Nr. 3 (473) Martie 2005

Mihai Sin

Mihai Sin (1942) s-a arătat în anii din urmă, când n-a mai scris nici roman, dar a făcut o teză de doctorat „tematistă”, preocupat de „marea miză” în literatură, pe care o amintise ori cel puţin o sugerase şi anterior: „Marea miză înseamnă a fi conştient de problemele ţării tale, de problemele Europei, de problemele prin care trece lumea contemporană. Marea miză ar fi reîntoarcerea la marile teme (…) care însoţesc condiţia umană dintotdeauna. Literatura rămâne o zonă a conştiinţelor şi rămâne, cum spuneam de mai multe ori, o problemă a sufletului.” (Reîntoarcerea la marile teme ale literaturii, în suplimentul revistei „22”, 29 iunie 1999) Tot aici, el vorbea de defazarea literaturii române de aceea occidentală. „Noi n-am dialogat niciodată cu Occidentul. Am preluat ceea ce a fost conjunctural într-o perioadă sau alta.” Tema şi comunicarea majoră, iată, prin urmare, obsesiile prozatorului.

Proza scurtă a lui Sin (Aşteptând în linişte, 1973, Terasa, 1979) readuce examinarea condiţiei umane tot la nişte „făpturi neînsemnate”, existenţă ternă, masificare, omogenizare, banalitate, mediocritate, resemnare morală şi pervers victorioasă în înfrângere şi singurătate. Anxietatea personajelor este rezolvată în itinerarii epice şi reflexive, realist-existenţialiste. În urmărirea adaptării la realitatea individuală şi colectivă a lumii utopiei înfăptuite, nuvelistul este uneori sumar narativ sau diluat analitic.

Primele lui trei romane au în centrul lor numai inadaptaţi la normele etice şi creatoare performative: Achim, Şteflea, Mamina. Scrise într-un prim deceniu de creaţie, între 1975-1986, romanele sunt remarcabile prin modalităţile personale ale esteticii realist-psihologice şi problematice. Mihai Sin s-a bucurat de o recunoaştere, aflată mereu în creştere, înainte de 1990. Dar cota sa a scăzut vertiginos după publicarea, în aproape două decenii (ultimul era din 1986, şi a „scandalizat” cultura oficială), a unui singur roman, în două volume. Acesta părea că se substituie unui studiu de investigaţie istoriografică şi reabilitează serviciile secrete comuniste care ar „binemerita”, cum se înţelesese, de la patrie. Sin, împreună cu alţi prozatori la fel de marginalizaţi, ignorase proza pseudo-politică impusă de cea de-a doua epocă a comunismului pretins critic cu trecutul şi prezentul. Ceea ce n-au făcut romancierii oficializaţi de critică şi sistem.

Subiectele şi conflictele romanelor lui nu sunt spectaculoase la suprafaţă. Dar ele au o tensiune subterană, de ordin social şi existenţial. Romancierul şi-a creat o strategie de abordare a referenţialităţii, indirect subversive. El întoarce în favoarea sa atitudinea de felul „a nu fi cu ideologia echivalează a fi împotriva ei”, în epoca în care funcţiona teza oficială acceptată, definită în modul „cine nu e împotriva noastră e cu noi”. Perspectiva narativă devine alta decât aceea îndeosebi impusă şi manipulată. Ca Al. Papilian, înaintea unor Nedelciu şi alţii, în deceniul 9, Sin dezamorsează orice atitudine excesivă în proiecţia personajului şi a situaţiilor parcurse de el. El desfăşoară astfel o viziune realistă, de jos în sus, dinspre tern spre „etern”, într-un mod demistificator, lucid, deşi defensiv, inconformist doar prin evitarea conformismului. Personajele, contemplative, nu umorale, rezistente moral şi echilibrate psihologic, nu riscă niciodată imprudenţe de atitudine eroică. Apar frecvent negativişti orgolioşi, generoşi conştienţi că pot traversa în forţă absurdul şi nedreptatea, învinşi oricum, dar rămânând indestructibili moralmente. Naraţiunea prozaică şi discontinuă este privată de deplasări în imaginaţie şi scriitură. Configurată cu elipse, dar fără parabole, în general într-un mod nonfigurativ, naraţiunea devine adecvată, deci, la această lume de suprafeţe pline, adânc deziluzionată.

