Nr. 2 (472) Februarie 2005

Tom Gallagher

Furtul unei naţiuni. România de la comunism încoace

Profesor la Universitatea Bradford, dovedind preocupări consistente pentru istoria Europei de Est, a regiunii balcanice şi a României, Tom Gallagher este autorul unei consistente cărţi consacrate scanării evoluţiei istorice a ţării noastre în cei cincisprezece ani scurşi de la abolirea formală a regimului comunist. Bazată pe o impresionantă documentare, pe o analiză serioasă a evenimentelor şi o conspectare adecvată a felului în care au fost ele percepute de presa vremii, de analiştii politici din interiorul şi din exteriorul ţării, combinând acribia istoricului cu dezinvoltura gazetarului, cartea Furtul unei naţiuni — România de la comunism încoace (Editura Humanitas, Bucureşti 2004) este, după ştiinţa mea, prima încercare de a pune ordine şi de a da o interpretare ştiinţifică, pe cât posibil neporsonală şi neemoţională, unei succesiuni de acţiuni şi întâmplări adesea contradictorii, câteodată chiar încâlcite ce au făcut să se dovedească, o dată în plus, în chip dureros şi cu un preţ considerabil că acea săvârşire fără desăvârşire pe care o diagnostica încă în 1907 Dumitru Drăghicescu (Din psihologia poporului român) s-a manifestat aidoma în intervalul cercetat, că şansa istorică dobândită odată cu Revoluţia din decembrie 1989 a fost cu prea mare uşurinţă irosită, că s-a trecut uneori copilăreşte, cel mai frecvent însă în chip vinovat pe lângă o seamă de oportunităţi care, dacă ar fi fost valorificate aşa cum s-ar fi cuvenit, i-ar fi asigurat României o cu totul altă poziţie istorică, economică şi socială în configuraţia internaţională. Pe cale de consecinţă, neîmplinirile, frustrările, eşecurile ar fi fost mult mai reduse. Or, dacă valorificarea eficientă a respectivei şanse nu s-a produs, lucrul se explică, în opinia profesorului Gallagher, prin slaba calitate a elitelor conducătoare, prin debilitatea guvernărilor succesive care, fie nu au vrut, fie nu au putut, să îndepărteze elementele comunismului rezidual, elite ce se manifestă printr-un apetit destul de scăzut pentru reforma autentică în plan instituţional şi economic, prin multiplicarea serviciilor secrete şi o defectuoasă înşelegere a rolului şi funcţiilor acestora, dar şi prin molatica şi neconvingătoarea reacţie a societăţii civile. Românii par să se fi complăcut în a accepta devitalizaţi agitaţia cotidiană păguboasă din perioada 1990-1992, deriva ori stagnarea programată din intervalul 1992-1996, zvârcolirile unei coaliţii eterogene, „cu spinarea frântă” care aflată la conducerea ţării între 1997-2000 a contabilizat o serie nesfârşită de eşecuri şi scandaluri şi s-au mulţumit prea repede şi prea uşor cu relativa stabilitate dintre 2000 şi 2004, au vibrat ori chiar savurat naţionalismul extremist şi antisemit al lui Corneliu Vadim Tudor.

