Nr. 2 (472) Februarie 2005

Anonima stare olimpiană

Lucian Scurtu - Bestiarul de fontă, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2004

De la înălţimea marginii la care tot şlefuieşte, Lucian Scurtu cultivă o solemnitate care e deopotrivă poză şi adevăr existenţial. E ca şi cum poetul însuşi se revendică de la un anume tip de eroism, dar de la unul care îl are ca model pe Oblomov. Dincolo de faptul că iubeşte programatic redundanţa, folosită uneori pînă la oboseală, Lucian Scurtu trăieşte cu credinţa că în locul expresiei irepetabile şi aşa-zis pregnante, care să provoace mutaţii în inerţiile vieţii comune, cel puţin la fel de profitabil e discursul enunţiativ, descriptiv, neutru parcă în desfăşurare. De aici, o poezie despre redundanţa fiinţei care apelează chiar la mijloacele redundanţei.

Altfel, postura în care se ipostaziază cel mai adesea Lucian Scurtu este aceea a contemplatorului care, privind spectacolul lumii, îl şi trăieşte. Distanţa detaşării nu-i decît un alt nume dat identificării cu lumea. În fond, poezia lui Lucian Scurtu mizează tocmai pe această situaţie ambiguă: a fi în afara lumii şi deopotrivă miez al ei. O şi spune într-un loc: „universul pe care îl visez / e chiar universul în care visez”. La drept vorbind, ceea ce contemplă Lucian Scurtu, chiar dacă prezenţa lui e aşezată fără ezitare într-un spaţiu concret, ţine de domeniile fabulării. Pe urmele poeziei biografice, de la care într-un fel se şi revendică, fie şi numai pentru a se diferenţia, el cartografiază locuri şi oameni, care glisează, însă, treptat într-un fel de imaterialitate a reveriei. Ciudat, astfel, că volumul său ultim se numeşte Bestiarul de fontă. Căci apăsarea, dezolarea şi ura – aerul de „oradie plictisită” – dispar în aburii retragerii în afară a sinelui, la fel cum spectacolul umil al oboselii în care încolţeşte ideea morţii nu explodează în răzvrătiri demonice ori în anarhii fataliste, ci în… artă. Iată: „Să priveşti putrezirea unui măr cu vierme cu tot / în toată splendoarea lui, în toată durerea lui, / de la un răsărit apropiat la un apus îndepărtat, / iată arta, / exactă, aproximativă, perversă”. De nu va fi fiind la mijloc nu ideea consemnării seci şi exacte a realităţii, cum se întîmplă adesea, ci, dimpotrivă, contaminarea ei, a lumii, de spiritul obosit al expresiei: „Fiu legitim al întîmplării, mă joc pe malul crişului repede cu cercuri mici, / cu pietricele de prund colorate, / le aşez una lîngă alta, una peste alta, în mici grămezi fermecate, / aburii proaspeţi ai termei îmi dau senzaţia de vomă, anonimă serbare olimpiană, / mîndrii cetăţeni ai municipiului nostru mă arată cu degetul, / «ce mai distrugi astăzi?» mă agresează mustrători (ei ştiu că ştiu totul), / «ridic un nou Imperiu», le răspund fericit” (Mărginimea unei alte realităţi). Aşadar, dezolării sau dezgustului îi ia locul o anume perspectivă imnică, din care nu dispare cu totul melancolia. Cum totul devine artă, existenţa însăşi e un obiect de contemplat, poate chiar o efigie: suficientă justificare a unei discrete melancolii.