Viaţa la o margine de şosea, 1975, transcrie „imposibila întoarcere” către un sens clarificat de viaţă a inginerului Achim, aflat în miezul existenţei şi supus apăsării ei. Prozatorul este interesat aici de impasul psihologic, moral, existenţial, social al unui provincial nebovaric, ratat, un inginer măcinat de incertitudini, prins într-o mică ţesătură de tipologii sumar expuse. Spaţiul configurat în titlul micului roman este unul al deschiderii închise, al captivităţii exterioare şi al captivării subiective. Micul roman, analitic şi comportamentist, al tragismul omului nepotrivit, pentru care singurul loc admis este entropic, are lapidaritate, densitate narativă şi stilistică.

În Bate şi ţi se va deschide, 1978, forţa morală a lucidităţii şi responsabilităţii se face simţită într-o lume comună, inertă, izolată, înstrăinată, depersonalizată, utopică şi sufocată în tensiunea eşecului, dar expresiv reliefată. „Rebelul” Octavian Şteflea este o conştiinţă morală liberă şi responsabilă, care încearcă zadarnic să trezească o umanitate deprinsă să trăiască triumfător amoral, gregar şi pedepsitor prin indiferenţă şi violenţă zoologică. Tocmai acestei lumi, el, apărătorul, îi va cădea victimă absurdă, nejudecată... Victima continuă să trăiască iluzoriu în credinţa că solidaritatea rămâne învingătoare în fiecare om, dincolo de ambivalenţa bestială şi angelică a unor supraconştiinţe rudimentare, deopotrivă nestăpânite şi stăpânitoare a tot ce le înconjoară, într-o egal de candidă ostilitate. Analiză, eseu, introspecţie şi retrospecţie narativă, dar şi secvenţe dramatizate, naraţiunea se impune prin concreteţe socială, drept un roman referenţial substanţial şi exemplar, fără concesii de ordin conjunctural.

Prematur împins la marginea existenţei este şi Pavel Mamina, din Ierarhii, 1981. El devine un nesupus, un neînfrânt, cercetător cucerit de gândul persistenţei printr-o operă de o trainică strădanie. Pensionat şi trecut la condiţia savantului de prisos, ajunge preocupat de existenţa exemplară, orgolios individualizată, a unui predecesor îndepărtat în timp, dar apropiat în spirit, un adevărat caracter, cu nume poate cam strident simbolic, Urs de Margina, un patriot transilvănean. Mamina moare tragic, într-un accident absurd şi misterios. Romanul reflectează „asupra unei majore teme literare” (Norman Manea). Cartea ocupă vremea din urmă, câteva zeci de zile, a unui însetat de rost, sens şi lucrare durabilă în timp. Mamina avusese o existenţă demnă dar ultragiată. Fusese denigrat, „demascat” politic de cei apropiaţi, dar nu-şi poate revizita trecutul, mizează pe prezent şi mai ales pe viitor. Pavel Mamina este şi el un lider ademenit şi sacrificat, al unei misterioase elite, cum va fi, într-un mediu politic şi istoric înalt, însă, Dominic Vanga din Quo vadis, Domine? Pe Mamina îl vor lichida doi mesageri recent cunoscuţi, care îi ştiu poate orgoliul de a lăsa ceea ce ei numesc un „Mesaj către o omenire viitoare”, al memoriei justiţiei istorice obligatorii. Cei doi „dispar” pe urmele nevăzute pe care apăruseră, iar Solomon, şeful bufetului unde se întâlniseră, îl sfătuieşte să-şi dezactiveze chiar şi memoria prezentului. Romanul ne introduce într-o lume cu ierarhii oculte, asaltată de puteri voluntare şi involuntare. El depăşeşte realismului moral, propriu romancierului, înspre oniric şi simbol. Se vede din această carte că dramatismul conştiinţelor puternice, identificate cu suferinţa, inapte de cedări, este chiar psihologia preferată de romancier. Naraţiunea aduce şi o extindere a spaţiului şi timpului problematizării, în tentativa racordării vii la existenţa lumii ştiinţifice, politice, sociale şi morale contemporane, cu care se încearcă un dialog auctorial, scos adesea din cadrul narativ, destul de circumstanţial, prin „banchetul” celor abia cunoscuţi. Densitate narativă rămâne discontinuă, între analiza acută, tensionată, şi dispersia verbioasă.

