Nr. 2 (472) Februarie 2005

„Eu sunt un adept al poveştii «clasice»”

Vara anului trecut, când s-a lansat colecţia „Ego. Proză” a Editurii Polirom, Lucian Dan Teodorovici era prezentat în „caietul program” astfel: „Prozele lui Lucian Dan Teodorovici sînt poate cele mai serioase în comicul lor dintre toate textele tinerilor autori şi, dincolo de derizoriul lumii pe care o surprind, te lasă pe gînduri, nici amuzat şi nici trist, ci cumva melancolic”. Rândurile acestea, scrise de Luminiţa Marcu şi Costi Rogozanu, au devenit, cred, arhicunoscute. La fel şi afirmaţia autorului: „N-aş sta şi-aş scrie liniştiti, visînd la nemurire, dacă familia mea ar suferi de foame”. Într-adevăr, dacă apuci să-l cunoşti (fie şi numai în/ din scris), Lucian Dan Teodorovici îţi lasă impresia unui scriitor atipic pentru meleagurile noastre dragi.  Spun atipic şi mă gândesc la acel soi de creator normal, „cu picioarele pe pământ”, care înainte de a fi scriitor este unul dintre noi, care ascultă muzica de azi şi de ieri, care se uită la televizor cu plăcere (fără a-l vedea un pericol de moarte pentru „adevărata cultură”), care navighează pe net şi citeşte de plăcere. Şi care, dacă-i permite timpul şi-l ajută inspiraţia, mai şi scrie. A scris şi publicat până acum proză scurtă, romane, piese de teatru (inclusiv radiofonic) şi – dată fiind natura meseriei sale: cea care-i aduce bani, adică, nu aceea, eterică, de scriitor – îi ajută şi pe alţii să facă acelaşi lucru. Este redactor şef al filialei din Iaşi a Editurii Polirom şi, dacă aveţi curiozitatea, îi puteţi găsi numele, în calitate de redactor, pe penultima pagină a aproape tuturor cărţilor tinerilor scriitori recent lansaţi la sus-pomenita editură.

Lucian Dan Teodorovici este – deşi sunt convins că afirmaţia aceasta îl va stânjeni puţin şi-l va face să nege cu modestie din cap – este, deci, un model de urmat pentru toţi scriitorii: tineri şi mai puţin tineri deopotrivă.

M. P. – În prefaţa pe care o scrie la volumul tău electronic „96-00. Povestiri” (Ed. LiterNet, 2002 – volum reluat în bună măsură în 2004 sub titlul „Atunci i-am ars două palme”, Ed. Polirom), Florin Lăzărescu spune despre tine următoarele: „Prin modul în care scrie, autorul pare să fi înţeles că nu e suficient să mânuieşti ultimele tehnici ale naraţiunii, ci şi să ai ce povesti”. Cât de importantă este pentru tine povestirea, înşiruirea logică de evenimente, cu puţine digresiuni eseistice?

L. D. T. – Începi cu o întrebare grea, dar mai întîi vreau să fac o precizare: e adevărat, volumul 96-00. Povestiri e reluat, în bună parte, în Atunci i-am ars două palme, ceea ce nu înseamnă că cel din urmă e compus din primul. În Atunci... am adăugat o serie de proze noi – o întreagă secţiune, plus, dacă-mi amintesc bine, alte cîteva disparate. Revenind însă la întrebare, ziceam că-i grea pentru că acum se vehiculează, insinuant, răuvoitor, următorul silogism: cine nu scrie cu, le numeai tu, „digresiuni eseistice”, adică cine se axează doar pe povestire e incult; scriitorii tineri se axează exclusiv pe povestire, fără respectivele „digresiuni eseistice”; deci scriitorii tineri sînt inculţi. Nu vreau să mă opresc la caracterizarea asta şi s-o combat, chiar nu simt nevoia, vreau însă ca, pornind de la ea, să observ că noii scriitori sînt primiţi cu o anume aroganţă. Şi nu mă refer aici la o chestiune de vîrstă sau generaţie, ci la una de mentalitate: sînt scriitori mari, în vîrstă, care au ştiut să salute onest apariţia tinerilor scriitori, apariţie produsă în ultimul timp „ca val”, şi alţii, mult mai tineri, care au căzut uşor, fără a fi citit cărţile nou-apărute pe piaţă, în aroganţa de care vorbeam. Scuză-mi digresiunea, fie ea şi eseistică.

