Nicolae Goja un incitant romancier
al
nordului transilvan.
La
sfârșitul anilor 70 (ai secolului trecut), în căminul Facultății de
Mecanică din Mărăști, al Politehnicii clujene, dar nu numai acolo, ci și
prin librăriile din centrul orașului, la cenaclul Asociației Scriitorilor,
la Casa Studenților și oriunde se discuta literatură, mai ales în
cafeneau tinerilor aspiranți la gloria literară, botezată după romanul
omonim a lui Romulus Guga Arizona, putea fi văzut un june înalt,
ciolănos, cu ochi verzi și o umbră de barbă, poate memoria mă înșeală,
(ca student model Nicolae Goja, se purta mereu bărbierit), ce ducea pe
umăr o straiță folclorică plină de cărți, caiete cu însemnări și
manuscrise imposibil de confundat după modelul tipic maramureșenesc .
Vorbea
puțin, fără să gesticuleze, privea îngândurat în jur, preocupat mai mult
de țigara aprinsă decât de cele ce se vorbeau în preajmă, dar când își
dădea drumul trebuia să ai timp să-l asculți, să lași orice altă
îndeletnicire la o parte. Într-o seară, în austera cameră de cămin din
marginea Clujului, în Mărăști, probabil la etajul șapte sau opt, pe geam
se vedeau dealurile Clujului spre Chinteni și Feurdeni, a citit o lungă,
uriașă nuvelă, având ca personaj central pe singuraticul și lipsitul de
noroc în viață Nuțu și neîmplinita sa iubire pentru Ilca. După lectură
toți cei de față am rămas clipe întregi nemișcați, păcănind din țigările
fără filtru, și privind fiecare îngândurat în altă parte. Eram fără
îndoială mișcați..
Impresia a fost covârșitoare. Un rapsod, care ne citise, sau mai degrabă
recitase o baladă în proză, cu personaje cvasicontemporane, nu mitice, nu
istorice, nu eroice, ci altfel
Reale și totuși învăluite într-un abur al
timpului cândva trăit, timp totuși apropiat nouă, prin părinți, imediat
după ultimul război mondial, sau poate la începutul anilor șaizeci.
Siluete mișcându-se printre livezi de pruni și case răzlețite, drumeaguri
prăfoase și cârciumi de așezări minerești, acolo unde oamenii se adună la
un pahar de horincă să-și cânte sau să-și asculte ofurile... Nu era nimic
din atmosfera romanelor lui Augustin Buzura, nici a povestirilor lui
Marian Ilea, pe care aveam să-l cunosc câțiva ani mai târziu la Oradea,
venit tot din Nord, ci ceva aparte, inconfundabilul ...Stilul lui
Nicolae Goja.
Pe
atunci, la sfârșitul anilor 70, proza Clujului studențesc, alta decât cea
oficială a lui D. R. Popescu, Augustin Buzura sau a lui Zanc, se alinia
sub faldurile celui mai important scriitor, la ora actuală, al generației
optzeciștilor, Alexandru Vlad. Abia împlinise 27 sau 28 de ani, terminase
Filologia dar nu debutase în volum. Aripa Grifonului avea să-i apară în
vara lui 80, la cea mai prestigioasă editură, Cartea Românească, dar
publicase proze de cea mai bună calitate în Tribuna, Vatra, și chiar în
România Literară, unde îl prezentase romancierul Constantin Țoiu.
Cei de
la Echinox, fiind prea școliți, cu studii filologice, nu se amestecau
cu vulgul studențesc de la Medicină, Politehnică, sau chiar din producție,
ce se chinuia să încropească o schiță, o piesă de teatru sau un eseu,
bătând timid la porțile redacției Tribuna, după ce trecuseră prin furcile
caudine ale cenaclurilor și primiseră un aviz favorabil din partea
maestrului Vlad. Înconjurat de ascultători ținea adevărate cursuri de
creație literară la o cafea modestă și un pachet de țigări fără filtru,
sau își lucra meticuloasele și laborioasele traduceri din Kondrad și
Malamud retras în singurătate la o măsuță de la mezanin.
Tânărul Nicolae Goja, ce nu împlinise douăzeci și doi de ani, aspira și el
la un loc în această ierarhie, chiar dacă la ora aceea nu publicase nimic.
Dar nuvela cu Nuțu, ca personaj central, era, repet, memorabilă. Nu știu
dacă Vlad Alexandru i-a citit-o vreodată.
