Reciclare
I
Aprinse veioza. Până atunci intrase destulă lumină prin cele două geamuri
pe care le avea în față. Ar fi preferat să scrie în starea de spirit pe
care i-o întreținea lumina solară. Strălucirea îmbâcsită a veiozei avea
să-i fie pedeapsa pentru că pierduse dimineața...
Își
puse totuși ochelarii. Se uită la reproducerea după Dali din spatele său.
Se gândi că nu-i place Persistența memoriei, că ar fi preferat Lebede
reflectând elefanți... Se-ntrebă o clipă dacă i s-ar fi putut urî și de
Lebede..., dacă Persistența memoriei îl plictisea prin sine sau pentru
că o privise prea mult. Se gândi în aceeași clipă să scrie întrebarea, dar
pierdu ideea încercând s-o formuleze... Sub tablou atârna un crucifix, al
cărui Hristos se trezea în fiecare dimineață altfel. Când l-a primit, era
senin, contopit cu crucea, fericit de perfecțiunea suferinței Lui; a doua
zi stătea să cadă, țipând stins; a treia zi era deja îngropat în culoarea
impersonală a peretelui. În stânga era ușa, în dreapta, biblioteca. Iar la
mijloc urma să pună o fotografie. Poate a altcuiva, poate chiar pe a
lui... Sau e de prost gust să umple toate spațiile goale?
Crucifixul de lemn întunecat și geamul cu rame albe îi trezeau întotdeauna
sentimente ciudat amestecate. Curtea nu era niciodată luminată prin față,
fiind închisă de clădire pe toate cele patru laturi. Lumina pătrundea
lichidă, excretată, înstrăinată de sursă. Prin geam, fluidul cu miros de
junglă părea căldicel. Cafeniul curții semăna cu nuanța sângerie a
Hristosului de lemn. Dincolo de geam era un Eden negru, cu Pomul
Cunoașterii palid. Palid și frumos. Dar numai pentru că era în milocul
acestei curți. Fără buruienile din jur, fără clădiri, fără oraș, fără el
cel care-l privea de după geam arborele ar fi fost o excrescență a
pădurii, un trunchi care putea să nu fie văzut niciodată.(Ce golit de sens
e acest niciodată. Dacă ar fi scris vreodată că arborele din curte era
palid, probabil și l-ar fi imaginat în culori pastelate. Dar ca să
transmită mesajul lui niciodată, ar fi trebuit să ucidă pe cineva.) Și
dacă nu ar fi fost văzut niciodată, filozofii și copiii s-ar fi îndoit de
existența lui... Se gândi că totuși Schopenhauer nu avea dreptate: ceea ce
ochiul nu vede există, dar nu are sens. Vru să scrie, dar cuvântul sens
îi păru și el lipsit de pregnanță și abandonă.
Afară
se făcu tot mai întuneric, așa că trase obloanele peste imaginea curții.
Lumina becului părea să apună lent, dând culorilor acea căldură care
deosebește sepia de negru. Se uită la căștile de pe masă, vechi dar bune,
și la ochelarii pe care după câteva luni îi simțea deja prea slabi. Nuanța
luminii electrice îi aminti de după-amiezele de vară: aceeași senzație
deprimantă de artificial, aceeași impresie de efect cinematografic. Dar
nici un soare și nici un bec nu avea lumină vidă. (Încă un cuvânt gol...)
În copilărie însă avusese o jucărie care îi arăta spațiul gol, neumplut
nici măcar de întuneric. Era un fel de binoclu în care se așezau
diapozitive. Când era gol, arăta un peisaj format dintr-un cer alb,
abstract dar impur și o zonă neagră în partea de jos. La vremea aceea
peisajul acesta îl fascina și îl speria, dar nu pentru că era ceva inedit.
Dimpotrivă, îl văzuse în câteva locuri: la marginea orașului, unde se afla
un șir de garaje, cu un câmp în spate, imagine din care se vedeau numai
colibele de tablă și cerul alburiu căscat peste ele; în alt colț al
orașului, la un gard din plăci de beton ce masca probabil hale scunde. Dar
fâșia aceea întunecată ar fi putut fi orice, ar fi putut să fie o pădure
la orizont, un zid în spatele căruia se jucau copii anonimi, cu fețe
proletare, un gard de sârmă al unei grădini cu buruieni.
