Învățături despre premiile literare
Premiile
literare se nasc întotdeauna din discuții (nu numai ale juriilor, ci și din
cotele criticii publicistice) și nu e de mirare că stârnesc alte discuții și
după ce au fost acordate. Controversele și invidiile sunt previzibile și la un
capăt și la celălalt (adică și înainte de acordarea premiilor și după aceea).
Deși nu mai pot schimba nimic, discuțiile (chiar contestațiile) post-festum nu
sunt inutile. Depinde însă cum sunt purtate și formulate. Deci prima învățătură
ar fi că nu e nimic grav dacă se discută, oricât de aprins, în jurul premiilor,
în orice fază. Dimpotrivă, e ceva firesc. Controversele (ajunse uneori la
certuri) fac parte din rumoarea necesară, pregătitoare sau următoare unui
eveniment. Cu cât mai mult scandal, cu atât mai bine!
Depinde și
la ce nivel al acordării premiilor literare ne referim. Dacă luăm în seamă toate
premiile acordate într-un an, de la nivel național până la nivel județean sau
local, ele sunt foarte multe și ne dau un sentiment al derizoriului și al
inflației. Judecând global premiile literare, nu poți să le privești decât cu
scepticism, pentru că un număr mare de premii nu mai reprezintă nimic în planul
distincției valorilor.
Un premiu e
un privilegiu pentru cel care-l primește și o nedreptate pentru toți cei care
nu-l primesc. Toți posibilii candidați judecă astfel. Cei implicați nu pot gândi
în termeni de valoare sau de ierarhie, căci, luându-se în seamă numai pe sine,
fiecare se consideră îndreptățit să fie (măcar o dată, măcar acum!) premiat. De
aceea e de așteptat ca un scriitor premiat să nu fie înconjurat de simpatie, ci
de invidie.
Beneficiul
unui premiu nu ar trebui să se oprească la scriitor, ci să se răsfrângă în al
doilea rând spre editura care a promovat cartea. Ar fi deci firesc să aibă un
ecou de piață. Dacă nu-l are înseamnă mai multe lucruri: fie că premiul a fost
foarte prost acordat, fie că nu trăim într-o economie funcțională de piață
culturală, fie se întrunesc toate cauzele negative la un loc, dintr-odată ceea
ce e catastrofal. Principala cauză pentru care la noi premiile nu au nici un
efect nici asupra prestigiului scriitorului, nici asupra vânzării, e după
părerea mea faptul dezamăgitor că nu avem o economie funcțională de piață
culturală. Subsecvent, e de luat în seamă deficiența (dacă nu inexistența)
managementului cultural. Apoi, publicitatea culturală nu și-a găsit încă un loc,
oricât de modest, pe tabloul celorlalte tipuri de publicitate.
Pe scurt, de
ce la noi premiile literare nu reprezintă aproape nimic? Pentru că sunt prost
acordate, ca dintr-un fel de obligație formală. Nu alegerile sunt adevărata
problemă (ele oricum sunt discutabile), ci procedurile interne ale juriilor, ale
instituțiilor patronatoare. Nu știm să facem eveniment dintr-o carte, cum o să
știm să gestionăm promovarea a zece-douăzeci de cărți deodată? Că nu avem
management cultural e un simptom grav, un prejudiciu ireparabil pe termen scurt.
Nu mai pun la socoteală că există adesea o politică nefastă a premiilor, alta
decât valoarea: o politică nu doar extraestetică (însemnând, de pildă, o
politică a grupurilor de influență în Uniunea Scriitorilor, în ASPRO sau în
Asociația editurilor), ci, mai rău, o politică extraliterară (în favoarea sau
împotriva unui scriitor dintr-un anumit partid sau doar simpatizant bănuit al
unui partid; în favoarea sau împotriva unui scriitor cu o anumită funcție; în
favoarea sau împotriva unui scriitor de la o anumită gazetă etc.). Mai poate fi
implicată o politică a generațiilor, o politică a raporturilor dintre
postmoderniști și moderniști, în funcție de partizanatele juriilor sau ale
organizațiilor culturale care acordă premiile. Deci, dacă stăm să ne gândim
bine, nici într-un caz acordarea unui premiu nu e inocentă, adică nu e ghidată
de unicul criteriu al valorii estetice.
