Nr. 2 (472) Februarie 2005

E nevoie de ficţiunea politică?

Atunci cînd am citit prima oară Ritualul primăverii, nu m-a încîntat opţiunea lui Alejo Carpentier de a încheia un roman atît de rafinat şi cu un ritm atît de cuceritor cu scene din eroica apărare a revoluţiei cubane în faţa invaziei din Golful Porcilor. După sute de pagini de rafinament, de personaje respirînd cultură şi trăind muzica la o intensitate vecină cu iluminarea, ce sens avea ca în finalul romanului să biruiască socialismul, care pînă la urmă nici n-a prea biruit? O astfel de lucrare semăna cu piesele de teatru despre 23 august cu care fuseserăm asediaţi prin anii optzeci, şi care se terminau invariabil cu momentul cînd muncitorii năvăleau buluc în biroul şefului siguranţei şi-l eliberau pe erou din supliciile torturii. E clar că astfel de contribuţii ne-au făcut pe unii dintre noi opaci nu atît la ficţiunea politică, cît mai degrabă reticenţi la orice lucrare literară care amestecă politica în poveste. Nu am încetat pentru multă vreme să mă întreb: de ce oare Alejo Carpentier a optat să-şi dedice romanul, atît de interesant, unei cauze precum cea a victoriei socialismului în Cuba? Poate pentru că era sincer convins, ceea ce poate fi, cel puţin pentru un romancier, o mare pacoste. Adevărul e că America Latină, la fel ca şi Europa de Est, e plină de intelectuali sincer convinşi de tot felul de lucruri ciudate. Lor le-a fost dedicată, în fond, Biblia idiotului latino-american, cunoscuta lucrare a lui Plinio Apuleyo Mendoza, Carlos Alberto Montaner şi Alvaro Vargas Llosa, în care e disecată ispita socialismului şi a anti-americanismului în mediile intelectuale de stînga din America Latină. Şi atunci, poţi să scrii despre aspectele politice ale unui moment istoric, despre ideile politice ale unui timp, fără să-ţi situezi lucrarea sub păcatul vreunei cauze? E posibilă o lucrare de ficţiune care şi-ar propune doar să înfăţişeze, fără a se înregimenta? Cam la fel ca în Conversaţie la Catedrală, a lui Mario Vargas Llosa, unde fiecare dintre personaje are opinii politice, dar romanul, în totalitatea lui, nu îşi asumă o singură direcţie dominantă. Alejo Carpentier a optat pentru o nuanţă mult mai angajată, replicată de altfel şi în viaţa de zi cu zi (după cum mărturiseşte la un moment dat Reynaldo Arenas, care a avut de suferit, înainte de a se exila, de pe urma exceselor de zel ale diverşilor compatrioţi sincer convinşi). Dar, în spaţiul ideilor literare, miza nu e acolo. Vorba lui Czeslaw Milosz, care povestea despre experienţa primului deceniu de socialism astfel: „Lumea era de necuprins şi erau prea mulţi oameni. Trăiam într-o surprindere continuă, naivă. Şi nu eram sigur dacă judecînd stranietatea ce mă înconjura rezistam nucleului nebuniei din inima existenţei umane şi dacă rezistam aspectelor unei civilizaţii anume. Probabil însăşi vitalitatea m-a obligat dintotdeauna, în cele din urmă, să aleg cealaltă cale.” Calea artei, în loc de calea politicului… În fond, ce sens ar avea o astfel de literatură? O literatură care să împrumute din imaginarul politicului pentru a transforma ideile în artă… Şi de ce ar face scriitorul de ficţiune asta? Poate scriitorul să schimbe destinul unei ţări? Nu asta e motivaţia unor astfel de scrieri, şi nu scrii ca să schimbi lumea; romanele lui Mario Vargas Llosa nu i-au servit chiar deloc în campania electorală din 1990, care a precedat alegerile prezidenţiale pe care le-a pierdut în favoarea lui Alberto Fujimori. E o literatură concepută pentru a cerceta şi pentru a înţelege, pentru a explora posibilităţile realităţii, pentru a continua realitatea, extinzîndu-i rezervele de imaginar. Nu e vorba de pamflet, nici de literatură propagandistică, ci de altceva, care nu serveşte vreunei cauze din această lume. Nu e vorba de simplă imitare a realităţii, ci de ducerea pînă la consecinţele ultime ale unor fapte reale. În Primul secol după Beatrice, Amin Maalouf explorează pînă la capăt ipoteza că ingineria genetică ar putea influenţa distribuţia naşterilor. E un roman superb şi cel mai potrivit exemplu pentru ideea pe care dorim să o ilustrăm. Şi de ce oare astfel de lucrări ar fi mai interesante decît, să zicem, memoriile sau jurnalele, decît literatura documentară în general? De ce ar fi ficţiunea mai interesantă? Paradoxal, sunt perioade în care cititorul tocmai de ficţiune are nevoie. E posibil ca, cel puţin în România, acea perioadă de după 1990, în care informaţia de natură documentară să fi interesat cel mai mult, să alterneze cu perioade în care e nevoie de ficţiune. O perioadă cînd e nevoie de explorări, de utila contribuţie a iluziei. Gîndindu-se probabil la asta, Adrian Buz scrie, în editorialul din Respiro, nr.16, astfel: „Literatura este manipulare şi din acest punct de vedere nimic nu s-a schimbat şi nici nu se va schimba. Autorul poate să inventeze tehnici şi maniere noi de a şoca şi chiar o face, tocmai pentru a ţine treaz interesul unui public hărţuit de mizeriile realităţii. Şi dacă cineva se arată surprins de scriitorul care în locul unui roman tradiţional construieşte o replică fidelă a realităţii, un reality show, ar trebui să o facă doar cît să se întrebe ce anume înseamnă acest lucru şi să se asigure că ceea ce citeşte are sens.”