Între
timp, Hristosul de pe cruce privea tot mai dezolat obloanele trase. Simți
o amețeală care era probabil somnul. Se culcă iarăși la altă oră decât ar
fi vrut. Privirea Lui era tot mai tulbure.
II
Simți
atunci, ca de multe alte ori, că a uitat tot ce s-a întâmplat în ultima
vreme, că toate amintirile pe care le mai are se leagă de evenimente care
au avut loc cu ani în urmă. Fiecare amintire era însoțită de greața pe
care o dă oboseala extremă. Rațiunea lui, speriată, se ferea să analizeze
amintirile, deși era oarecum tentant. Își dorea să fugă, să se cufunde în
somn până când toate astea aveau să se termine. Adormi, dar gândurile îl
urmau în vis, așa cum un împărat chinez fusese urmat în mormânt de o
armată de lut. Se simțea privit, iar apoi tras de mână și așezat pe o
suprafață tare, plată, care îl ridică brusc, așa cum balanța ridică
talgerul mai ușor. Tresări, dar adormi repede. Visă că se trezește, se
scoală din pat și se așază la masă. Îi vin idei noi: Hristosul de pe cruce
avea să fie naratorul, iar stiloul de pe birou putea fi comparat cu o axis
mundi. Da, un substrat mitologic ar fi potrivit. Vrea să scrie, dar
meditațiile îl deturnează din nou.
Fu
trezit de un zgomot înfundat, un fel de ciocănit pe ceva moale sau o
mișcare ritmică ce provoacă o undă sonoră în apă. În spatele sunetului
simți o prezență, ceva viu care umplea camera. Era o imagine amorfă,
totuși monstruoasă, care nu voia să-l rănească, ci numai să fie acolo,
să-l terorizeze. Deasupra lui plutea un punct de lumină neagră. Era poate
o armă, poate un panaceu, dar era foarte departe. Se strădui să se
concentreze numai la acel punct, să uite de prezența din jur. Reuși, în
cele din urmă, iar camera, deși întunecată, deveni vizibilă.
III
A doua
zi se trezi obosit. Gândurile din vis i se continuau și realiză abia după
un timp că e treaz și că privește drept înainte, fără să vadă ceva. Glasul
interior repeta aceleași cuvinte, ca și cum ar fi avut trac în fața
camerei. Gândirea în schimb o luase mult înainte, continuând, tot în gol
însă, mersul demonstrației. O dată ce se dezmetici nu mai putu să
înțeleagă ce își tot repeta. Părea să fie Sunt aici, da, da, sunt
aici...
Dar ce
visase? Se făcea că se uita prin geam la o curte interioară, înconjurată
de ziduri cenușii, părăginite și acoperită de o iarbă crudă și rară.
Încercând să iasă din curte găsi un culoar cu un perete dărâmat.
Rămășițele sale- sculpturi romane reprezentând plante și amorași, înșirate
pe margine, ca la o expoziție. Peretele întreg era format dintr-un șir de
nișe, sau poate camere minuscule ale căror uși fuseseră smulse. Intră în
câte una, timid, cu ochii holbați, aproape tremurând, ca și cum ar fi
explorat un spațiu obscen...
...
Ajuns la etajul al doilea, văzu pe fereastră aceeași curte, care acum
aproape că atingea pervazul. Se plimbă pe coridoare fără să audă vreun
sunet, nici măcar ecoul pașilor săi. Găsi săli cu ușile smulse, cu
băltoace pe jos, cu apa curgându-le pe pereți. Coridoare cu ferestre
uriașe, dar prin care abia intra lumina. Continua să caute, să exploreze.
...
Coborând în pivniță, găsi un nou coridor. Părea să fie scara unui bloc. O
bătrânică trecu pe lângă el vorbindu-i (nu înțelegea sau nu ținea minte
ce), dar fără a-l privi. Ființa aceea aplecată, cu chipul de un alb
fotografic, deschise ușa unui apartament: prin ea se vedea o curte
betonată imensă, cu un cer tot de culoarea betonului. În curte se afla o
ridicătură, un cub, cu o scară metalică și un capac de canal. Bătrâna urcă
scărița și dispăru în gura de canal, dând de înțeles că acel spațiu
oarecum subteran era locuința ei. Iar el o compătimea, sau mai bine zis
era pătruns de acel miros depresiv al precarității, ca și cum el însuși ar
fi locuit în acel bloc de canale...