De altfel, şi moartea, prezentă în lucruri, nu stîrneşte angoase, chit că din cînd în cînd, în descrierile monoton-oblomoviene ale prezentului, e folosit cuvîntul disperare. De amintit, de asemenea, motto-ul din Ilarie Voronca („Luaţi, mîncaţi, acesta este trupul şi sîngele meu, poemul…”) pentru un poem intitulat  Sînt un poet blestemat, ca şi coperta, cu Vindecarea de nebunie, din Hyeronimus Bosch, toate dovezi clare ale unor opţiuni, dar opţiuni ce riscă să rămînă la nivelul subteran, deşi vizibil, al ideologiei. Or, poate că amănunţita descriere a lumii, declarată ca fapt programatic, este suficientă pentru a da seama despre bestiarul de fontă, veritabilă metaforă a închiderii. În spaţiul lumii concret-biografice, ea capătă forma simplei locuinţe claustrofore, în periple de pierdere a identităţii: „Dar nu sînt barbar, nu sînt năvălitor, nu sînt nimic, / un cetăţean oarecare într-un apartament de bloc / rătăcitor romantic prin mărginaşe gimnazii asachiene”. Altfel, totul capătă dimensiuni funambuleşti: „o priveam cu atenţie din mica mea hrubă dosnică, / un fel de vizuină de fontă, un fel de culcuş mîngîietor pentru omul obişnuit”. Uneori, perspectiva pare a fi kafkiană: „Ascuns după calorifer, gîndacul de bucătărie pîndeşte, analizează, urăşte, / «Mă imită fals domnul acesta care îşi spune întîiul născut şi prost se tîrăşte, / Insul acesta nu are stofă, nu e personajul principal, e doar pielea unui personaj închipuit»”. Ce ne facem însă cînd, devenită cumva, în ultimele decenii, obsesie livrescă, închiderea e chiar text? Citim într-un loc: „Îngropat pînă la gît în textul poetic îi simt pulsul constant, / măruntaiele aburinde, tenebrele înmiresmate, / nervurile lui mă cuprind cu o lacomă voluptate, tandră ferocitate, suavă durere […] / Îngropat de tot în textul poetic sînt un fetus în hruba fierbinte a realităţii din preajmă […]” (Omul-text). În realitate, închiderea e text numai în măsura în care se pliază pe epiderma realităţii, identificîndu-se cu ea. De nu cumva va fi fiind şi toată seria de referinţe intertextuale, cultivate la vedere, într-un proiect cumva declarativ. Oricum, cu toată senzaţia libertăţii promise, teritoriul intertextualităţii nu face decît să îngroape sinele în scrieri deja moarte.

Revenind la prezenţa morţii în lume şi la alienarea care capătă forma prezenţei detaliate a lumii, trebuie sus că Lucian Scurtu ocoleşte adesea persoana I, mai adecvată parcă strigătului, în favoarea descrierii sau a invocării descrierii ca fapt întemeietor. Astfel, citim: „Urechea enormă o lipea de duşumea să asculte atent viermuiala din adîncurile sale”. Altundeva, într-un poem numit Ruinele Tîrgoviştei mele: „«De-atîtea nopţi aud plouînd, fă şi tu ceva în acest timp, / analizează, descrie, povesteşte posterităţii ceea ce vezi, / ceea ce auzi, ceea ce simţi»”. O doză de narcisism e de descifrat în toată această proiecţie de sine: poetul se şi numeşte într-un loc „eu, Mărturisitorul, latifundiar al gesturilor esenţiale” şi nu e acesta un caz izolat. Un poem întreg e dedicat chiar unei astfel de răsfrîngeri de sine în care eu nu citesc discretă autoironie, ci tonalităţi vag solemne şi imnice: „Eu, noul Mărturisitor, rătăcesc agale prin pulberea fină a disperării, / şterg de praf săgeata, o curăţ frumos, o strîng la piept, o îmbrăţişez mult, / îi sărut vîrful otrăvit, îi dau drumul să zboare asemenea unei păsări spre nouri / în curînd va odihni în nemărginirea sînului ei rîvnit de geometru, / belşugul bogăţiilor mele ascunse, lumina mea postumă” (Primul poem arab). Altfel, sub forma cariului, a nevrozei, a păianjenului, a şoarecelui, realitatea e un principiu al declinului lent, dar iremediabil, poate chiar al materiei care devine timp. Privită cu încetinitorul, lumea concretă devine un spaţiu al morţii. Desangvinizarea e chiar principiul acestei poezii. Şi nu numai strigătul e lipsit de energie, ci, de va fi existînd cu adevărat în ţesătura prozastică a frazei, şi autoironia sau satira. Dedicat optzeciştilor, un poem, numit Belferilor, ar putea fi invocat mai ales pentru ţesătura citatelor din confraţi, şi mai puţin, cred, datorită verbului acid. Oricum, adecvării lor la realul imediat, căci au parvenit într-un fel sau altul la nivelul puterii, Lucian Scurtu le opune, în surdină, existenţa sa dedicată contemplaţiei realului în care el întrevede schiţele unor reverii ce-l consumă. Dacă aceasta e acum miza poeziei lui Lucian Scurtu, eu cred că anume mutaţii în direcţia radicalizării imaginii, discursului şi atitudinii vor însemna un plus de credibilitate.