Cît despre ce spunea Florin Lăzărescu în acea prefaţă, să nu-l luăm în serios: a fost o convenţie între noi, ca eu să-i scriu lui prefaţa la cartea de pe LiterNet, iar el s-o scrie la cartea mea, lăudîndu-ne reciproc. Am rîs noi doi, întotdeauna, de prefeţele „de cumetrie” pe care le fac unii – şi am încercat una, mărturisindu-ne totuşi, public, jocul. Ne-a ieşit, de vreme ce uite, şi tu citezi din ea. Dar că eu sînt un adept al poveştii „clasice” – e adevărat. Îmi place enorm povestea şi opţiunea mea, fără să am ceva de obiectat în privinţa altor opţiuni, e să le-o spun direct, plăcut şi, mai ales, natural oamenilor. Şi mai cred că pentru a ajunge într-adevăr la performanţele astea, trebuie să fi citit enorm. Mi-aş dori mult să şi reuşesc să fac ce mi-am propus.

M. P. – Toată lumea e de acord că tânăra generaţie de scriitori nu poate fi socotită o grupare compactă. Totuşi, aş spune că, în pofida tuturor diferenţelor, un lucru îi leagă pe aceşti scriitori: pofta de a povesti, de care vorbeam înainte. Lărgind cadrul, crezi că proza curăţită de orice „bruiaj” venit din câmpul altor arte ce folosesc cuvântul este acum „modul de combatere”, să-i spunem, a curentului memorialistic post-decembrist? Putem discuta despre o defulare a ficţionalului?

L. D. T. – Nu. Cred că ăsta e un reproş – dar unul nu foarte obiectiv – care i se poate aduce prozei actuale, deşi sînt mulţi scriitori excepţionali apăruţi de curînd. Acela că vine în continuarea memorialisticii post-decembriste: de astă dată nu mai este memorialistica propriu-zisă, ci o ego-ficţiune. Multe dintre cărţile apărute în 2004, spre exemplu, sînt poveştile „de propria viaţă” ale autorilor, uneori hiperbolizate, alteori vîrîte într-un corset al unei sincerităţi care poate deveni sufocantă şi, în mod cert, supărătoare pentru unii care, dincolo de sex, droguri şi băutură nu vor să vadă nimic în cărţile astea. Deşi ele sînt, în fapt, forme de protest extrem, protest literar, violent, e adevărat, dar acoperind teme generoase, puternice. Problema e, cum spuneam, aceea că astfel de cărţi, ego-ficţiuni, permit următoarea constatare răutăcioasă: „Da, au scris ei acum, dar să vedem cum trec de etapa asta, a povestirii propriilor vieţi, să vedem cum fac ei ficţiune...”. Deci sînt de acord cu tine: într-adevăr, un element comun există, iar acela e întoarcerea la povestire. Însă deocamdată sîntem în etapa povestirii despre sine. Şi asta probabil mai ales din pricina vîrstei.

   M. P. – În calitate de coordonator al colecţiei „Ego. Proză”, cum vezi evoluţia de până acum a tinerilor prozatori şi a tinerelor prozatoare de la noi? Întrebarea are în vedere şi aspectul artistic, dar şi pe cel al receptării avizate (care, ştim, a oscilat între blamare şi adulare) sau pur consumiste.

   L. D. T. – Eu sînt convins că mare, nu mică parte dintre prozatorii apăruţi după 2000 vor fi importanţi scriitori ai României – şi asta tocmai pentru că au început să fie atacaţi, uneori cu înverşunare, încă de la vîrsta de douăzeci-treizeci de ani. Dacă scriau nişte prostii, nimeni nu i-ar fi luat în seamă.

