bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online Pe HaiSaRadem.ro vei gasi bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online. Nu ne crede pe cuvant, intra pe HaiSaRadem.ro ca sa te convingi.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 3 (473) Martie 2005

CRITERION

de

Marian Victor BUCIU

Mihai Sin

 

Mihai Sin (1942) s-a arătat în anii din urmă, când n-a mai scris nici roman, dar a făcut o teză de doctorat „tematistă”, preocupat de „marea miz㔠în literatură, pe care o amintise ori cel puțin o sugerase și anterior: „Marea miză înseamnă a fi conștient de problemele țării tale, de problemele Europei, de problemele prin care trece lumea contemporană. Marea miză ar fi reîntoarcerea la marile teme (…) care însoțesc condiția umană dintotdeauna. Literatura rămâne o zonă a conștiințelor și rămâne, cum spuneam de mai multe ori, o problemă a sufletului.” (Reîntoarcerea la marile teme ale literaturii, în suplimentul revistei „22”, 29 iunie 1999) Tot aici, el vorbea de defazarea literaturii române de aceea occidentală. „Noi n-am dialogat niciodată cu Occidentul. Am preluat ceea ce a fost conjunctural într-o perioadă sau alta.” Tema și comunicarea majoră, iată, prin urmare, obsesiile prozatorului.

Proza scurtă a lui Sin (Așteptând în liniște, 1973, Terasa, 1979) readuce examinarea condiției umane tot la niște „făpturi neînsemnate”, existență ternă, masificare, omogenizare, banalitate, mediocritate, resemnare morală și pervers victorioasă în înfrângere și singurătate. Anxietatea personajelor este rezolvată în itinerarii epice și reflexive, realist-existențialiste. În urmărirea adaptării la realitatea individuală și colectivă a lumii utopiei înfăptuite, nuvelistul este uneori sumar narativ sau diluat analitic.

Primele lui trei romane au în centrul lor numai inadaptați la normele etice și creatoare performative: Achim, Șteflea, Mamina. Scrise într-un prim deceniu de creație, între 1975-1986, romanele sunt remarcabile prin modalitățile personale ale esteticii realist-psihologice și problematice. Mihai Sin s-a bucurat de o recunoaștere, aflată mereu în creștere, înainte de 1990. Dar cota sa a scăzut vertiginos după publicarea, în aproape două decenii (ultimul era din 1986, și a „scandalizat” cultura oficială), a unui singur roman, în două volume. Acesta părea că se substituie unui studiu de investigație istoriografică și reabilitează serviciile secrete comuniste care ar „binemerita”, cum se înțelesese, de la patrie. Sin, împreună cu alți prozatori la fel de marginalizați, ignorase proza pseudo-politică impusă de cea de-a doua epocă a comunismului pretins critic cu trecutul și prezentul. Ceea ce n-au făcut romancierii oficializați de critică și sistem.

Subiectele și conflictele romanelor lui nu sunt spectaculoase la suprafață. Dar ele au o tensiune subterană, de ordin social și existențial. Romancierul și-a creat o strategie de abordare a referențialității, indirect subversive. El întoarce în favoarea sa atitudinea de felul „a nu fi cu ideologia echivalează a fi împotriva ei”, în epoca în care funcționa teza oficială acceptată, definită în modul „cine nu e împotriva noastră e cu noi”. Perspectiva narativă devine alta decât aceea îndeosebi impusă și manipulată. Ca Al. Papilian, înaintea unor Nedelciu și alții, în deceniul 9, Sin dezamorsează orice atitudine excesivă în proiecția personajului și a situațiilor parcurse de el. El desfășoară astfel o viziune realistă, de jos în sus, dinspre tern spre „etern”, într-un mod demistificator, lucid, deși defensiv, inconformist doar prin evitarea conformismului. Personajele, contemplative, nu umorale, rezistente moral și echilibrate psihologic, nu riscă niciodată imprudențe de atitudine eroică. Apar frecvent negativiști orgolioși, generoși conștienți că pot traversa în forță absurdul și nedreptatea, învinși oricum, dar rămânând indestructibili moralmente. Narațiunea prozaică și discontinuă este privată de deplasări în imaginație și scriitură. Configurată cu elipse, dar fără parabole, în general într-un mod nonfigurativ, narațiunea devine adecvată, deci, la această lume de suprafețe pline, adânc deziluzionată.

Viața la o margine de șosea, 1975, transcrie „imposibila întoarcere” către un sens clarificat de viață a inginerului Achim, aflat în miezul existenței și supus apăsării ei. Prozatorul este interesat aici de impasul psihologic, moral, existențial, social al unui provincial nebovaric, ratat, un inginer măcinat de incertitudini, prins într-o mică țesătură de tipologii sumar expuse. Spațiul configurat în titlul micului roman este unul al deschiderii închise, al captivității exterioare și al captivării subiective. Micul roman, analitic și comportamentist, al tragismul omului nepotrivit, pentru care singurul loc admis este entropic, are lapidaritate, densitate narativă și stilistică.