...
Subsolul propriu-zis era plin de bârne. (Nu era clar dacă formau un
schelet sau erau pur și simplu depozitate acolo. Trebuia să fi fost o
pivniță, deși semăna a pod...) În mijlocul bârnelor, într-o beznă adâncă,
pluteau două trupuri. Erau goale, albe, perfect luminate pe toate părțile.
Trăsăturile lor erau estompate, iar genul imposibil de distins. Păreau
niște crochiuri tridimensoinale. Se mișcau, se priveau cu un fel de
tandrețe, treceau probabil printr-un ritual... Restul nu și-l mai amintea
clar, ținea minte numai tensiuni și noduri viscerale...
...
Coborî o scară cu trepte mărunte. Se pomeni pe o stradă cunoscută. La
capătul ei se urcă într-un tren. Văzu apoi vagonul negru din afară, ca din
zbor, văzu cum cotea...
... Se
afla într-un tramvai alb. Trecu pe lângă o clădire cu multe etaje, din
care nu văzu decât o fațadă compactă, cu firide, fără uși, geamuri sau
balcoane. Construcția ocupa întreaga stradă...
...
Coborând din tramvai, ajunse pe o alee cu arbori și case vechi. Se văzu
din spate, înaintând lent și dispărând la orizont, între marginile străzii
care se uneau ca într-o pictură în trompe-doeil. Auzea finalul sonatei
Furtuna de Beethoven, ca ți cum ar fi fost genericul unui film
lacrimogen...
Când
se dezmetici din cercetarea visului, se simți lovit de un fior, ca atunci
când, visând răcoare, se trezea chinuit de căldură. Era acea tensiune care
îl scutura din când în când, acel nod visceral, acea senzație pe care îi
venea să o salute, așa cum Ivan Ilici își saluta durerea când o regăsea. I
se făcu dor de somn.
Simți
apoi o sufocare plăcută... I se păru penibil pentru o clipă, dar îi era
imposibil să se concentreze asupra sentimentului.
Se
ridică din pat și ieși pe un hol îngust, în capătul căreia o ușă dădea
spre stradă. O deschise. Afară, un deal abrupt. Bălării uscate, clădiri
din beton, fără uși și geamuri. În vârful dealului, rămășițe de ziduri,
mai mari decât dealul însuși. Un drum de la poale până dincolo. Cer de un
albastru verzui, chimic.
Pe
drum apăru un car tras de patru oameni. În el stătea o femeie imensă,
îmbrăcată într-o rochie înflorată, cu model asimetric. Drumul era plin de
gunoaie descompuse, neidentificabile, iar carul se oprea la fiecare pentru
a-l ridica. În spatele carului, aclamând și aplaudând, mergeau doi
bărbați. Unul, de vârstă mijlocie, chel pe aproape tot capul, cu cioc,
purtând bască, scanda ceva și flutura un steag roșu. Celălalt, mult mai
tânăr, îmbrăcat în haine din piele neagră, cu lanțuri argintii, ducea o
pancartă pe care scria CURĂȚENIE. În mod inexplicabil, în drum se ivi un
individ. Femeia opri carul și, cu o expresie neutră, îl trase lângă ea.
Fața individului exprima o groază grotescă, ca și cum ar fi avut un
machiaj de clovn. Întrebase poate unde e dus, căci femeia răspunse
inexpresiv, dar puțin batjocoritor: La reciclare, bineînțeles... Carul
înaintă câțiva metri și un individ identic apăru pe drum. Femeia opri
carul și, cu o expresie neutră, îl trase lângă ea. Fața individului
exprima o groază grotescă, ca și cum ar fi avut un machiaj de clovn.
Întrebase poate unde e dus, căci femeia răspunse inexpresiv, dar puțin
batjocoritor: La reciclare, bineînțeles...
Auzind
aceste cuvinte, dar mai ales acel cuvânt acel antihristic cuvânt intră
în casă și închise ușa. I-ar fi plăcut să fugă, să trântească ușa și să se
sprijine de ea cu spatele, gâfâind și închizând ochii. Dar intră în cameră
cu mișcări automate și cu privirea pierdută, ca întotdeauna. |