Aş reveni însă, pentru că mi se pare important prilejul pe care mi-l oferi pentru a lămuri nişte lucruri, la prima parte a întrebării: nu sînt, deşi s-a creat impresia asta, coordonatorul colecţiei „Ego. Proză”. Sînt redactorul-şef din Iaşi al Editurii Polirom (spun „din Iaşi”, pentru că există un redactor-şef al filialei bucureştene, Dan Croitoru), şi mă ocup de colecţie din calitatea asta. Şi-ţi spun şi de ce ţin la precizare: primesc, de multe ori, la telefon sau prin e-mail, mesaje de genul: „Da, m-ai respins, pentru că simţi că-ţi suflă concurenţa în ceafă. Dar lasă că ne întîlnim noi pe terenul literaturii mari” etc. Ideea e că eu nu resping, la fel cum nu hotărăsc publicarea unei cărţi. Există, mai întîi, cîţiva referenţi ai editurii, cărora le trimit cărţile şi care recomandă sau nu respectivul volum pentru publicare. Apoi eu, luînd notă de părerea referenţilor, propun cartea Consiliului Editorial, care decide dacă este un proiect interesant sau nu. Ştiu că, trecută prin suspiciunea românească (de foarte multe ori justificată), explicaţia de mai sus se va citi altfel, dar chiar ăsta este adevărul. Mulţi scriitori tineri care au publicat la Polirom ştiu deja asta. Prin urmare, coordonatorul colecţiei „Ego. Proză” este sistemul creat de editură, un sistem care este, orice s-ar spune, cît se poate de onest. Nu spun că în felul ăsta nu pot pătrunde cărţi mai puţin valoroase sau nu ne pot scăpa autori care vor avea, mai apoi, succes. Spun doar că probabilitatea să se întîmple asta este mai scăzută, cît despre criterii „clientelare” – nici nu poate fi vorba.

M. P. – Cum vezi mai departe evoluţia „contingentului” de prozatori şi prozatoare din care tu însuţi faci parte? Nu cer un pronostic exact. Mă interesează să aflu care crezi tu că vor fi tendinţele viitoarelor proze scrise de cei apăruţi până acum la Ed. Polirom.

L. D. T. – E bine că revii, pentru că de întrebarea anterioară „m-am folosit” pentru a explica ceva ce, cred eu, trebuia explicat de mult. Mai departe, reiau ideea, cred că mulţi dintre ei vor fi deveni scriitori de primă mînă, printre cei mai importanţi ai României (şi, am curaj să pariez, nu numai ai României). Cred că vor intra pe atît de pomenitul domeniu al ficţiunii. Unii deja au făcut-o, Radu Pavel Gheo, T.O. Bobe, Florin Lăzărescu, Dan Lungu şi alţii, dar, vezi, ei sînt deja nişte tineri „maturi”, trecuţi de treizeci de ani. Tinerii-tineri, cei pînă-n treizeci, încă îşi scriu poveştile propriilor tinereţi. Excepţia, din cîte îmi aduc aminte acum şi sper să nu lezez pe nimeni, e Ionuţ Chiva. Căruia i se alătură, vei vedea curînd, un tînăr scriitor din Braşov, Silviu Gherman. Şi ceilalţi o vor face probabil. Iar eu sînt convins că talentul arătat acum n-au cum să şi-l piardă.

M. P. – Lucian, eşti redactor-şef la Editura Polirom. Cum se vede din această poziţie apetitul românilor pentru literatură? Cu alte cuvinte: ce se vinde cel mai bine? Şi, trăgând spuza pe turta noastră, cât de bine s-au vândut tinerii de care vorbim de la începutul acestui interviu? Crezi că se va întâmpla şi cu literatura acelaşi lucru care s-a întâmplat cu muzica românească pe la mijlocul anilor ’90? Va începe românul să consume mai multă literatură scrisă în România?

L. D. T. – Primul lucru îmbucurător e că, dacă pînă prin 2000, beletristica de orice fel era neinteresantă pentru edituri, în ultimii ani, proza străină a devenit foarte interesantă. Biblioteca Polirom e o colecţie mai mult decît cunoscută, cu vînzări extrem de bune.