O radicalizare etică şi socială, dinamică şi lăsând, de aceea, sugestia unui fel de vizionarism, a fost urmată prin mijloacele estetice matur stabilizate în Schimbarea la faţă, 1986, într-un context ideologic şi cultural aspru, al unei dictaturi care nu-şi trăda nici un semn al sfârşitului. Lumea romanului se ţine bine în actele şi reflexivitatea ei.

În Quo vadis, Domine?, vol. I, 1993, vol. II, 1996, romancierul mizează pe succes printr-o excesivă implicare istorică şi politică. El oferă o imagine, şi încă una favorabilă, a serviciilor secrete ceauşiste, mult prea devreme ca cercetarea specialiştilor să-şi fi spus concluziile, dar concurând, acum mai mult decât în totalitarism, cu mass-media. Pentru succes, Sin preia şi reţeta romanului de senzaţie. Derogările de la ficţiune şi estetică, miza pe document şi neartistic, au făcut ca romanul să nemulţumească aproape întreaga publicistică, inclusiv aceea literară, critică.

Opacitatea informaţiei i-a favorizat accesul la neverosimil. E drept că nu se cunoaşte mai nimic din istoria la care face referinţă. Sin a imaginat un tânăr, arestat la fuga sa din ţară, în 1988, şi racolat de aripa Securităţii, care ar fi pregătit debarcarea lui Ceauşescu şi preluarea frânelor politice. Dominic Vanga devine un ales, într-o farsă (ca Mamina, din Ierarhii), un complotist fără voie, doar într-o măsură neîncrezător în bunele sau relele intenţii ale Securităţii, prin aripa sa pretins patriotică. Pentru că teza romanului este atipicitatea românească, unde, ca-n Caragiale, călăii şi victimele se au ca fraţii, poate şi după butada „Cine ţi-a scos ochiul? – Frate-meu. – De-aia ţi l-a scos atât de bine”. Cu această particularitate vrea M. Sin să intre în dialog cu Occidentul, să-i impună o farsă tragică pe care acesta nu o cunoaşte. Este interesant că, după înfierarea lui M. Sin, pentru acest roman, chiar şi cei care au respins teza implicării benefice şi nu exclusiv malefice a Securităţii în istoria României din timpul lui Ceauşescu, şi de după el, au început să scrie negru pe alb că nu avem încotro decât să credem că eliberarea de fostul regim rămâne opera Securităţii, sau cel puţin a unei părţi a ei, aceea „luminată”. Implicarea marilor puteri în complotul anticeauşist, susţinută într-un film pretins documentar, în Occident, a produs nemulţumiri şi frustrări şi mai mari: servicii secrete odioase să fie, dar măcar să ne aparţină!

Teza romanului nu este convingătoare epic şi nu depăşeşte dezbaterile publicistice. Sin o dezvoltă pentru că o crede semnificativă, nu atât pentru Securitatea ca instituţie (are ea alţi avocaţi, unii pretinşi scriitori), cât pentru poporul român, pe care-l explică şi-l apără, voind să creeze din el un caz european. M. Sin se expunea unor focuri încrucişate, autohtone şi, potenţial, alogene. Scandalul a fost mic, doar intern.

