Nr. 2 (472) Februarie 2005

Al. Andriţoiu în oglinda amintirii

Am trăit şi eu, de abia ieşit de pe băncile facultăţii, rara efervescenţă spirituală – timp fast – a relativei liberalizări a regimului comunist în anii 1963-1971. Se simţea un vînt al primenirii. N-am crezut că începea o nouă primăvară a lumii (nici n-avea cum! zăbrelele sistemului erau încă neclintite) dar reînvăţaserăm să sperăm, chiar dacă etapa se va dovedi un scurt interval norocos de dinaintea totalitarismului aberant care va urma. De abia ieşiseră din închisori atîţia reprezentanţi ai elitei intelectuale româneşti. În anii aceia i-am cunoscut la Oradea – de necrezut – pe V.Streinu, V. Eftimiu, Ş. Cioculescu, Ovidiu Papadima, N. Balotă, Ovidiu Cotruş, St. Aug. Doinaş, Mircea Maliţa, Titus Popovici etc. Au fost oaspeţi ai studenţilor proaspăt întemeiatei instituţii de învăţămînt superior. Am asistat şi eu la explozia publicistică şi instituţională a momentului. Apar reviste de cultură precum Ramuri, Cronica, Tomis, Familia; se reînnoadă tradiţii întrerupte.

Dar nu despre înfiinţarea în 1965 a seriei a V-a  a Bătrînei Doamne, revista „Familia”, fapt clasat de istorie literară o să glosez, nici despre strălucita ei serie de critici şi eseişti – Ovidiu Cotruş, N. Balotă, Gh. Grigurcu, mai tîrziu, Radu Enescu (primii doi, foşti membri ai Cercului literar sibian  au cunoscut arhipelagul românesc al terorii), ci despre primul redactor – şef al noii serii, poetul Al. Andriţoiu. Împotriva opoziţiei unor culturnici ai vremii el a reuşit să edifice la graniţa de Vest un proiect cultural mirabil.

Cu un prilej aniversar – în 2004 se împlineau 8 ani de la moartea poetului – „familiştii” l-au evocat atît în vatra sa, la Vaşcău cît şi la Oradea. În urbea de pe Crişul Repede manifestarea marcată de efectul idealizant al amintirilor a fost complinită şi de lansarea unui volum, gest restitutiv salutar oferit de Marin Chelu, studentul meu de altdat. Aura sonetului (titlul antologiei) adună între coperţi ofranda poetului virtuoz – vioară cremoneză a lirismului nostru – adusă  tiparului formei fixe a frazării inspiraţiei… (au recurs la ea Shakespeare, Petrarca, Eminescu, Codreanu sau Voiculescu). M. Bradu, dramaturgul  m-a abordat atunci: – N-ai spus nimic… Ştii că ţinea la tine. Ofer acum un insert evocativ despre omul şi poetul generos, magnanim, boier al sufletului, care te întîmpina mereu cu un surîs cuceritor pe chip, aliaj de bonomie şi superbie graţioasă…

M-a onorat cu prietenia sa. Nu i-am fost intim, dar i-am fost alături de cîteva ori (ce tineri eram prin anii ‘60 ai veacului trecut,  eheu fugaces , labuntur anni…),  participând la cîteva din multele lui libaţii (vinul şi femeia erau stimulii creaţiei sale), l-am însoţit o dată, de abia descinsese de la Bucureşti, în deambulările lui prin urbe în căutarea unei muze (era muncitoare la Arta Crişana). Poftirea la muiere era la el foarte puternică. Se manifesta presant, imperativ, ca atare am „vînat-o”, a sunat-o la telefon, era la bărbat, nu s-a lăsat învăluită în fiori uşori (cel puţin atunci), şi poetul a fost invadat brusc de o rară abulie, prostaţie de-o grea melancolie… Altădată l-am învitat la o întîlnire cu studenţii de la Filologie. S-a simţit excelent. Între atîtea cariatide spiritul lui a intrat repede în ebuliţie. Le-a vorbit studentelor (numărul fustelor întrece la scor pe acela al pantalonilor în secţiile facultăţilor de litere). M-a întrebat ce să le citească, ce să le recite. I-am spus: – Ce doreşti… Cum se va vedea selecţia sa, deloc întîmplătoare defineşte ceva din figura spiritului său poetic, în care exceptînd derapajul proletcultist al începuturilor, livrescul filtrat de melancolie decide nota sui generis a lirismului său în care rafinamentul senzual e lichidul amniotic al scriiturii. Dacă nu face parte dintre primii zece poeţi români din toate timpurile, aparţine desigur, alături de G. Coşbuc primilor cinci tehnicieni ai versificaţiei. Elabora cu facilitate, în orice condiţii, pe un colţ de masă, pe un petic de hîrtie (cred că doar M. Kiropol, fabulosul poet de la Chartres îl întrece în capacitatea de a versifica oricînd, sub orice pretext). Cîndva vor ieşi la iveală multe poezii ocazionale, intimiste, rămase deocamdată în colecţii particulare. A citit atunci din creaţia proprie, iar din poezia românească a ales Ion Barbu, nu Din ceas, dedus … ci Timbru: „Cimpoiul veşted luncii, sau fluierul în drum…” , cu strofa aceea despre întîia graţie divină – „Ar trebui un cîntec încăpător, precum/ Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare;/ Ori corul grădinii de îngeri, cînd răsare/ Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum.” Nu-l preocupau doar Evele cu trunchiul de fum… al poeziei ci şi acelea reale. Apoi le-a întreţinut pe studente cu O.Wilde. – Ştii Balada închisorii din Reading? în traducerea lui N.Porsena, a insistat. – Da … E lamentaţia sfîşietoare a condamnatului în lanţuri, înverigat, deţinutul din închisoarea ca o latrină, cel care şi-a ucis fiinţa iubită şi trebuia să moară. Traducătorul a redat admirabila melodiozitate prin rime interioare, în care Andriţoiu, orfevru al versificaţiei se regăsea desigur: „Iubim prea mult sau prea puţin/ mărinimoşi sau hoţi/ ucizi plîngînd, ucizi tăcînd/ nepăsător de poţi/ căci toţi ucidem ce ni-i drag/ dar nu murim cu toţi!”. Sandu Andriţoiu oricum nu va muri, e viu, deoarece supravieţuirea în postumitate e posibilă doar prin creaţie. A crezut în poezie, a fost pentru el forma de viaţă a unui boem incorigibil. O socotea nu doar un instrument, ci o soteriologie, precum unul din personajele lui M. Eliade. Dacă rînd pe rînd filosofie, morală, religie, profetism, revoluţie, ştiinţă, tehnologie s-au dovedit falimentare, oferindu-ne atîtea decepţii (toate metodele au eşuat în încercarea de a transforma omul) Andriţoiu, Orfeu modern, socotea desigur poezia un mijloc de salvare a fiinţei. A slujit-o neostoit cu sufletul său de trubadur modern. Cine i-a putut rezista lui, poetului, farmecului său indicibil?