Al doilea lucru îmbucurător e că există cărţi ale unor tineri prozatori lansaţi anul trecut care au ajuns la al doilea tiraj sau care se apropie de epuizarea primului. Avem adică volume ce au depăşit tirajul de 2000 de exemplare, ceea ce e deja foarte bine pentru un autor român de proză – un asemenea tiraj îl face interesant pentru orice editură. Sigur că sperăm să ajungem la vînzările pe care le au străinii – şi eu sînt convins că într-un an, doi, acolo vom ajunge. În orice ţară occidentală, produsele autohtone se vînd mai bine decît cele străine, fie acest produs şi literatura (sau mai ales literatura). Dacă tot ne îndreptăm către Uniunea Europeană, sigur că şi din punctul ăsta de vedere mă aştept la o asemenea evoluţie. 

M. P. – Te supun acum testului la care-i supuneţi voi, în „Suplimentul de cultură”, pe diverşi scriitori: ce pregăteşti cititorilor în acest moment?

L. D. T. – „Pe rol” am vreo trei proiecte: unul, pe care-l mărturisesc fără a-i fi cerut permisiunea prietenului meu Florin Lăzărescu, este un roman scris la patru mîini, cu el. Un roman, nu o culegere de povestiri. Să vedem ce iese. Poate-l terminăm anul viitor pe vremea asta, dacă reuşim să „ne adunăm” în weekend-uri. Al doilea e un roman propriu şi personal, pe care-l coc în diverse carneţele de vreo trei ani, dar din care n-am scris încă nici un rînd pe calculator. Cum eu consider că m-am apucat de scris la o carte abia după ce scriu prima pagină Word din ea, reiese că am ceva probleme cu acest al doilea proiect. Deşi, cum spuneam, am cîteva carneţele în care sînt culese numeroase idei, personaje, situaţii, plus ideea centrală. Sînt convins însă că atunci cînd o să mă apuc să-l scriu, carneţelele îmi vor fi mai puţin de folos, curiozitatea mea împingîndu-mă să duc personajele în cu totul alte întîmplări decît cele preconizate acum. Aşa mi se întîmplă. În fine, al treilea proiect e o carte de teatru: am deja trei piese, îmi mai trebuie două. Asta cred c-o să fie gata mai repede.

M. P. – În încheiere, întrebarea de „Oracol” şcolar, la care trebuie să răspunzi simplu, fără nici o argumentare. În afară de tine (desigur!), pe ce alt scriitor tânăr mizezi mult în viitor? Dă, te rog, un singur nume.

L. D. T. – Nu pot să dau un singur nume. Nici măcar numai două. Crede-mă, e imposibil: nu-i vorba că se supără unul sau altul, e vorba că fiecare îmi place dintr-un punct sau altul de vedere: cred că Ionuţ Chiva va ajunge un mare scriitor, fără a fi dat, deocamdată, capodopera, cred că Radu Pavel Gheo este un scriitor de „fantasme” minunat şi un publicist asemenea. Cred că Florin Lăzărescu este un prozator cu un umor ce va deveni de referinţă (dar nu numai umor, pentru că scrierile lui au şi acel substrat care le asigură prezenţa în raftul unu valoric), cred că Petre Barbu, un optzecist întîrziat, dar pe care eu l-am descoperit, din păcate, doar de curînd, este deja un mare scriitor, cred că Bogdan Suceavă e unul dintre puţinii care, pe lîngă plăcerea de a studia, are şi talentul de a şti cum să se folosească de cultura lui în proză fără să epateze... Şi e extrem de greu să mă opresc aici, aş mai aminti vreo zece nume. Nu spuneam la un moment dat că eu cred în talentul multora dintre scriitorii ce au apărut după 2000? Sînt convins că o dată cu aceşti scriitori se va crea breşa aceea spre Occident la care visăm de multă vreme.

Iaşi – Oradea

4 februarie 2005