Nr. 2 (472) Februarie 2005

Cărţile prietenilor

Ion Bogdan Lefter

În numărul din 5 –11 februarie 2005 al suplimentului „Ziua literară”, Alex. Ştefănescu se ocupă, în rubrica sa, „Cartea săptămânii”, de Ion Bogdan Lefter. Cartea pozată, Despre identitate, este doar pretextul pentru a face portretul unui adversar. De ce Alex. Ştefănescu şi Ion Bogdan Lefter sînt într-o relaţie de adversitate nu ştiu eu de aici, din provincie, de la Oradea. Pot bănui, din text, doar căz ar fi ceva deranjamente datorate ambiţiei obstinaţiei celui de-al doilea de a miza pe direcţia postmodernă a culturii române. Inclusiv această carte are subtitlul „Temele postmodernităţii”. Am citit textul lui Alex. Ştefănescu şi mai atent pentru că tocmai se anunţase încetarea apariţiei „Observatorului cultural” sub „regimul Bogdan Lefter”, iar motivul divorţului era că prea îşi impune acesta programul şi vrerile personale. Dar aici e o altă discuţie, cu alte conotaţii.

Alex. Ştefănescu ni-l arată aşa pe Ion Bogdan Lefter: spirit cultivat, cu minte clară, responsabil faţă de societate. Asta ar fi de bine, dacă ne-ar decupa cineva doar trei rînduri din articol şi dacă nu ar fi trecute toate în acel negativ unde tot binele e curat spre rău. În rest, însă, el apare ca un dictator preocupat de cultul propriei personalităţi: îşi controlează imaginea; dacă s-ar propune să i se înalţe o statuie ar pretinde s-o sculpteze el însuşi; scrisul lui este autoritarist, sub semnul lui „trebuie”; e un fanatic lipsit de umor; se comportă ca un fundamentalist al democraţiei; nu este sensibil la evidenţa talentului, nici măcar a geniului, la valoarea literară adică, dacă nu este ilustrată teoria lui simplistă (postmodernismul); mizează pe generaţia optzecistă în ansamblu fără să vadă că doar doi-trei s-au realizat; nu se bucură de existenţa în literatură a „străluciţilor scriitori” Marin Preda, Nichita Stănescu, Gabriel Liiceanu sau Andrei Pleşu; n-are plăcerea lecturii; nu are libertate interioară, gratuitate, curajul de a se lăsa cucerit de farmecul literaturii; se vrea un Lovinescu al postmodernizării, numai că, spre deosebire de Lovinescu, „el crede că programul estetic are o importanţă în sine, supremă, indiferent de valoarea literară a scrierilor care rezultă din aplicarea lui”. Rezultă de aici că un literat din România (unul care scrie versuri, critică literară, articole de atitudine politică şi de analiză, care susţine un concept cultural) trebuie să fie (dacă nu e, trebuie apăsat să fie) un bun ideal de folosinţă publică: blînd, sensibil, modest, cu umor, cu sentimentul gratuităţii, cititor cucernic de Preda, Stănescu, Liiceanu, Pleşu, repede căzătoriu în farmecele literaturii oficiale. M-a mirat aici alăturarea numelor Liiceanu şi Pleşu la Preda şi Stănescu. De aceea am făcut trimiterea la literatura oficială, pentru că e prima dată cînd Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu sînt consideraţi „scriitori străluciţi”, clasici în viaţă – spre deosebire de ceilalţi doi clasici contemporani ai prozei şi poeziei româneşti. Pînă acuma se spunea despre ei că sînt străluciţi filozofi sau filosofi; de-acuma vor fi străluciţi poeţi şi prozatori ai sufletului de părinte, ai îngerilor. N-aş vrea să se înţeleagă că şi eu îi tratez „cu acreală” pe cei doi, dar aici mi se pare a fi tot schepsisul. Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu (care sînt străluciţi scriitori, dar nu şi ficţionari) ar fi noii scriitori oficiali, iar a-i contesta e trădare de patrie. Mai trebuia adăugat şi Horia-Roman Patapievici pentru că toţi cei trei prieteni (sau numai Liiceanu şi Pleşu sînt „prietenul meu”?) au fost trataţi mai puţin prieteneşte în „Observator cultural”.

Cît despre „discursul unui dictator dornic să stabilească exact ce trebuie făcut în cultura şi politica ţării”, mă întreb dacă nu a fost prea nervos Alex. Ştefănescu atunci cînd a scris textul. Din cîte ştiu eu, Ion Bogdan Lefter nu are nici  puterea dată de vreo instituţie şi nu e nici un tip influent în mediile politice sau culturale, nu e vreun baron barem de Vaslui. Apoi, acel trebuie a fost relativizat, ba chiar lipsit de sens de cînd avem voie să-l pronunţăm, pentru că tot românul cu opinie, ca să nu zic de „analiştii politici”, folosesc acest semn al imperativului.