Cercetarea lui Tom Gallagher îşi dovedeşte soliditatea încă din primele pagini. Dar ei i se potriveşte perfect următoarea observaţie a lui Neagu Djuvara: „În istoria contemporană, istoricul nu poate scrie o lucrare exhaustivă, definitivă şi nici chiar durabilă, fiindcă nu are perspectiva necesară pentru a cunoaşte urmările – e aşadar, o imposibilitate absolută, iremediabilă; el este condamnat, prin însăşi natura lucrurilor, să facă doar operă de cronicar sau de politolog, adică de «gâcitor» (cum ar zice Iorga) al desfăşurărilor viitoare imeditate.” (cf. Există istorie adevărată?, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004) Preocuparea profesorului britanic nu se rezumă însă la o constata şi înregistra o seamă de fapte, ci şi de a căuta în istorie o seamă de explicaţii pentru conduita cel puţin bizară ale cărei costuri le suportăm cu vârf şi îndesat din 1990 încoace. „România — scrie Tom Gallagher — nu şi-a format niciodată o elită care să combine apărarea propriei poziţii cu un efort autentic şi susţinut de a îmbunătăţii situaţia şi perspectivele populaţiei.” De-a lungul întregii sale istorii moderne, ţara a cunoscut sisteme de guvernare ce au concentrat puterea în relativ puţini mâini. O înapoiere istorică evidentă a fost cu dificultate recuperată până la instaurarea regimului comunist, procesul în cauză neconsumându-se însă în chip satisfăcător la nivelul sistemului de guvernare, al decidenţilor politici. Verdictul lui Tom Gallagher sună sever şi anume că până în 1938 „democraţia românească fusese o adevărată parodie a noţiunii reale.” Totuşi, notează autorul, „o nouă generaţie de lideri (ai PNŢ şi PNL) care se obişnuiseră să colaboreze în anii dictaturii dintre 1938 şi 1948, ar fi fost capabilă să construiască o democraţie consensuală, cu condiţia ca ţară să fi izbutit să evite înghiţirea de către imperiul comunist sovietic.” Or această condiţie nefiind îndeplinită, ba, din contră, la putere ajungând un partid comunist care, pe măsură ce s-a întărit, a generat o oligarhie dictatorială ale cărei simboluri extrem de puternice au fost Gheorghe Dej şi Nicolae Ceauşescu, evoluţia ţării a fost nefastă. Această etapă cu semn minus a condiţionat negativ şi ceea ce s-a petrecut din 1990 până la sfârşitul lui 2004. Tom Gallagher desenează diagrama unor evenimente ce definesc statutul de „naţiune furată”. „Cartea aceasta – notează istoricul englez – încearcă să demonstreze că regimul condus de PDSR este ultimul dintr-un lung şir al cărui obiectiv principal a fost acela de a întări relaţiile verticale de dominaţie şi dependenţă personală, precum şi de a descuraja solidaritatea socială”. Tonul critic la adresa partidului creat de Ion Iliescu, „arhitectul ieşirii României din comunism”, dar care „a jucat un rol-cheie în legitimarea unei noi oligarhii”, îşi află pandantul în judecarea la fel de severă şi necruţătoare a slabelor performanţe ale guvernării exercitate de coaliţia CDR-PD-UDMR şi a regimului Constantinescu.

Ceea ce s-ar cuveni să-i pună pe gânduri, deopotrivă pe guvernaţi şi guvernanţi, este concluzia lui Tom Gallagher. Şi anume că la capătul celor cincisprezece ani, ţara se dovedeşte „slab echipată pentru a putea profita de prilejurile oferite de expansiunea spre este a UE” asta însemnând că mai avem mult până la atingerea limanului normalităţii.