Au
trecut de atunci două decenii și jumătate, a venit și a trecut Revoluția
din Decembrie 89, și a rămas libertatea tineretului de acum care nu mai
citește literatură nici străină și nici autohtonă, libertatea creatorilor
de a scrie doar pentru ei proză, de întindere, în limba română, și a o
publica numai pe banii săi, căci marele public școlit trăiește într-un
alt ambient cultural. În direct totul, titrat din limba engleză
(britanică, americană sau mondială), însoțit de imagini din Tokyo, Cape
Town sau Montreal, în fața micului ecran, totul în culori cât mai vii.
Poți
călători oriunde, în spațiu și timp, chiar fără ajutorul pașaportului,
așezat în fața micului ecran, la Discovery de exemplu, din abisurile
oceanului planetar până pe vârfurile Himalayiei, poți urmării zeci de
telenovele kilometrice, sau să citești articole de ziar, elaborate pe
măsura unei minți sub medie, ca să nu provoace amețeli sau grețuri
cititorului de vârstă medie, cu opinii politice gata confecționate. Iar
tineretul postpuberal conversează pe Internet, pe chat, utilizând o nouă
limbă română în care Eminescu și Creangă se scriu Kreangah , Eminesku
înțesate cu un vocabular suburban. Nemaivorbind de textele manelelor, de
la BUG Mafia, Paraziții și celelalte care emit în eter versuri de
dragoste pe muzică adecvată de genul:
Când
o arzi cu o combinație în portbagaj
Primul
lucru pe care-l faci, suni la anturaj!
Și
atunci să te mai zbați să fii scriitor?
Nicolae Goja nu s-a descurajat. A perseverat. Și-a făcut stagiul de
jurnalist harnic la o publicație băimăreană, și a continuat să scrie.
Iată
că peste ani am găsit într-o librărie departe de Cluj, și de Baia Mare
(unde s-a stabilit, bănuiesc) culegerea de schițe și povestiri ce
alcătuiesc un tot, Ilca. Educația milei scoasă în fenomenalul tiraj de
6000 exemplare, și mai apoi excelentele romane Iad în raiul de acasă Ed.
Limes Cluj-Napoca 1999 și Clopotul cu două limbi Editura DACIA,
Cluj-Napoca 2002. Ambele în condiții grafice de invidiat.
Nu voi
diseca arta prozatorului, bogăția lingvistică, informația folclorică,
etnografică, geologică și geografică adunată pe cele două sute de pagini
ale romanului Clopotul cu două limbi în care recreează lumea cu
personajele ei memorabile din depresiunea Chioarului, nici nu voi face
aprecieri asupra talentul nativ al acestui împătimit al condeiului, mă voi
opri în schimb la o reușită majoră, care de la Ion Lăncrănjan cu romanul
său, Caloianul, publicat în 1975, nu s-a mai repetat în proza
noastră.
În
Caloianul, roman masiv, de peste șapte sute de pagini, tipărit în două
volume, și care, după treizeci de ani de la publicare, rezistă la o
recitire, autorul alege ultimele luni din viața unui scriitor de
anvergură, personajul Alexandru Ghețea, bănuim pe Zaharia Stancu ca
model, care la senectute se zbate să-și scrie, fără succes, înainte de
plecarea definitivă, capodopera pe care a tot amânat s-o pună în pagină.
Personajul, la cei 69 de ani se simte încă în putere, e plin de talent,
a adunat materialul potrivit, și-a creat toate condițiile propice
scrisului, dar ceva în el este blocat. Își reamintește pe secvențe, clipe
din viață, căutând tot mai frământat cauza blocajului. În final,
realizează cutremurat că a făcut prea multe compromisuri pentru a ajunge
în vârful ierarhiei artistice, că și-a prostituat talentul și conștiința,
pentru o glorie efemeră și onoruri de circumstanță, pentru bunăstarea
materială atât de cântată și invidiată de confrați, bunăstare care acum
nu-i mai folosește la nimic. Într-un fel și-a vândut sufletul
Este o
tensiune a scrierii ce atinge pe alocuri culmi de măiestrie artistică pe
care Ion Lăncrănjan nu le-a mai egalat niciodată în întreaga sa operă și
nu a scris puține romane până la moartea survenită cincisprezece ani mai
târziu, în 4 martie 1991.
Nicoale Goja reușește la altă scară ,e drept, dar nu cu mai puțină
strălucire, o performanță asemănătoare, prin portretul, greu de uitat, al
personajului central din Iad în raiul de acasă a cărui ascensiune
și decădere o urmărește îndeaproape: scriitoarea de mare succes Codrea
Florica.