Mai există o
situație dezavantajoasă pentru ecoul public, aparent minoră. De multe ori
premiile anuale se acordă târziu față de încheierea anului anterior. Premiile
Academiei (care au un apreciabil sector literar-filologic) se acordă la doi-trei
ani distanță față de anul de referință: de exemplu, premiile din 2001 și 2002
s-au acordat spre sfârșitul anului 2004. Premiile Uniunii Scriitorilor pe 2003
s-au acordat, de asemenea, târziu, spre sfârșitul toamnei 2004. În acest fel se
pierde contactul cu realitatea vie a anului reflectat în premii. Evenimentul nu
mai are haloul necesar, iar efectul e aproape zero ca reflectare publică.
De unde mai
derivă carența de prestigiu a tuturor premiilor de la noi? Nici una din
instituțiile care acordă premii literare nu are în vedere, cel puțin până în
acest moment, întreaga actualitate culturală. Premiile Academiei
au un anumit statut limitativ. Premiile Uniunii Scriitorilor se acordă numai
membrilor săi, însă un scriitor nu poate candida succesiv doi ani pentru un
premiu. Ba mai intervine și un alt criteriu amuzant: Uniunea Scriitorilor
solicită autorilor să trimită la sediul ei două exemplare din cărțile apărute în
anul vizat, iar această primire a exemplarelor are valoare de înscriere. Nu ai
trimis cartea, nu exiști! La ASPRO sunt alte necunoscute care limitează câmpul
cultural la o secvență mult prea restrânsă față de multitudinea aparițiilor
editoriale. Această parțialitate a bazei de alegere pentru orice premii ne
conduce spre un adevăr incontestabil, ce poate fi formulat astfel, cu puțină
exagerare: premiile literare sunt întotdeauna instrumente de promovare a unei
politici de grup, vector al unei presiuni sociale, care nu coincide decât
rareori și numai parțial cu o politică a valorilor.
E aproape
inutil să discuți prea serios despre premiile literare. Au fost și vor fi,
fatalmente, rodul unei politici literare, al unei politici editoriale sau al
unei politici pur și simplu. Ele nu trebuie luate în seamă, mai ales în
perioadele confuze cum au fost ultimii cincisprezece ani, altfel decât sub
beneficiu de inventar (pentru un eventual studiu sociologic). Le înregistrezi
din curiozitate, le accepți sau nu le accepți, oricum nu mai contează, din
moment ce au fost acordate. Nu există (repet un loc comun) decât premii
discutabile, pentru că în orice selecție se amestecă o bună doză de
subiectivitate, de politică de grup și, bineînțeles, o bună doză de ignoranță a
juriului. Nimeni nu poate cunoaște tot, iar un juriu, oricât de conștiincios și
de harnic, nu are cum să fi citit sau să citească toate aparițiile editoriale
dintr-un an. Deci premiile sunt și rodul unei ignoranțe tacite a juriului. Nu
vorbesc numai de ignoranță în sensul unei inevitabile limite a cunoașterii,
vorbesc și de ignoranța unor membri de juriu a căror inocență în problemele
actualității literare e notorie. Juriile se fac și cu astfel de figuranți care
nu au citit nici măcar două-trei cărți dintr-un an. Ei lucrează (adică votează
din auzite) bazându-se pe anumite mărci de circulație a numelor, pe telefoane de
influență. Pentru mulți din componenții juriilor noastre nu contează cărțile, ci
autorii, funcțiile, prieteniile, adversitățile, reciprocitățile etc.