A acuza, apoi, o persoană că nu are plăcerea lecturii e un nonsens. Nu mă interesează dacă Bogdan Lefter le iubeşte pe soţia sa şi pe fiica sa. E o problemă personală. Nu mă interesează dacă lui Alex. Ştefănescu îi place mai mult plevuşca decît somnul. În Despre identitate nu avem nici un text de analiză literară ca să ne dăm seama cum citeşte Bogdan Lefter. Ştim din altă parte că opţiunile lui sînt altele decît cei patru străluciţi: reprezentanţii Şcolii de la Tîrgovişte, în proză, iar dintre poeţi: Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Gellu Naum, Mircea Cărtărescu. Şi nu e singurul din generaţia lui cu această selecţie, ba nici din alte generaţii – mai vechi sau mai noi. Dimpotrivă, se pare că aceştia formează canonul momentului. Iar îmbătrînita generaţie 80 s-ar putea să conţină mult mai mulţi poeţi, prozatori, critici, teoreticieni de valoare decît cei doi-trei ai lui Alex. Ştefănescu, sau poate sînt alţii doi-trei. Absolutizarea unei opinii se produce prin interzicerea relativizării, prin impunerea consensului, a-i lăsa pe oameni să vină cu ideile lor şi a-i trimite acasă cu ale Noastre (pluralul majestăţii).

Cartea lui Ion Bogdan Lefter nu este jurnal de lectură, antologie de cronici literare, sau un studiu culturologic. E una de publicistică, de opinie, de atitudine, organizată astfel încît să ofere o imagine coerentă asupra unui cerc de termeni în care autorul gîndeşte lucrurile. Este limpede că el e un cultivator al postmodernismului la noi, că pune această marcă pe generaţia 80, că e un liberal, că e atent cu temele  postmodernităţii. Dar pătrunderea  acestora în cultura română e oricum inevitabilă şi a le arăta nu mi se pare sinonim cu a le impune. Iar dacă e vorba să le negăm, asta se poate face direct, nu negîndu-l pe promotorul lor, mistificare la modă în România. 

Ceea ce îi poate fi reproşat lui Bogdan (adesea repezit şi redundant) este o anumită lipsă de nuanţă şi de reflecţie critică, vorbind despre toate aceste identităţi: feminism, drepturile minorităţilor, discriminare pozitivă, corectitudine politică, multiculturalism, care sînt de fapt agenţii culturali ai globalizării. Critica lui se adresează mentalităţilor româneşti care sînt prea încete în sincronizare, fără a medita (dar nimeni nu-l poate obliga s-o facă) asupra unui proiect al identităţii noastre în această perspectivă, altul decît cel  organicist. Mai mult chiar, prin transferul ideii balcanice din geografie în istorie (o idee originală, dar poate fi şi un sofism) identitatea noastră (chiar şi aceea peiorativ-balcanică) se întinde şi se decolorează pînă la transparenţă. Bogdan Lefter optează, totuşi, din unghi regional, pentru considerarea României în Europa Centrală. El nu este adeptul „datelor statice fixate în trecut”, al viziunilor omogenizante, uniformizante, „substanţialiste”, considerînd că „identităţile culturale” sînt nişte „permanente reordonări”, trăind noi într-o lume cu o rapidă circulaţie a informaţiilor şi a valorilor în care „focalizările comunitare” sînt greu de menţinut.

Despre identitate este cartea analistului politic, a unui ideolog, nu a criticului literar. Curios, însă, cum opiniile autorului ei sînt discutate de critici literari. Reacţia lui Alex. Ştefănescu nu este singulară. Atitudinea sa, în care pune ceva resentiment, se articulează la discuţiile despre „omul recent” (omul postmodernităţii) şi cartea cu acelaşi nume a lui H.-R. Patapievici, la reacţiile faţă de iutea şi ardeioasa dezbatere din „Observator cultural”. Atunci, Dan C. Mihăilescu îl portretiza pe Bogdan Lefter la fel: „omul cu fixaţia postmodernismului, cel care, înzestrat cu arsenalul monomaniacal al corectitudinii politice” etc., etc..

Articolul lui Alex. Ştefănescu poartă vocea, cred, a părţii din cultura noastră care este rezistentă la postmodernitate, a boierilor de acasă certîndu-i pe cei care vin de la America şi aduc ce e mai uşor, ideile, şi fac schimbul cel mai ieftin, de căsuţe poştale electronice.