Descrierea mecanismului psihologic al reușitei literare și sociale al
acestei femei ambițioase și nu lipsite de talent care prin muncă asiduă și
nenumărate renunțări obține recunoașterea mult râvnită în lumea oficială
a artei angajate, dublată de privilegii, onoruri și avantaje materiale
nu de neglijat, este realizat cu minuțiozitate până în punctul culminant
al carierei, urmat de prăbușirea interioară și gustul zădărniciei, al
inautenticității propriei vieți, când autoarea de cărți realizează cu
luciditate că reușita ei este doar un produs târziu al epocii
proletcultiste, se constituie printre multe altele în paginile cele mai
bune ale prozatorului Nicoale Goja.
Pentru
această reușită îndelung pregătită, prin fragmente de mare densitate și
virtuozitate tehnică, prin bogata galerie de profile și destine umane, din
cele trei cărți menționate, scriitorul Nicolae Goja merită cu prisosință
efortul lecturii de către cei nedescurajați de vremurile potrivnice artei,
care caută se îmbogățească sufletește.
Cătălin ȘUȘU
***
Pe
ce schimbăm cuvintele?
Crestomația intitulată sugestiv Cuvinte la schimb (vol. II, Editura
Risoprint, Cluj-Napoca, 2004) reunește creațiile lirice ale
protagoniștilor Seminarului Poetic desfășurat în urbea clujeană în
intervalul 1-3 mai 2003.
Problematica volumului este una în esență religioasă, ținând de mistica
creștină după cum subliniază și prefațatoarea Rodica Bogdan. Pe lângă
temele de inspirație biblică (apocalipsă, regenerare morală, relația cu
divinitatea etc.), inerente unui discurs de acest gen, se conturează și o
poezie mai relaxată, personală, dar accesibilă tuturor, indiferent de
opinii și orientări. Dar nu chiar indiferent, pentru că întreaga substanță
poetică a volumului de față lăsând deoparte diferențierile individuale
și subiective mizează pe un orizont valoric pozitiv, pe o stare de
grație, transcendență și har, toate puse în slujba unor noțiuni de Bine,
Frumos, Adevăr.
Veritabile pasaje existențialiste am identificat în poezia tânărului Alin
Creangă: Sunt/ nisipul tânăr/ arogant și rebel/ evadat/ din clepsidră (O
altă condiție). Alteori sunt tratate metaforic subiecte prozaice (Samuil
Mitra, Demisia) sau realități cotidiene Georgiana Hațegan, În
țara Minciunilor: la noi în țara minunilor/rodește livada
minciunilor: minciună că ești, miciună că poți/ minciună că eu, minciună
că toți/ minciună că mâine, minciună că crezi/ minciună că aur, minciună
că vezi/ minciună că taci, minciună că spui/ minciună a ta sau a nimănui.
Dacă
există o pretenție a Cuvintelor la schimb, aceasta așa cum
sugerează înșiși autorii vizează o triplă deschidere: spre ei înșiși,
spre semenii lor și față de Dumnezeu.
Poeziile din prezentul volum abundă în dedicații, majoritatea cu circuit
restrâns între poeții coautori, dedicate prefațatoarei sau altor figuri
familiare în grupurile de creștini , dar și surpriză! Anei Blandiana sau
lui Nichita Stănescu. Autorii deconspiră adesea prin motto inspirația
lor poetică: Iov, Corinteni, dar și Dostoievski.
O
importantă obiecție privește pagina de prezentare a fiecărui autor,
deoarece există o discrepanță care nu poate fi ușor trecută cu vederea în
ceee ce privește conținutul lor: despre unii se furnizează câteva detalii
biografice sau autobiografice, despre alții (mai) nimic, doar câte o
ars poetica proprie, ceea ce dă impresia unei lipse de constanță în
ansamblu. Totuși, unele prezentări neconvenționale reușesc să fie
originale, ca în cazul sculptorului clujean Liviu Mocan, care își compune
o autobiografie simbolico-lirică pentru a pune în evidență substratul său
profund creștin.
Cuvântul introductiv
al Rodicăi Bogdan mi s-a părut autentic, bine structurat, nicidecum
patetic (după cum ar cere o prejudecată românească), cu accente pe
tematica creștină a discursului poetic.
Continuând tradiția poetică începută cu primul volum, autorii au inițiat
și un grup de dialog cultural pe internet care vizează deschiderea spre un
public cât mai eterogen și sensibil la valențele liricii creștine. Spre
deosebire mulțimea de poeți grafomani contemporani, care înșiră vocabule
goale ce din coadă au să sune, Cuvintele la schimb izvorăsc din
autenticitate și iubire de absolut.
Grațian CORMOȘ |