Revista
22, nr. 780 din 15-22 februarie 2005, în suplimentul său Bucureștiul
cultural, întreprinde o anchetă despre premiile anului 2003, sub titlul mai
general La ce servesc premiile literare? Răspund cu amărăciune aproape
toți opinenții: Al. Călinescu, Gabriel Dimisianu, Dan C. Mihăilescu, Cornel
Ungureanu, Al. Cistelecan, Carmen Mușat, Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat și
Marius Chivu. Și, într-adevăr, dacă te lași copleșit de scepticism, nu poți
ajunge decât la o singură concluzie: premiile literare nu servesc la nimic. Deși
ar trebui să servească la ceva
Cu toate
viciile pe care le-am contabiliza, totuși e bine că se acordă premiile literare
dintr-un motiv pragmatic. De cele mai multe ori, în perioada postdecembristă,
premiile literare sunt forme de consolare a autorilor, care nu primesc decât în
mod excepțional și numai în sume modice-simbolice drepturi de autor din partea
editorilor. De aceea e bine că sunt multe ocazii de a se acorda premii literare,
la nivel de primării comunale, municipii, județe, provincii, festivaluri,
asociații, uniuni, reviste etc. Sunt forme de recompensă a scriitorului sărac.
După socotelile mele, într-un an se acordă în România cel puțin 150 de premii
literare, dintre cele care sunt consemnate în ziarele centrale și în revistele
culturale. Am avut destule ocazii să constat că premiile literare nu sunt nici
promovări de personalități, nici recunoașteri de valori, ci duioșii, consolări,
ajutoare sociale penibile, dar necesare. Am citit destule liste de premii
acordate într-o parte sau alta a țării, liste care nu-mi spun nimic, cad în gol,
mediocre focuri de artificii în parnasuri județene. De aceea, mai multe premii
de acest fel înseamnă nu prestigiu public, ci consolări care impresionează timp
de o seară cu țuică și sandvișuri. Pentru că scriitorul are nevoie de o
susținere eficientă, palpabilă, oricât de mică, premiile fără valoare materială,
soldate doar cu diplome de excelență, mi se par fie jocuri de copii, fie cinisme
publicistice.
Dar, peste
toate aceste tristeți, inconsecvențe, slăbiciuni și bovarisme, premiile dau,
totuși, o anumită imagine asupra valorilor prezentului, scoțând în evidență
cărțile norocoase dintr-o masă indistinctă de apariții editoriale. Revista 22,
în numărul citat, dă în cuprinsul anchetei lista câtorva dintre premiile
literare acordate în 2003. Uniunea Scriitorilor așteaptă cărțile posibililor
candidați la premiu până la sfârșitul lui martie, abia după aceea un juriu
desemnat va face nominalizările pentru 2004 și cine știe când se vor acorda
premiile.
Apropo de
această incertitudine: ce-ar fi ca principalele instituții să-și coordoneze
acțiunile și etapele de selecție în perspectiva unui sezon al premiilor
literare, convenit de comun acord? Ce bine ar fi ca aceste instituții
responsabile să implice mai mult presa, publicitatea și librăriile, în toate
fazele pregătitoare, până la punctul culminant cu acordarea premiilor, care nu
trebuie să fie un punct terminus în promovarea valorilor!
Dacă lăsăm
deoparte premiile mărunte și ne concentrăm atenția numai asupra celor mai
importante, observăm că, totuși, marile valori ies la iveală și că, în acest
fel, premiile își îndeplinesc menirea lor nobilă.
A N E X E
În contul
lui 2004 s-au acordat până acum numai două premii:
Premiul
Prometheus
acordat de
Fundația Anonimul:
Nicolae
Manolescu
Este cel mai
valoros dintre toate premiile câte se acordă în România. În 2003, același premiu
a fost acordat Monicăi Lovinescu. Interesant de adăugat, tot pentru 2003, este
că pentru opera prima premiul a fost obținut de prozatorul Constantin Popescu.
