viețui deopotrivă în lumi opuse, nedumerit,
dar și nevindecat de intensitatea întrebării.
O viziune integratoare prezidează orizontul lirico-ideatic
al poemului. Detaliile concrete ale lumii vizibile sunt semnele unui limbaj
in-corporal dar nu mai puțin perceptibil al invizibilului tot. Poeta e un
cititor inițiat al operei complete și în perpetuă reformulare a aceluiaș gând.
Început-sfârșit, moarte-înviere, divin-uman într-o veșnică reîntoarcere care se
petrece cumva sub suprafețele mundane, precum Veșnica reîntoarcere-a
corăbiilor/ Navigând pe sub ape din poemul in memoriam. Figura șarpelui
care-și înghite coada (Așa cum șarpele își înghite coada Și devine inel,/ În
adâncul rădăcinilor fără sfârșit/ Popoarele lumii delirează la fel.) sau cea o
clepsidrei, a sămânței, a oglinzii creează o recurență în textura poemelor în
orchestrarea căreia poeta caută acea misterioasă combustie/ Care semnifică
totul și care plăsmuiește povestea lumii pe care, vai, nu mai știe nimeni s-o
spună.
Există în Refluxul sensurilor poeme de ideație a
căror frumusețe vine din limpiditatea lor reflexivă, din reverberația
contemplativității, dar există și nu puține poeme care pot fi reținute pentru o
posibilă antologie a lirismului românesc dintotdeauna. Amintesc titlurile (de
glorie) ale câtorva: sonet degradat, dependentă, și totuși,
dulap pictat.Transcriu pentru cititorul care nu are la îndemână cartea
aceasta vie de poeme sonet degradat: Ruine, templele sunt mai frumoase/
Și zeii morți mai demni de-nduioșare,/ Coloanele rămase în picioare/ Stau
minunate și mirate oase,// Superb schelet al timpului, mai pur/ Decât fusese
viu, ascuns în carne,/ Vuiet de mări secate și de goarne,/ Chemând la lupte
stinse împrejur.// Acum e pace. Zeii sunt poeme./ Sufletul lumii nu mai are
vreme/ Să își mai ia un nume și un chip.// Nici o minune. Și de-ar fi să fie/
Nu-i nimeni să o vadă în pustie./ Credință măcinată ca piatra în nisip. |