Nr. 2 (472) Februarie 2005

Povestea poveştii

A fost odată ca niciodată un orăşel pitit în inima Transilvaniei, un orăşel vechi, cu istorie multă şi cu puţine urme ale existenţei ei. Şi în acel orăşel locuiau doi bătrânei. El, născut în vremea de dinainte de vremi, n-a apucat să facă multă şcoală; trebuia să-şi petreacă timpul cu vacile la păscut şi să ajute pe lângă casă. I-a plăcut însă dintotdeauna să citească. Îşi lua mereu cărţi cu el la păşune şi le citea la umbra copacului, captivat de întâmplările din ele. Ea, n-a avut nici ea parte de mai multă educaţie. A învăţat însă croitoria şi din asta şi-a trăit viaţa. Cei doi bătrânei s-au stabilit în orăşelul pitit în inima Transilvaniei după îndelungi umblări prin ţară, pe acolo pe unde l-a trimis pe el serviciul (a fost multă vreme ofiţer de armată). Pensia a fost cea care i-a hotărât să revină aproape de casă, pensia şi dorul. Dorul lui. Bătrânica se născuse altundeva, departe – dar i-au plăcut imediat locurile şi numai în nopţile fără somn se mai gândea la casa copilăriei ei, unde nu o mai aştepta oricum nimeni.

El – să-i zicem Moşulică – nu şi-a pierdut niciodată gustul pentru citit. Toată viaţa a citit cu plăcere, împrumutând cărţile de la biblioteci şi, dacă se-ntâmpla să-i placă vreuna nespus de mult, uita să o mai înapoieze. Aceasta nu era o problemă. Dacă nu avea încotro, o plătea mai târziu. Oricum, niciodată nu i s-a părut că face un lucru rău.

Şi într-adevăr aşa era. Acum, la bătrâneţe, din acele cărţi purtând ştampilele bibliotecilor din care erau luate îi citea seară de seară nepotului. I-a citit mai întâi poveşti cu zâne şi Feţi-Frumoşi, cu zmei şi gheonoaie, i-a citit din Ispirescu şi din Creangă. Apoi i l-a citit pe Sadoveanu şi pe Slavici. Uneori i-a citit şi poezii. Iar atunci când oboseala îi punea ochii la grele încercări, povestea din amintiri, adăugând pasaje întregi sau încurcând uşor firele poveştilor. Oricum ar fi fost, nepotului îi plăcea să-şi asculte bunicul. Nu se putea culca dacă nu auzea o poveste. Făcea nazuri şi chiuia de se cutremurau pereţii. Bunica, de la maşina ei de cusut Singer, îi spunea atunci lui Moşulică să-i facă pe plac, că şi ea vrea să-l asculte. Iar Moşulică nu avea de ales, trebuia să-şi pună oboseala în cui şi să-l ia pe Ispirescu din raft.

Anii au trecut, cărţile din dulapul bunicului s-au îngălbenit. Nepotul a învăţat să citească singur şi numai rareori i-a mai cerut bunicului să-i spună poveşti. A început în schimb să-i ceară poveşti adevărate, amintiri de pe vremea lui. Moşulică i-a spus atunci de cumplitul război prin care trecuse, de miile de kilometri bătuţi cu pasul în lung şi-n lat, de oameni de tot felul, unii răi şi alţii – puţini – buni: şi-a povestit propria viaţă.

Curând, nepotul şi-a văzut de ale lui. Cei doi bătrânei din orăşelul pitit în inima Transilvaniei au mers şi ei mai departe, el ştiind cumva că se terminase cu poveştile, ea cosând acum doar hainele rupte din casă.

Numai că povestea nu se încheie aici. Povestea nu se încheie niciodată (aici). Nepotul şi-a văzut într-adevăr de ale lui, numai că „ale lui” însemnau tot nişte poveşti. Poveştile altora, pe care le citea cu nesaţ, şi poveştile lui, pe care le scria „fără să vrea”.

(Dacă aţi ajuns cu lectura până aici înseamnă că încă vă mai plac poveştile. Sub o formă sau alta, încă vă mai plac. Oricât de mult aţi spune, dragi cetitori, că povestea a murit, că e doar de nasul copiilor, oricât aţi încerca să credeţi că adevărata literatură stă doar în masele compacte şi indigeste de text, cele vădind „adevărate” calităţi postmoderne, cele în care nu ştii unde-i capul şi unde coada (ba, mai mult, dacă ele nici nu există e semn de geniu creator), înlăuntrul fiinţei voastre sunteţi convinşi că fără o poveste puternică nimic nu poate exista.

Am auzit nu de puţine ori spunându-se despre cărţi de proză că pornesc de la premize bune, dar că le dăunează perspectiva „tradiţionalistă” a abordării, adică acea limpezime a gândirii pe care, bag sama, numai cititorii de plăcere ştiu s-o aprecieze.

Îmbucurător este că în ultima vreme apar tot mai multe cărţi de proză scrise de tineri autori, cărţi care au în ele sâmburele acestei reveniri la poveste. Întristător, pe de altă parte, este că majoritatea criticilor dornici să le laude totuşi apariţia, nu reuşesc încă s-o facă aşa cum le-ar dicta inima. Bun, e-o poveste acolo – spun ei –, dar noroc că e o poveste spusă ironic: ironia salvatoare! Dacă povestea nu e de râs, precis e proastă. De pildă, un tânăr critic (culmea!) îi reproşa deunăzi lui Bogdan Suceavă că n-a accentuat suficient de tare elementul comic în romanul său, Venea din timpul diez. Cred că nea Iancu ne-a lăsat o povară mult prea grea. Mă-ntreb uneori dacă nu ne-ar fi fost mai bine fără el. Ironia, zeflemeaua şi toată gama de hohote dezlănţuite, orice formă ar lua, nu ştiu dacă ajută prea mult la altceva decât la proclamarea propriei noastre detaşări, care, nu-i aşa?, ne situază deasupra lucrurilor rizibile.

Dar să revin la poveste, fiindcă ea ne interesează:)

Într-o zi, nepotul i-a dus bunicului să citească una dintre poveştile sale. I-a arătat-o, l-a lăsat s-o ţină în mână şi, când a venit seara, l-a rugat să i-o citească. Bunica se afla tot la maşina de cusut Singer şi se uita la cei doi peste ochelari, cu gura întredeschisă.

Când a isprăvit, Moşulică a avut un singur lucru de spus:

– Bravo!

Şi a aşezat-o în raftul unde continuau să se îngălbenească volumele ce-l însoţiseră o viaţă întreagă.

Morala – fără nici o ironie – este că o poveste bună ştie vorbi pe limba tuturor generaţiilor.

Şi-ncălecai p-o şea etc. etc. etc.