Premiul
Cartea anului
acordat de
revista România literară:
pentru
colectivul care a tradus
Septuaginta (două volume
apărute,
dintr-un
proiect ce continuă, coordonat de Cristian Bădiliță)
Ar fi
interesant de notat celelalte cărți care au fost nominalizate pentru premiu:
Radu
Aldulescu, Proorocii Ierusalimului, roman, editat de USR;
Ana
Blandiana, Refluxul sensurilor, poeme noi, Editura Humanitas;
Sorin
Mărculescu, traducerea din spaniolă a romanului Don Quijote de la Mancha
de Cervantes, Editura Paralela 45;
Ilie
Constantin, Familia scrisă, jurnal, urmat de Caietul mamei de
Ralița Constantinescu, Editura Albatros;
Andrei
Cornea, De la Școala din Atena la Școala de la Păltiniș, Editura
Humanitas;
Gheorghe
Crăciun, Pupa russa, roman, Editura Humanitas;
Mihai Dinu,
E ușor a scrie versuri. Mic tratat de prozodie românească, Editura
Institutului Cultural Român;
Horia-Roman
Patapievici, Ochii Beatricei. Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante,
Editura Humanitas;
Horia-Roman
Patapievici, Discernământul modernizării. 7 conferințe despre situația de
fapt, Editura Humanitas.
Premii
din 2003
Premiile
Uniunii Scriitorilor
(le notez
selectiv, fără cele acordate pentru literatura minorităților):
Proză:
Dora Pavel, Agatha murind, roman, ed. Dacia
Poezie:
Ioan Es. Pop, Petrecere de pietoni, ed. Paralela 45
Dramaturgie: Dumitru
Radu Popescu, Anglia, ed. Scrisul Românesc
Literatură pentru copii și tineret:
Stelian Țurlea, Planeta portocalie, teatru pentru tineret, ed. Fundația
Pro
Traduceri:
Mariana Ștefănescu, pentru traduceri din operele lui Milorad Pavici, Milos
Krnjanski și Risto Vasilevski
Premiul
Andrei Bantaș pentru
traduceri a fost acordat lui George Volceanov pentru Eduard al III-lea de
William Shakespeare
Critică,
istorie și teorie literară:
Petru Poantă, Efectul Echinox, ed. Biblioteca Apostrof și Ecaterina
Mihăilă, Semiotica poeziei românești neomoderne, ed. Cartea Românească
Eseuri,
jurnale, publicistică:
Cassian Maria Spiridon, Ucenicia libertății, Atitudini literare,
vol. III, ed. Cartea Românească
Memorialistică: Gabriel
Dimisianu, Amintiri și portrete literare, ed. Eminescu
Antologii, dicționare, ediții critice:
Constantin Mohanu pentru ediția operei lui Ioan Slavici, ed. Academiei și
Univers Enciclopedic
Debut
poezie: Dan Coman,
Anul cârtiței galbene, ed. Timpul
Debut
proză: Iulia Sala,
Casa cu pereți de vânt, ed. Clusium
Premii
acordate de Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor
Premiul
Național de literatură:
Ileana Mălăncioiu
Premiul
Opera Omnia: Augustin
Buzura
Premiul
special al Comitetului Director:
Iordan Chimet, Lucian Raicu
Premiul
special al Comitetului Director:
Ion Pop, coordonatorul lucrărilor primului Dicționar analitic de opere
literare românești
Premiul
pentru traducerea literaturii românești în străinătate:
Miljurko Vukadinovici (limba sârbă) și Vitali Kolodij (limba ucraineană)
Premiul
pentru diplomație culturală:
Constantin Lupeanu
Premiile
ASPRO:
Marele
Premiu lui Gelu Ionescu,
pentru Copacul din câmpie, Ed. Polirom și lui Andrei Pleșu, pentru
Despre îngeri, Ed. Humanitas.
Premiul
pentru cea mai bună carte a anului a fost obținut:
poezie, de
Ioan S. Pop, Petrecere de pietoni, Ed. Paralela 45;
proză
scurtă Cristian Teodorescu, Îngerul de la benzinărie, Ed. Paralela 45;
roman,
memorii, jurnal, corespondență Matei Călinescu, Portretul lui M, Ed.
Polirom;
critică
literară, eseu Andrei Pleșu, Despre îngeri, Ed. Humanitas;
debut
Ciprian Șiulea, Retori, simulacre, imposturi, Ed. Compania.
Premiul
pentru experiment a fost acordat lui Ștefan Agopian pentru volumul Fric,
Ed. Polirom. |