Era într-o joi. Purtam atela

pe osul sufletului rupt.

Gîndeam la tine, Arabella,

Şi mă lăsam de gînduri supt.

(Căci după ce din vodci storc noaptea,

de la trei sticle mai în sus,

eu te iubesc cu o iubire,

de care foarte mîndru nu-s).

Cînd, Doamne, ţi-am zărit nacela

plutind peste pădure, sus,

şi-apoi balonul, Arabella,

mergînd cu soarele spre-apus.

Tu, ce iubit-ai mandravela

ce-avea-n dotări soldatul rus,

dădeai acum la manivela

vremilor care-au apus.

Umflată rochia-ţi ca vela,

şi tu, pe punte, ca un mus.

Într-o oglindă, Arabella,

pluteai din ce în ce mai sus.

Cu pumnii goi am dat în schela

pădurii, însă tu te-ai dus.

Drum bun, frumoasă Arabella!

Mai multe lucruri nu-s de spus.