Nr. 2 (472) Februarie 2005

Când nu vrei şi n-ai cu ce. Exemplu

Dragoş Bucurenci - RealK, Editura Polirom, Iaşi, 2004

Cu ceva timp în urmă se puteau urmări talk-show-uri având ca teme sancţiunile CNA-ului. Pe de-o parte erau reprezentanţii CNA, pe de alta contestatarii respectivei interdicţii ori amenzi. La una dintre aceste dezbateri cineva a întrebat cum de s-a permis rularea unui videoclip, în fapt, un cover după o melodie din anii ’70 românească, dar care făcea trimiteri clare la droguri. De unde să ştie cei de la CNA că Iarba verde de acasă poate avea vreun sens ascuns? Dar părinţii? Citind cartea lui Dragoş Bucurenci orice neştiutor într-ale drogurilor poate deveni un cunoscător. Ştii, cu siguranţă, ce-i cu iarba, de câte feluri e şi câte altele. Am spus cartea şi nu romanul, pentru că, afară de dimensiuni şi de o oarecare continuitate, textul nu are nimic din mecanismele romanescului. Fireşte, debutul cărţii ne atenţionează că avem de-a face cu experienţele unui personaj pe nume Dragoş, transcrise aleatoriu pe Internet. Andrei, un prieten având probabil cultul recuperării arheologiei virtuale, pune cap la cap trăirile speciale ale lui Dragoş, având grijă să cumuleze note explicative de subsol pentru cititorul neiniţiat. Astfel că, până la urmă, cartea lui Bucurenci nu este altceva decât un minidicţionar de droguri, cele mai reuşite pasaje din roman fiind chiar... explicaţiile. Ca să fim întru totul oneşti, trebuie să mai adăugăm şi capitolul Manualul visătorului amator, conţinând tot „fişe” de Dicţionar. Unul „util” pentru că afli ce se poate procura legal, efecte, reacţii adverse (dacă există), senzaţii.

Andrei explică de la bun început că Dragoş vrea doar „să descrie o stare” specifică „distruşilor” - consumatorii de droguri. Dragoş ar vrea să construiască o lume guvernată de RasTA, instanţa narcoticelor. Dar o face pastişând prost şi fără originalitate. În starea de... graţie poţi spune multe, numai că cititorul nu ştie dacă toate însemnările aparţin acestor trăiri. Iată un fragment care nu pare scris sub efectul narcoticelor: „Viaţa nu e aşa roză. Motive de depresie sunt oricând la îndemână. Încă o votcă. Doamne, ce viaţă de căcat pot să am... Sigur, alcoolismul nu-i o chestie aşa de nasoală. Şi, în definitiv, ai prieteni care ţin la tine. Nu?” Impresionante confesiuni, multe lipsite de cea mai simplă ecuaţie logică, dar, nu-i aşa, nu poţi şti când şi cum s-au scris rândurile. Alibiul e visarea narcotică, aşa că ce mai contează artisticul pentru că de estetic nici nu poate fi vorba. Mărturisitorul nostru prins de aburii rătăcirii poate totuşi să reţină că „sunt prea deştept pentru cât poate mintea mea să producă”. Noroc cu explicaţiile de subsol. Afli că există drog de sinteză şi drog halucinogen şi cel mai important este tripul pe care-l furnizează, adică senzaţia de călătorie, de visare suspendată. „Ce poate fi mai mişto decât să-ţi poţi crea o lume cum ai tu chef?”, ne încurajează undeva naratorul şi chiar ne grăbim să citim mai confortabil ce va urma. Alarmă falsă. Bucurenci nu are nimic din artisticul lui Vakulovski, Schiop, Chiva Simonei Golea, al oricărui coleg de generaţie, aşa cum e el. E „mişto” dar... doar pentru el, căci nu ne spune mai nimic. Nu apucăm să ne resemnăm fiindcă naratorul nostru are iar gânduri dătătoare de speranţe pentru cititorul care aşteaptă, totuşi, să culeagă ceva bobiţe estetice: „Pentru că nu poţi să lupţi în cuvinte cu o stare pe care cuvintele abia reuşesc s-o descrie. Şi apoi pentru că ceea ce oferi trebuie să fie întotdeauna o altă deschidere (sublinierile aparţin, fireşte, naratorului)”.

Deşi declarată act de iubire, prima experienţă nu are nimic promiţător, nefiind altceva decât o simplă înşiruire de bâlbe ce nu se leagă nicicum, deşi susţine ceremonios: „întotdeauna mi s-a părut un gest de mare iubire să-i oferi cuiva primul trip”. Înţelegem că eroul fuge de realitate şi de oameni alegând libertatea „de a trage pe nas”, cu „o mână de oameni în mijlocul cărora să visezi că trăieşti altfel”, petrecând la nesfârşit, de la Sziget (Ungaria) la Vama Veche, de la logări virtuale la delogări „de la realitatea de acasă”. E o lume în care fericirea, pe lângă cea a dozei ori pastilei, e cea a descoperirii toaletei: „Wc-ul îşi triplează dimensiunile. Sunt fericit. Am încă criteriile mele”. Interesante sunt trimiterile care se fac, întotdeauna, către site-uri speciale, oferindu-ni-se linkuri, nu cărţi ori autori (pardon, apare undeva Pizdeţ, clasic, deja, pentru Bucurenci şi bineînţeles inaccesibil artistic). Cum munca e idioţenie, tot ce contează e „să-ţi placă să-ţi pierzi minţile”. E cool pentru că momentul trezirii „a fost ca-n Trainspotting, am ieşit din covor şi... eram tot pe pat – doar că picasem de oboseală”.

La un moment dat, naratorul are altă idee, şi aceasta rămasă izolată şi nefructificată:  „Le visez visele (prietenilor n.n.), le ascult muzica, le împrumut privirile şi le respir vieţile. Probabil că le ascund regretele de frică să nu mă dezamăgească”. Nu se ţine de cuvânt. Totul rămâne prins în câteva fragmente disparat-teoretice. Nu ne spune nimic despre sine ori despre ceilalţi. Din RealK rămâne o lume de contururi, ca un tren de mare viteză care-ţi trece prin faţă şi nu apuci să vezi nimic. Doar auzi vuietul. Aici, sunetul acesta e întocmit, din păcate, doar din notele de dicţionar.

„Nu am o ţintă. Scriu ca să fac pauze”. Este cea mai sinceră afirmaţie. Astfel se explică aproape-indiferenţa actului creator din cartea aceasta, fuga tenace de artistic, plictisul funciar nefructificat estetic. Probabil finalul cere compasiunea cititorului din moment ce ni se mărturiseşte aproape-plângăcios că Internetul începe să plictisească şi drogurile devin trecut. Prin urmare, tot ce-a scris e un mod de-a se explica faţă de cei care s-au îngrijorat pentru el. Concluzia pe care trebuie să o fi simţit şi prietenii: ceea ce au citit ar fi putut fi, dar nu se apropie de roman. Poate, luându-ne după capitolul Vise interzise, s-ar putea apuca de poezie.

RealK este cel mai slab roman al tinerei generaţii. Având la bază câteva idei îndrăzneţe care puteau fi materializate într-un puternic mesaj estetic, cartea pierde pornind, în primul rând, de la mult prea evidenta neasumare a condiţiei de scriitor. Nici o frază solidă, nici o descriere convingătoare, nici un personaj credibil (afară de personajul drog), doar o mult prea sucită enumerare de flash-uri în ochi.