Nr. 2 (472) Februarie 2005

„Aspiraţia la un rol principal într-un film de Hollywood m-ar transforma într-o caricatură”

Du: Norman Manea, aţi emigrat în 1986 din România lui Ceauşescu, sînteţi azi cetăţean american. Pe coperta noii cărţi germane sînteţi prezentat, totuşi, ca un „apatrid”, căruia „scrisul i-a devenit singura patrie”.

Norman Manea: În cazul meu, descrierea este legitimată de biografie, de felul complicat în care, întîi copil fiind, apoi ca om matur, am fost separat de lumea în care m-am născut. Scriitorul îşi are, fără îndoială, patria în limbă, chiar şi atunci cînd rămîne să trăiască în patria sa geografică. Nimic nu este neobişnuit în asta. Neobişnuitul, în cazul meu, este că scriitorul nu mai trăieşte acolo unde a crescut. Limba devine încă mai mult, din cauza asta, refugiul interior, patria interioară. Din asta rezultă inevitabil  tensiunea, uneori şi conflictul, dintre eul intim al individului şi mediul său social, sau, cum spunea Gertrude Stein, dintre entitatea şi identitatea sa. „Identitatea” este astăzi un cuvînt magic şi comercializat, oamenii o consideră cheia care le rezolvă toate problemele. În realitate, problemele încep abia după ce ţi-ai găsit identitatea.

Du: De aceea nici nu putem, totuşi, renunţa la ea.

N.M.: Identitatea ne leagă de mediul social, de un grup, de un way of life: apartenenţa politică, religioasă, etnică, erotică. În secunda cînd rămînem, însă, singuri într-o cameră, sîntem o entitate. Într-un sens mai profund şi mai solitar, indivizi. Din punct de vedere lingvistic asta înseamnă pentru mine că întrebuinţez azi limba engleză pentru nevoi practice sau pedagogice, pentru a-mi îndeplini obligaţiile şi nevoile cotidiene. Limba interioară, limba sinelui şi a literaturii rămîne, însă, limba română.

Du: În ce constă azi diferenţa între individul care stă într-o cameră la Bard College, unde predaţi literatură europeană, şi individul anterior, în camera sa din România?

N.M.: Fireşte, omul nu poate face o netă separare între identitatea sa socială şi eul individualităţii sale, ar fi patologie. Întrepătrunderea contrariilor este continuă şi cotidiană, inevitabilă. Tot aşa ar fi să evaluăm, măcar din raţiuni didactice, deosebirea dintre biografia mea românească şi cea americană. Trăiesc, ambele, zilnic.

Du: Aveaţi deja 50 ani cînd aţi ajuns în exil.

N.M.: Din cauza asta, şocul şi trauma au fost mai mari. Dar exilul are şi o latură pedagogică. Întreaga ta existenţă, tabu-urile şi prejudecăţile, modul de a gîndi şi trăi sînt scoase la lumină, uneori foarte drastic. A trebuit să-mi lărgesc orizontul şi nu doar ca să înţeleg o societate liberă, determinată de o viziune uneori cinică a competiţiei, ci şi o lume nouă, care nu este Europa. Te trezeşti într-o aventură existenţială şi într-o aventură a spiritului.

Du: În cartea Dvs., Întoarcerea Huliganului, numiţi America „lumea de dincolo”. Ce ştiaţi despre acest dincolo, înainte de a-l cunoaşte?

N.M.: Ceea ce aflasem de la scriitorii americani; consider scriitorii cel mai bun ghid într-o ţară. Ştiam, deci, că este o ţară a exilaţilor, cu oameni din toată lumea şi că acolo identitatea se defineşte independent de religie şi etnicitate, funcţie de principiile de bază ale Constituţiei. Şi ştiam de la aceşti scriitori cît de contradictorie va fi o astfel de societate. Cînd am ajuns în America am constatat, desigur, curînd, că totul este chiar mai complicat decît îmi închipuisem.

Du: Vorbiţi în cartea Dvs, despre „graniţele şi măştile libertăţii”. Care sînt aceste măşti?

N.M.: Ceea ce mi-a plăcut de la început în America a fost că nu era nevoie de un buletin de identitate. O fotografie pe carnetul de conducere a maşinii era suficientă. Dar libertatea este, în cele din urmă, ceea ce faci tu din ea. Libertatea este o potenţialitate, care nu se lasă totdeauna concretizată. Oamenii într-o societate liberă trebuie să se confrunte zilnic, aş zice de zeci de ori pe zi, cu graniţele libertăţii. Nu cu libertatea ca mare concept filosofic, ci cu ceea ce ea înseamnă în familia ta, în cotidianul ei, pentru bunăstarea ei, pentru munca ta.

Du: Ce contradicţii aţi întîlnit în societatea „liberă” a Americii?

N.M.: Statul socialist se definea la început drept dictatura clasei muncitoare, ulterior drept Republică populară. O republică a poporului, sub conducerea şi legile Partidului. Ce rămîne, însă, cînd ideologia este eliminată în Republica democratică a poporului? Rămîn mai ales nevoile omeneşti, gusturile oamenilor, motorul omenesc al egoismului şi al nevoii de plăcere. Imaginea nu este cea mai îmbucurătoare. Gustul maselor nu este cel mai bun. Vulgaritatea şi trivialitatea unei democraţii este inevitabilă, pentru că este însăşi natura Statului. Dacă acceptăm definiţia statului democrat trebuie să suportăm, însă, şi insuficienţele sale.

Du: Trăiţi acum într-o dictatură a prostului gust.

N.M.: Cuvîntul elită nu sună bine în America. Ai, deci, de la început, o problemă. Domnul Kerry, noul candidat al Partidului Democrat va avea şi el o astfel de problemă. George W. Bush, adversarul Republican, ştie cum să se poarte cu omul de pe stradă. El nu e nici mai cultivat ca acesta, nici prea strălucit, cum bine ştim. Oamenii obişnuiţi simt că „e unul de ai noştri”. Vine Kerry, mai cultivat, mai inteligent şi mai înţelept decît Bush şi are, deci, o problemă. Este şi problema scriitorului care prin definiţie este mai cultivat şi mai sensibil. Îşi petrece viaţa într-o cameră printre cărţi şi încearcă să pună alături propoziţiuni, să scrie o propoziţiune mai bună şi consideră triumful său cel mai mare dacă scrie cea mai bună propoziţiune din lume. Nu va fi un produs pentru mase.

Du: Munca scriitorului este marginalizată într-o astfel de societate.

N.M. Dar scriitorul nu este băgat la închisoare pentru cărţile sale. Trebuie acceptat că rolul scriitorului este marginal. Reprezentantul cultural al Americii este vedeta de cinema; scriitorul, artistul rămîn în umbră, în solitudine. Lucrurile se vor înrăutăţi, bănuiesc, această evoluţie nu prea mai poate fi stopată, pentru că este umană. Evoluţia în direcţia vulgarităţii şi a trivializării este o evoluţie spre simplificare. Simplificarea este uneori înţeleaptă şi bună şi importantă, chiar şi în situaţii politice. Şi uneori are efecte teribile. Intervenţia Americii în timpul blocadei Berlinului era rezultatul unei simplificări şi era strălucită. În cazul războiului din Irak simplificarea nu a fost, probabil, cea mai bună soluţie. Ca tot ce este omenesc, şi simplificarea are două laturi, bună şi rea. În conflictul dintre cultura populară şi cultura „înaltă” ultima are şanse proaste.

Interviul a fost luat din partea redacţiei Du de Thomas David şi a apărut în numărul din aprilie 2004 al revistei elveţiene.