Nr. 2 (472) Februarie 2005

Mircea Petean esenţial

Mircea Petean - Lovituri de nisip, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004

Îndrăgostit de facerea cărţilor, (este redactor şi propriul său director la editura Limes pe care a înfiinţat-o şi la care scoate frumoase cărţi), Mircea Petean îşi concepe şi înfăptuieşte propriile cărţi cu tandră atenţie grafică, tipografică şi de conţinut. Un arhitect, un muzician şi un maestru de ceremonii se amestecă în treburile interne (şi externe) ale cărţilor sale mai recente, vrând ca, tu, cititor „făţarnic”, să petreci bine, confratern şi fără frivolităţi în perioada, dorită de graţie, a lecturii. „Cartea aceasta – scrie autorul, pe coperta a patra – s-a scris vreme de 30 de ani. Primul poem datează din 1974, iar ultimul din august 2004. Am fost tentaţi să o publicăm în mai multe rânduri dar de fiecare dată cineva – vocea unuia dintre numeroasele personaje care ne dispută – ţinea să lanseze acest avertisment: «Nu te pripi!». Amânată mereu, părea să devină chiar Cartea care nu se mai termină. Şi totuşi, în 1998 am publicat un fragment – o parte din secţiunea de haiku – în chip single. Iată acum L.P.-ul care între timp a devenit C.D.” Şi o coda: „Un lucru e sigur: cu Lovituri de nisip nu suntem la porţile Orientului ci chiar în inima lui.” Înţelegem aşadar că Lovituri de nisip este o carte de poezie interioară, una pe dedesubtul celorlalte, nu puţine*, pe care Mircea Petean le-a publicat de la debutul său cu Un munte, o zi din 1981 până astăzi. O carte secretă (până acum) şi, totodată, o carte-tezaur, o carte esenţială, chiar cvintesenţială, carte de vizită, emblemă, un fel de omnia mea mecum. Ca „Biblion” personal al poetului, cartea conţine, fireşte, istoria – sublimată, rafinată, esenţializată  – unei deveniri şi a unei ajungeri în ţara promisă, fiind, din acest unghi şi un catalog de mostre ale vârstelor şi etapelor arse, ca şi al „numeroaselor personaje” – măşti – ale „comediei” lirice a călătoriei poetului prin cercurile existenţei sale. Fără însă ca Lovituri de nisip să fie doar o altă antologie de autor. Scrisă interior atâta timp, cartea aceasta are o unitate stilistică şi de viziunea de parcă s-a născut întreagă şi peste noapte din capul poetului.

Între Muntele, începutul („atâta vreme nu m-a ostoit decât răcoarea/ din cripta greierului// însingurat până la Dumnezeu/ adăugai adică depărtării veşnicia// nimic nu e mai important/ decât ceea ce nu are nici un fel de importanţă”) şi Marea, un alt început („stau în lotus şi contemplu focul albastru/ din hăul apelor// urmele statornicelor lovituri de nisip sunt încrustate în piele/ chipul e ciuruit// închide ochii deschide palma în podul ei/ praful pulberea şi pozderii”) – care sunt, fiecare, un poem cu portanţă unghiulară şi ars poetica – Mircea Petean , în arhitect al devenirii lirismului său, plasează odăile acestui „templu” la care a conceput timp de treizeci de ani: Feţe, Peisaje, Urzeli – poeme taoiste, Din zicerile lui Nicanor, Anonimul Transilvan, Toţi anii aceia, Poemele Anei, Ploi, zăpezi, felurite (cu secvenţele I,II,III, În sat, Între râuri, În port, În munţi), Cartea care nu se mai termină.

Concentrarea şi, ca o consecinţă programatic şi pragmatic urmărită, sugestivitatea sunt dimensiunile dominante ale poemelor din Lovituri de nisip. Poetul, practicant fervent şi cu succes al formulelor lirice îndepărtat orientale, şi-a formulat şi consolidat o poetică personală a înaltei densităţi sugestive, din care nu lipseşte, desigur, lirismul pur, dar în care apele ironiei şi ,uneori, şi ale sarcasmului (a se vedea în acest sens ciclul Feţe, dar şi destule poeme din Urzeli, precum acesta: „foca mascul o scuipă-n obraz pe-o fufă estetă/ sub privirile chinezului lansat în afaceri cu lumânări/ nu-i instituţie-n care să nu spânzure măcar/ un tablou de mari dimensiuni semnat de dumnealui/ un uriaş măr de vată domină scena la ridicarea cortinei/ cine ne va deschide poarta către toate-ascunzişurile/ vina este teribil de productivă estetic”) dau o notă cu totul particulară textelor, ca semn al originalităţii scriiturii lui Mircea Petean în ipostaza de observator şi contemplator al naturii umane cu nimic mai săracă în spectacole (caraterologice) decât natura (în cele estetice). El „dezvăluie savante geometrii” şi fineţuri plastice în Peisajele sale în care detaliului i se conferă maxima importanţă, ca loc al simbolului, ca intersecţie a temporalului cu atemporalul. Tot astfel, în Ploi, zăpezi, felurite, avem o selecţie a celor mai bune haiku-uri ale autorului oferind „o poezie/ferită de zgomot/ şi de-ngâmfare” iar Poemele AneiI confesează o vârstă a iubirii în care flamele pasionale s-au resorbit în lumină melancolică.

Lovituri de nisip ar fi împlinirea a ceea ce poetul proiecta într-un poem de la pagina 111: „un vers/ unul singur/ o carte/ una singură/ în care să visezi ca-ntr-o pagodă luminată// da – pagodă iar nu ţigodă am zis”. O împlinire de etapă, pentru că pe semnul de carte poetul ţine să ne lămurească: „Că Lovituri de nisip este Cartea care nu se mai termină, o dovedesc şi următoarele versuri, apărute în mintea aedului după acordarea bunului de tipar: xxx/ „vântul şterge uneori praful cosmic aşternut peste literele/ care altceva nu-s decât urmele unor lovituri de nisip” // xxx/ „coboară încet şi-atent ca-ntr-o părăsită fântână/ în cartea care nu se mai termină” // xxx „dar Doamne Dumnezeule cine-i de vină/că-această carte nu se mai termină”. A cui poate fi această felix culpa  decât a poetului?

* De acelaşi autor:

Un munte, o zi, Ed. Dacia, 1981; Cartea de la Jucu Nobil I, Ed. Dacia, 1990; S-au produs modificări, Ed. Dacia 1991; Călător de profesie, Ed. Albatros, 1992; Zi după zi, Ed. Euphorion, 1993; Lasă-mi, Doamne, zăbava!, Ed. Echinox, 1995; Dincolo de marginea marginii (antologie de autor), Ed. Didactică şi Pedagogică, 1996; Ploi, zăpezi, felurite (carte de haiku trilingvă: română, franceză, engleză), Ed. Euro Tami Press, 1998; Cartea de la Jucu Nobil II , Ed. Paralela 45, 2000; Folie, cirque, scandale (anthologie poétique), Ed. Limes – Arthis Bruxelles, 2002; Cartea de la Jucu Nobil I, II, III, Ed. Limes, 2003