Marius Oprea

Moştenirea Securităţii

Sagace şi extrem de curajoasă investigaţia întreprinsă de Marius Oprea în tentativa de a-i identifica şi aduce la lumină pe „moştenitorii Securităţii”. Demersul istoricului braşovean e cu atât mai de apreciat cu cât, aşa după cum lesne s-a putut constata, instituţii anume create spre a desluşi trecutul şi ramificaţiile în prezent ale Securităţii, instituţii care, teoretic, dispun de o bază logistică net superioară celei aflate la îndemâna unui singur om — e vorba de CNSAS — s-au dovedit ineficiente, au intrat în blocaje programate de care s-au slujit cei direct interesaţi în muşamalizarea trecutului. Teoretic, Securitatea, a cărei impresionantă organigramă e inventariată în primele pagini ale cărţii, ar fi trebuit să dispară odată cu aneantizarea formală a patronului său politic, PCR. Dar, sub oblăduirea unei conduceri politice de sorginte comunistoidă, foştii securişti şi-au revenit repede din şocul evenimentelor din decembrie 1989, continuându-şi aproape nestingheriţi şi cu mijloace infinit mai subtile misiunea de „templieri ai naţiunii.” Securitatea şi slujbaşii ei au depăşit fără probleme serioase „criza de identitate” căci, arată Marius Oprea, încă din ianuarie 1990 „noile structuri de putere au înşeles foarte repede beneficiile utilizării capacităţilor specifice ale foştilor securişti, din momentul în care şi-au simţit ameninţată poziţia prin reînfiinţarea partidelor istorice în condiţiile pluralismului politic. „Crearea la repezeală şi în mare taină a celebrei UM 0215, iar apoi, în martie 1990 a Serviciului Român de Informaţii (SRI) au reprezentat prima oportunitate a recuperării şi readucerii la matcă şi la îndeletnicirile specifice a unei consistente părţi a foştilor lucrători din „braţul înarmat al PCR.” Ei aveau să-şi dovedească utilitatea în agitaţiile de stradă din 1990, în compromiterea mitingului-maraton din Piaţa Universităţii, în mineriade. Multiplicarea până la şapte a serviciilor secrete, implicarea lor în afaceri murdare, obscure, multe cu iz de poliţie politică întăresc senzaţia de timp înţepenit în negura anilor în care sinistra instituţie miza pe instrumentalizarea fricii, senzaţie încercată de mulţi dintre noi. Iar detaliul că recent, în ianuarie, odiosul Nicolae Pleşiţă a declarat pe un imund post de televiziune că, din când în când, mai e solicitat să le dea câte o mână de ajutor serviciilor secrete de azi, afirmaţie ce nu a fost negată de nimeni, nici din SRI, nici din SIE, e de natură să întărească o atare senzaţie.

Acei ofiţeri ori subofiţeri ce nu au fost recuperaţi de noile dar puţin reformatele servicii secrete, şi-au găsit locul în profitabile combinaţii economico-financiare ce au făcut din ei stâlpii unei economii de piaţă oneroase, pe stil latino-american. Cu documente şi argumente, fără să literaturizeze, istoricul Marius Oprea probează că în miezul mai tuturor scandalurilor economico-financiare din perioada post-revoluţionară, de la contrabanda ilegale cu petrol de pe clisura Dunării la falimentarea BANCOREX, de la afacerea GELSOR şi căderea FNI la prosperitatea unor indivizi cu vocaţie „umanistă” s-a aflat Securitatea. Scandalul Berevoieşti a fost simptomatic pentru hotărârea cu care autorităţile Statului s-au înhămat la „secretizarea trecutului” tocmai din pricina temerii pe care stâlpii noii puteri o încercau faţă de aflarea adevărului despre regimul comunist şi a relaţiilor demnitarilor post-comunişti cu acesta. Căci, arată la un moment dat Marius Oprea, „Securitatea a intrat în Parlament, Securitatea conduce din guvern, Securitatea execută ordinele puterii în interiorul serviciilor secrete.” Securitatea s-a privatizat şi, pe cale de consecinţă, „orice încercare de a-i destrăma imensa putere ocultă pe care a acumulat-o a fost sortită până acum eşecului.” Revelatoarea perioadă 1997-2000.

Neîndoielnic, are dreptate Andrei Pleşu atunci când în scurta prezentare de pe coperta a patra a cărţii scrisă de un cercetător ce a cunoscut pe propria piele „binefacerile” Securităţii, observă că lucrarea „se citeşte.. cu un insolit amestec de îngrijorare şi năduf.” Pe de altă parte, e sigur că astfel de investigaţii, întreprinse deloc pentru liniştea noastră, ar trebui să ne determine să ne lăsăm deoparte teama, comoditatea ori nepăsarea fiindcă e clar că nedecontarea până la capăt a fantasmelor trecutului aduce cu sine arierate ce împiedică găsirea unui prezent a cărui primă caracteristică s-ar cuveni să fie normalitatea.