Nr. 3 (473) Martie 2005

Un suflet între coperţi de carte

Ion Parhon este critic de teatru, publicist exersat în genuri diverse, memorialist când e cazul, mai este şi înfocat suporter al Universităţii Craiova încă din fragedă tinereţe. În toate aceste postúri îl întâlnim în cartea sa proaspăt apărută Pragul iubirii, subintitulată jurnal de spectator, jurnal de trăitor (Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2004) într-o perfectă adecvare a celor înscrise pe copertă cu tot ce cuprinde noua carte.

Într-adevăr, aproape tot ce scrie Ion Parhon – fie că e vorba de spectacole de teatru, de întâmplări de tot felul, de oameni apropiaţi care i-au reţinut atenţia în varii situaţii – este mărturisire de iubire. Scrie cu peniţa înmuiată în bunătate, în blâneţe, în înţelegere. Chiar şi din spectacolele analizate le reţine mai ales pe cele care i-au plăcut, pe cele care i-au adus bucurie estetică repede convertită în bucurie sufletească, iar dacă, totuşi, se vede obligat să facă şi delimitări, să-şi exprime dezacorduri, o face cu extremă delicateţe, cu grija de a nu jigni, de a nu lovi mai mult decât e cazul acolo unde nu se cuvine. Jucându-ne un pic cu subtitlul cărţii, am putea spune că Ion Parhon este trăitor de spectacole şi spectator al trăirilor.

De multe ori analiza unui spectacol se combină cu amintiri despre realizatorii săi, cu întâmplări care îi definesc ca artişti şi ca oameni, sau cu episoade din viaţa acelui spectacol, legate de participări la festivaluri, de turnee în străinătate, de realaţii cu autorităţile vremii etc. Şi, nu de puţine ori, episoade trăite îşi găsesc corespondenţa în întâmplări artistice, momente de viaţă fiind văzute ca un spectacol.

Întrepătrunderea viaţă-artă face din Pragul iubirii un veritabil roman autobiografic, un roman al, înţelegerii fenomenului artistic în legătură subtilă cu experienţa de viaţă acumulată. De la adolescentul anilor ‘50, fascinat de marile spectacole făcute la Craiova de faimoasa generaţie de aur girată de Vlad Mugur, cuprinzându-i pe George Cozorici, Constantin Rauţchi, Silvia Popovici, Sanda Toma, Amza Pellea şi ceilalţi, cei care au realizat atunci un de neuitat Hamlet, şi până la cronicarul experimentat de azi, drumul a fost lung, presărat cu sute de spectacole, dintre care unele antologice, cu întâlniri decisive cu străluciţi regizori care au însemnat mult în evoluţia teatrului românesc, cu actori excelenţi. unii de generaţie vârstnică ştiuţi doar din fotoliul de spectator, cu alţii, congeneri, având legături de amiciţie consumate în dese dialoguri, în libaţiuni prelungite, în concedii comune (cele de la mare, mai ales, sunt relatate cu lux de amănunte anecdotice).

Parcurgând cartea, cititorul are în faţă o veritabilă panoramă a regiei româneşti din aproape jumătate de secol. Spectacolele făcute de Vlad Mugur, Liviu Ciulei sunt urmărite pas cu pas, dar şi cele ale Cătălinei Buzoianu, Alexandru Tocilescu, Mihai Măniuţiu, Tompa Gábor, Alexandru Dabija, Silviu Purcărete, Victor Ioan Frunză, Ducu Darie, Claudiu Goga, până la cei recent afirmaţi în ceea ce numim teatru alternativ. Cronicarul face pertinente delimitări între generaţii, dar şi în interiorul aceleiaşi grupe de vârstă (artistică), conturând personalităţile. În acelaşi timp, mişcarea teatrală românească este urmărită în întregul său, criticul nepregetând să bată drumurile pentru a cunoaşte spectacolele din ţară acolo unde ele se produc, nu doar la festivaluri sau turnee în Capitală. La Craiova copilăriei în primul rând, dar şi la Sibiu, la Cluj, Târgu Mureş, Braşov, Piatra Neamţ (cu dese trimiteri la perioada de glorie a Teatrului Tineretului), la Iaşi şi în multe alte locuri a văzut spectacole memorabile pe care le-a consemnat cu aceeaşi nediminuată plăcere de a scrie despre lucrul bine făcut.

Mai este Pragul iubirii şi o carte cu prieteni. Mulţi dintre oamenii de teatru evocaţi mai sus, dar şi scriitori, colegi de breaslă etc., sunt evocaţi în aceleaşi tonuri calde ale bunelor sentimente. (Nu pot decât să mă bucur că am şi eu parte de câteva consemnări în paginile cărţii, dimpreună cu alţi colegi de redacţie, de la Radu Enescu şi Alexandru Andriţoiu, până la Ioan Moldovan, explicabil din moment ce un capitol poartă titlul Marea legendă bihoreană şi în care se spune: „Pentru mine, Oradea este o legendă. Este o icoană de adevăr, de dragoste şi de poezie...”) Multora dintre prieteni, Ion Parhon le închină câte un capitol-portret, în care îşi justifică nu doar simpatia, ci mai ales dă glas admiraţiei pentru valori bine definite. Un asemenea portret este cel consacrat lui Sir Toby, nefiind vorba de un celebru personaj shakespearean omonim, ci de eminentul teatrolog Ion Toboşaru, cel care „... m-a impresionat (prin) cuvântul său plin de fervoare şi de miez, eleganţa necăutată cu care ştie să-şi poarte deopotrivă costumul sau pulovărul, bunăvoinţa extraordinară în faţa insistenţelor reportericeşti, dar şi respectul inflexibil pentru sinceritatea şi profunzimea gândului...”. Evocându-şi prietnii, Ion Parhon se bucură că poate scrie de bine despre ei. Probabil că şi i-a ales şi după criteriul valorii.

În cele mai fierbinţi pagini ale sale, Pragul iubirii este şi o carte a familiei. Cei dragi – părinţi, frate, soră, soţie, dar mai ales fiul – sunt pomeniţi adeseori în împrejurările despre care spuneam că alcătuiesc un roman autobiografic, dar cu totul copleşitor este capitolul intitulat Spectacolul morţii. Lui Ion Parhon i-a fost dat să se despartă, la intervale extrem de scurte, de câţiva dintre cei ce făceau parte din însuşi sufletul său – mama, soţia, fratele (neuitatul nostru coleg întru cronică teatrală Victor Parhon) şi tatăl. Despărţirea de fiecare este evocată cu vibraţie de autentic prozator, cu lacrimi lăsate să curgă în voie, cu o emoţie ce nu vrea să se estompeze.

Selectând din ceea ce a trăit şi a cunoscut cu deosebire ceea ce i s-a părut că înfrumuseţează viaţa (fie că e vorba de oameni, de viaţă, de artă), Ion Parhon caută în fond o oglindă a propriului suflet, suflet de mare căldură pe care l-a închis între coperţi de carte întru bucuria celor ce o citesc.