Nr. 2 (472) Februarie 2005

Lectica

pe cer e-o gălăgie de suflete uscate

departe oraşul

patru pumnale

ţin inima-n vârf cum o masă

în mijlocul casei stă pe picioare

pe uşă tot intră ca să audă de-o crimă

şi cum se apropie de careul ferestrei

noaptea în el se răsuceşte ca o cârpă

Vacanţele sufletului

cu soare se joacă un

făcător de cuţite

lame subţiri pentru ascuţit unghii

lame pe care muzica suie

cum cresc pereţii în jurul unei scări

soarelui îi pune costume de pluş

de un verde nevăzut câteodată

îl scoate pe străzi îl izbeşte-n vitrine

răsucind trecătorii cu urletul lui

                 criptă albă cu baron

                   numără trenurile verzi

                    deasupra criptei e un abur

                      în care sufletul să-ţi vezi

          de soare se apropie un

          făcător de cuţite

          are cenuşă în care ne adâncim

          în urma noastră găurile se-nchid

          precum bucăţile de metal aruncate-n făină

Aprile

desigur

ţeasta aceea oribilă se va retrage

printre tufele de măcriş

va intra din nou sub temelia casei

pe discul pădurii de pini stau

tăceri albe

să vadă oraşul

cât ţine întunericul aerul are

lăstari de sticlă

şi vom auzi numai bufniturile

cărţilor căzute pe podea

vântul a rostogolit soarele

pe mai multe alei

tu

să vii să-l ştergem de praf

şi totuşi

dumnezeu o fi un mare papagal roşu

Sâmbăta lucrurilor

sub pământ par duminicile nişte olane roz

puse acolo cu degete fărâmate

sâmbăta de când lucrurile

nu mai au cerul nopţii în cap

se spală pe faţă cu o lumină

de păsări tăiate

tunetul încercuia dealul

precum o eşarfă deasupra vântului

drumul ne era lămurit

de sânge amestecat cu-ntuneric

acum toate perechile de părinţi ni se par

ştergători de picioare în faţa uşilor

pe masa noastră acoperită cu ziare

soarele se desface ca o ladă de lemn

_* ^* _*

ca o lumină zgomotoasă peste grădină

în ziua de iarnă tu miroseai a femeie

nici nu ştiam

că vor ieşi coribanţii pe-acoperişul castelului

privit-am

pungăşia din cârciuma joasă — când o

superbă-l conduce

pe aviatorul zaharisit

între pereţii cu oglinzi mincinoase ai viciului

şarpelui îi cresc rădăcini în partea dinspre pământ

în timp ce în aer răsare din el o grădină

apoi înflorirea jucată a lalelelor

distanţa o aproximează numai arpentorul

tot drumul am primit felicitări de la îngeri

iar pietre venite din aer loveau

în sferele goale de pe umerii noştri

el asculta gânditor lumânările candelabrelor

_* ^* _*

intrăm în fotografiile arse

ca într-o carieră de tuf

vedem cum lumina unei aripi de fluture

ne intră în osul frunţii

pe când în curte toate găleţile înşiruite

par nişte paşnici negustori de indigo

liniile care am fost

sunt acum acoperişuri tăcute

pe care se învârt ca ştergătoare de parbriz

ciorile

rupem bucăţi din noi

le acoperim cu umbra

Trompetă agonică

se aude

aşa cum se vede un cârd de raţe pe câmp

mâna dusă la ochi

se sparge-n cristale

acum se aude şi ea

şi murmurul acela mărunt

o fi cântecul muribundului

_* ^* _*

ea veni dinspre o cameră fără sfârşit

într-o superbă rochie de pământ

iar hainele ei negre schimbau culoarea zilei

ţinându-se de mână o pereche de bătrâni urca

îngustele trepte cu araucaria

este un cort aici

                 şi mai este o stradă

şi scribii lucrează de zor

               precum un munte de muzică s-ar rostogoli

                   se arăta dumnezeu în convoi

                      şi trenurile fac mărgea

                          se încâlcesc pe lângă noi

adormisem cu cartea pe genunchi

tocmai răsfoiam

filele obrajilor ei

abia trecusem de pagina 30

când mumiile negre

                                      mumiile verzi

făcură dans ocrotitor în capul meu

ca sticla

pe uşi rotitoare

_* ^* _*

are muchii

pe care stă cocoţat soarele

şi miroase a pene arse

fluier singur într-o casă

de la jumătatea nopţii

şi pereţii de nuci uscate

încep să se îndepărteze

Ziar

sub marea de bronz cânta

marea de hârtie

aerul schimba măşti de dantelă

acolo între cutii de beton

mirosul de pâine

făcea suluri lungi toţi câinii oraşului

un om venea de afară

şi avea ochii două conuri de brad

pe coridorul cu lumină şi zgomot

doctorii albi ieşeau ca din păpădii

tăcerile lor se înălţau prin sticlă

în casa muşcatelor

deasupra oraşului vâslea soare

cu două-nţelesuri

Desperado

un stâlp cu braţele-ntinse

vrea să prindă stolul de corbi

dar

strălucitoare două cabluri

îl trag în adânc

Doppelganger

o farfurie uriaşă cu lapte pare spitalul

în mijlocul serii

şi roiuri în agonie

                                  de muşte

orice suflare

moartea ţinea în mână un corn de berbec şi

faţa ei roşie se afunda ca un pahar de gheaţă

în frunzele albe care veneau de la cer

de-acum vântul are plumb în orbite

şi elicele lui zboară singure

tu priveşti dintr-o parte iar

eu din cealaltă

podul de care ne apropiem

vântul se mai ţine deasupra

copiii îşi taie din el marii felii

pe care le aruncă de la unul la altul