În Bate și ți se va deschide, 1978, forța morală a lucidității și responsabilității se face simțită într-o lume comună, inertă, izolată, înstrăinată, depersonalizată, utopică și sufocată în tensiunea eșecului, dar expresiv reliefată. „Rebelul” Octavian Șteflea este o conștiință morală liberă și responsabilă, care încearcă zadarnic să trezească o umanitate deprinsă să trăiască triumfător amoral, gregar și pedepsitor prin indiferență și violență zoologică. Tocmai acestei lumi, el, apărătorul, îi va cădea victimă absurdă, nejudecată... Victima continuă să trăiască iluzoriu în credința că solidaritatea rămâne învingătoare în fiecare om, dincolo de ambivalența bestială și angelică a unor supraconștiințe rudimentare, deopotrivă nestăpânite și stăpânitoare a tot ce le înconjoară, într-o egal de candidă ostilitate. Analiză, eseu, introspecție și retrospecție narativă, dar și secvențe dramatizate, narațiunea se impune prin concretețe socială, drept un roman referențial substanțial și exemplar, fără concesii de ordin conjunctural.

Prematur împins la marginea existenței este și Pavel Mamina, din Ierarhii, 1981. El devine un nesupus, un neînfrânt, cercetător cucerit de gândul persistenței printr-o operă de o trainică strădanie. Pensionat și trecut la condiția savantului de prisos, ajunge preocupat de existența exemplară, orgolios individualizată, a unui predecesor îndepărtat în timp, dar apropiat în spirit, un adevărat caracter, cu nume poate cam strident simbolic, Urs de Margina, un patriot transilvănean. Mamina moare tragic, într-un accident absurd și misterios. Romanul reflecteaz㠄asupra unei majore teme literare” (Norman Manea). Cartea ocupă vremea din urmă, câteva zeci de zile, a unui însetat de rost, sens și lucrare durabilă în timp. Mamina avusese o existență demnă dar ultragiată. Fusese denigrat, „demascat” politic de cei apropiați, dar nu-și poate revizita trecutul, mizează pe prezent și mai ales pe viitor. Pavel Mamina este și el un lider ademenit și sacrificat, al unei misterioase elite, cum va fi, într-un mediu politic și istoric înalt, însă, Dominic Vanga din Quo vadis, Domine? Pe Mamina îl vor lichida doi mesageri recent cunoscuți, care îi știu poate orgoliul de a lăsa ceea ce ei numesc un „Mesaj către o omenire viitoare”, al memoriei justiției istorice obligatorii. Cei doi „dispar” pe urmele nevăzute pe care apăruseră, iar Solomon, șeful bufetului unde se întâlniseră, îl sfătuiește să-și dezactiveze chiar și memoria prezentului. Romanul ne introduce într-o lume cu ierarhii oculte, asaltată de puteri voluntare și involuntare. El depășește realismului moral, propriu romancierului, înspre oniric și simbol. Se vede din această carte că dramatismul conștiințelor puternice, identificate cu suferința, inapte de cedări, este chiar psihologia preferată de romancier. Narațiunea aduce și o extindere a spațiului și timpului problematizării, în tentativa racordării vii la existența lumii științifice, politice, sociale și morale contemporane, cu care se încearcă un dialog auctorial, scos adesea din cadrul narativ, destul de circumstanțial, prin „banchetul” celor abia cunoscuți. Densitate narativă rămâne discontinuă, între analiza acută, tensionată, și dispersia verbioasă.

O radicalizare etică și socială, dinamică și lăsând, de aceea, sugestia unui fel de vizionarism, a fost urmată prin mijloacele estetice matur stabilizate în Schimbarea la față, 1986, într-un context ideologic și cultural aspru, al unei dictaturi care nu-și trăda nici un semn al sfârșitului. Lumea romanului se ține bine în actele și reflexivitatea ei.

În Quo vadis, Domine?, vol. I, 1993, vol. II, 1996, romancierul mizează pe succes printr-o excesivă implicare istorică și politică. El oferă o imagine, și încă una favorabilă, a serviciilor secrete ceaușiste, mult prea devreme ca cercetarea specialiștilor să-și fi spus concluziile, dar concurând, acum mai mult decât în totalitarism, cu mass-media. Pentru succes, Sin preia și rețeta romanului de senzație. Derogările de la ficțiune și estetică, miza pe document și neartistic, au făcut ca romanul să nemulțumească aproape întreaga publicistică, inclusiv aceea literară, critică.

