Nr. 2 (472) Februarie 2005

Phallusolatria cinică

Miruna Vlada - Poemextrauterine, Editura Paralela 45, Piteşti, 2004

Lirismul, se ştie, e confesiune fără rest. Substanţa confesiunii defineşte, fireşte, subiectul liric şi-i stabileşte limitele. Confesiunea blocată de instanţe exterioare conştiinţei lirice produce poeme subversive ce vizează tocmai acele instanţe. Cînd spiritul confesiunii nu mai e obturat de astfel de instanţe, limitele confesiunii sînt stabilite de pura vocaţie poetică. Apetitul confesiv al celor mai tineri poeţi din poezia română contemporană dă năvală în literatură în valuri de excese. Limbajul total decomplexat, violenţa confesionalelor dusă pîna la ţipăt, sarcasmele şi aerul de superioritate vehement afişată pot fi expresii ale temperamentului poetic, ale unei noi înţelegeri a poeticului, dar, în orice caz, exhibă o stare de război cu sine şi cu toată lumea. Cea mai tînără poezie de la noi e produs al unor spirite pentru care polemica afişată ostentativ sau implicită reprezintă o atitudine eliberatoare, purificatoare. E drept, pentru unii spiritul polemic, ţîşnind din straturile revoltei edifică simple retorisme pline de arţag. Chestiune de anvergură a vocaţiei poetice. Vocabula primitivă introdusă în corpul unui poem e, uneori, simplă expresie a unui complex de inferioritate. Furorile erotico-sexuale, evocările sado-masochiste, scenele ce vor ca însuşi limbajul să devină erectil, erotizările icnite sînt deja seriale în lirismul ultimilor ani.

Astfel de violenţe împing spre poezie şi talente autentice. Este cazul Mirunei Vlada, în cartea ei de debut Poemextrauterine. Numele ce vin în minte, citind această carte, sînt: Angela Marinescu, Mariana Marin, Magda Cârneci, Elena Ştefoi, Ruxandra Cesereanu, Rodica Draghincescu, Judith Mészaros. Deci, numele unor poete pentru care a scrie e echivalentul unei angajări confesionale ce-şi are surse într-o maximă denudare a subiectivităţii. Fireşte, suprafaţa de existenţă explorată de poemele Mirunei Vlada e, deocamdată, mai redusă. O apropie de poetele mai sus pomenite  disponibilitatea de a scrie într-o stare de conflictualitate  intratabilă. Imaginea unei fete în amurgul adolescenţei, pentru care fascinaţiile erosului au devenit motive de invocare/evocare cinică se recunoaşte în aproape toate poemele. Se poate vorbi, de bună seamă, de senzualitate, sinceritate debordantă, vehemenţă etc. etc. Nu e cazul, aici şi acum. Forţa expresiei poetice nu vine din suferinţă. Lirismul, cît e, produce mai degrabă impresia unui inconfort hormonal sedus de o inteligenţă sceptică. Nu găseşti un poem, în întreaga carte, în care să nu apară imagini implicite sau voit explicite ale pre sau p(r)ost coitului. Aş spune că fondul obsesional al poemelor Mirunei Vlada e al unui duh romanţios de la sfîrşitul postmodernismului, în vremea unei libertăţi juvenile, puse pe demitizări şi contestaţii în serie. Ce a dispărut din tema acestor poeme e pozitivitatea erosului. Acesta e redus la simplul mecanism al copulaţiei  şi, fireşte, la numirea cu cinică superioritate a  instrumentelor acestuia. Şi nu e vorba doar de superioritate cinică, ci mai ales de o anume voluptate a deziluzionării, ce trimite în limbaj impulsurile unei feminităţi ce-şi clamează toate libertăţile şi toate decomplexările. Peste toate imaginile se văd ipostazele unei masculinităţi (tatăl sau amantul) ce abia rezistă mîniilor unei feminităţi pentru care semnele virilităţii sînt prezente pe toată suprafaţa realului cotidian, memorat sau presupus. Invocarea amantului sau a realităţilor ce-l sugerează e făcută cu pasionalitatea tandru-perversă a fornicării. Energia mărturisirilor Mirunei Vlada, de nu va fi consumată de automatismele sumbrului amor, atît de prezent în această carte, poate cuceri teritorii poetice remarcabile.