M. Sin îşi continuă arta sa de romancier, dincolo de opacitatea societăţii închise, de cenzura ideologică, de reducţia nuanţelor şi a variantelor. O face acum într-o lume în care deschiderea frizează înmulţirea aberantă a ipotezelor şi variantelor aiuritoare, în chip de perdele de fum, pentru ascunderea adevărului şi manipularea înscenărilor. Miza pe senzaţionalul jurnalistic n-a fost câştigătoare, pentru că nici o (ipo)teză n-a avut forţă de convingere, cu atât mai puţin una care nu este malefică. Romanul are meritul de a oferi o teză şi de a-i configura un scenariu epic. Dar a fost suspectat de intenţii excesiv de bune, învăluitoare, protectoare ale răului adânc şi intens acumulat în istorie. Inhibiţia produsă rămâne, totuşi, nefirească. Oricum, îndrăzneala autorului pare a-şi spori şi unele merite, fie trecute cu vederea, fie abia enunţate la apariţia cărţii; a primului volum, al doilea, cu rare excepţii, a fost aproape ignorat. Reţeta romanescă, incluzând şi noile ingrediente erotice, deşi nu scăpată prea tare de sub control literar, îi este într-adevăr reproşabilă: tânărul cuceritor pe toate laturile, deşi ales şi folosit ca pion pentru o mare intenţie eşuată, de a ajunge şef al statului etc. Titlul Quo vadis, Domine? anunţă romanul unui cronotop incert, susţinând o conştiinţă profund alienantă. Eseul politic nu se impune prin reflexivitatea scontată. În definitiv, ce-i putea oferi autorului o civilizaţie degradată şi manipulată ca aceea a lumii zvonurilor, la vremea când o anumită conştiinţă explicativă începea să iasă dintr-o somnolenţă inoculată ca un drog? Nu numai ipoteza cu origine paremiologică (tot răul spre bine) a generat neîncredere, dar şi nerealizarea ei literară, dezvăluind în fapt absenţa unei convingeri reale chiar din proiectul romanului. Romancierul M. Sin, în care I. Negoiţescu văzuse un critic mai adevărat şi mai subtil al comunismului, decât romancierii în vogă care susţineau încă ameliorarea sistemului, nedumerea prin excesivul său echilibru, datorat încrederii candide în bine, într-o lume care a fost mereu o pradă neputincioasă şi resemnată a răului. Sentimentul i-a învins romancierului luciditatea, înscriindu-l într-o veche mentalitate a istoriei noastre, fie ea şi datată din epoci mai respirabile. Nu ştiu dacă în 1994 M. Sin notase încă ceva în presă despre “marea miză”, dar unul dintre criticii ad-hoc ai primului volum al romanului său s-a referit tocmai la ea, legând-o de ideea de ratare memorialistică şi apoi literară. M. Sin n-a scris un roman critic cu realităţile româneşti comuniste şi a ajuns obiectul fulgerelor criticii jurnalistice şi literare. El a scris un roman despre mecanismele revoluţiei, preponderent eseistic, cu rare secvenţe de concret convingător, cu un conflict dezechilibrat şi artificial, discreditat literar în primul rând prin personaje şi scenariu narativ. Numai aberaţia instinctuală, schizoidia paranoică, iraţionalul nu pot constitui un fundament pentru explicarea şi înţelegerea omului şi a societăţii în istorie. Este nevoie de teze etice clar articulate teoretic şi complex concretizate artistic. Acumulările experienţei de romancier, parţial continuate, parţial reciclate, l-au făcut pe autor să se ardă cu o problematică prea fierbinte, de la care conştiinţa sa nu s-a derobat, dimpotrivă, pe care a mizat cu sinceritate patriotică, în sensul aproape amoral al cuvântului.