Opacitatea informației i-a favorizat accesul la neverosimil. E drept că nu se cunoaște mai nimic din istoria la care face referință. Sin a imaginat un tânăr, arestat la fuga sa din țară, în 1988, și racolat de aripa Securității, care ar fi pregătit debarcarea lui Ceaușescu și preluarea frânelor politice. Dominic Vanga devine un ales, într-o farsă (ca Mamina, din Ierarhii), un complotist fără voie, doar într-o măsură neîncrezător în bunele sau relele intenții ale Securității, prin aripa sa pretins patriotică. Pentru că teza romanului este atipicitatea românească, unde, ca-n Caragiale, călăii și victimele se au ca frații, poate și după butada „Cine ți-a scos ochiul? – Frate-meu. – De-aia ți l-a scos atât de bine”. Cu această particularitate vrea M. Sin să intre în dialog cu Occidentul, să-i impună o farsă tragică pe care acesta nu o cunoaște. Este interesant că, după înfierarea lui M. Sin, pentru acest roman, chiar și cei care au respins teza implicării benefice și nu exclusiv malefice a Securității în istoria României din timpul lui Ceaușescu, și de după el, au început să scrie negru pe alb că nu avem încotro decât să credem că eliberarea de fostul regim rămâne opera Securității, sau cel puțin a unei părți a ei, aceea „luminată”. Implicarea marilor puteri în complotul anticeaușist, susținută într-un film pretins documentar, în Occident, a produs nemulțumiri și frustrări și mai mari: servicii secrete odioase să fie, dar măcar să ne aparțină!

Teza romanului nu este convingătoare epic și nu depășește dezbaterile publicistice. Sin o dezvoltă pentru că o crede semnificativă, nu atât pentru Securitatea ca instituție (are ea alți avocați, unii pretinși scriitori), cât pentru poporul român, pe care-l explică și-l apără, voind să creeze din el un caz european. M. Sin se expunea unor focuri încrucișate, autohtone și, potențial, alogene. Scandalul a fost mic, doar intern.

M. Sin își continuă arta sa de romancier, dincolo de opacitatea societății închise, de cenzura ideologică, de reducția nuanțelor și a variantelor. O face acum într-o lume în care deschiderea frizează înmulțirea aberantă a ipotezelor și variantelor aiuritoare, în chip de perdele de fum, pentru ascunderea adevărului și manipularea înscenărilor. Miza pe senzaționalul jurnalistic n-a fost câștigătoare, pentru că nici o (ipo)teză n-a avut forță de convingere, cu atât mai puțin una care nu este malefică. Romanul are meritul de a oferi o teză și de a-i configura un scenariu epic. Dar a fost suspectat de intenții excesiv de bune, învăluitoare, protectoare ale răului adânc și intens acumulat în istorie. Inhibiția produsă rămâne, totuși, nefirească. Oricum, îndrăzneala autorului pare a-și spori și unele merite, fie trecute cu vederea, fie abia enunțate la apariția cărții; a primului volum, al doilea, cu rare excepții, a fost aproape ignorat. Rețeta romanescă, incluzând și noile ingrediente erotice, deși nu scăpată prea tare de sub control literar, îi este într-adevăr reproșabilă: tânărul cuceritor pe toate laturile, deși ales și folosit ca pion pentru o mare intenție eșuată, de a ajunge șef al statului etc. Titlul Quo vadis, Domine? anunță romanul unui cronotop incert, susținând o conștiință profund alienantă. Eseul politic nu se impune prin reflexivitatea scontată. În definitiv, ce-i putea oferi autorului o civilizație degradată și manipulată ca aceea a lumii zvonurilor, la vremea când o anumită conștiință explicativă începea să iasă dintr-o somnolență inoculată ca un drog? Nu numai ipoteza cu origine paremiologică (tot răul spre bine) a generat neîncredere, dar și nerealizarea ei literară, dezvăluind în fapt absența unei convingeri reale chiar din proiectul romanului. Romancierul M. Sin, în care I. Negoițescu văzuse un critic mai adevărat și mai subtil al comunismului, decât romancierii în vogă care susțineau încă ameliorarea sistemului, nedumerea prin excesivul său echilibru, datorat încrederii candide în bine, într-o lume care a fost mereu o pradă neputincioasă și resemnată a răului. Sentimentul i-a învins romancierului luciditatea, înscriindu-l într-o veche mentalitate a istoriei noastre, fie ea și datată din epoci mai respirabile. Nu știu dacă în 1994 M. Sin notase încă ceva în presă despre “marea miză”, dar unul dintre criticii ad-hoc ai primului volum al romanului său s-a referit tocmai la ea, legând-o de ideea de ratare memorialistică și apoi literară. M. Sin n-a scris un roman critic cu realitățile românești comuniste și a ajuns obiectul fulgerelor criticii jurnalistice și literare. El a scris un roman despre mecanismele revoluției, preponderent eseistic, cu rare secvențe de concret convingător, cu un conflict dezechilibrat și artificial, discreditat literar în primul rând prin personaje și scenariu narativ. Numai aberația instinctuală, schizoidia paranoică, iraționalul nu pot constitui un fundament pentru explicarea și înțelegerea omului și a societății în istorie. Este nevoie de teze etice clar articulate teoretic și complex concretizate artistic. Acumulările experienței de romancier, parțial continuate, parțial reciclate, l-au făcut pe autor să se ardă cu o problematică prea fierbinte, de la care conștiința sa nu s-a derobat, dimpotrivă, pe care a mizat cu sinceritate patriotică, în sensul aproape amoral al cuvântului.