Biografie senzaţională
în împrejurări senzaţionale
În primăvara anului 1971 o
ştire a făcut senzaţie: avionul care tocmai trebuia să decoleze de pe aeroportul
din Oradea pentru Bucureşti a fost deturnat şi obligat să aterizeze la Viena.
Era prima (şi până azi singura) deturnare de avion din România şi, în acelaşi
timp, primul caz din istoria mondială a aviaţiei când un avion era deturnat de
la sol, cu pasageri cu tot. Vestea a stârnit nu numai senzaţie, dar şi acea nu
prea uşor mascată satisfacţie pe care o încercau oamenii ori de câte ori cineva
juca un renghi autorităţilor care s-au văzut obligate să dea un scurt
comunicat, înfierând actul.
Detaliile au
venit, ca de obicei, de la „Europa Liberă”. Am aflat că era vorba de un grup de
tineri din Marghita care au pătruns în forţă cu o maşină până la scara
avionului, au dezarmat paznicul, apoi pe securistul aflat deja în avion şi au
obligat echipajul să se îndrepte spre Viena. Inutil să mai spun în ce panică au
intrat autorităţile locale, care au înţeles că sancţiunile vor veni rapid. Ceea
ce s-a şi întâmplat. Întâmplarea a făcut ca în acele zile să fac parte, alături
de Alexandru Andriţoiu, François Pamfil şi şoferul Ivantie Fărcuţa (fiindcă a
fost o vreme când Familia avea şi maşină) dintr-o delegaţie a revistei
care urma să meargă într-o vizită la publicaţiile româneşti din Pancevo —
Iugoslavia. Din cauza evenimentului cu avionul paşapoartele noastre au
întârziat, până în ziua plecării. La ideea lui Andriţoiu, ne-am făcut bagajele,
am urcat în maşină şi ne-am oprit în faţa Miliţiei. Am ajuns la comandantul
acesteia avertizându-l că nu mai putem aştepta şi că neprezentarea la timp acolo
ne va face de ruşine şi pe noi, dar şi ţara. Cumplit de morocănos, omul a dat
dispoziţie să ni se elibereze paşapoartele. Abia la întoarcere aveam să aflăm că
el era cu ochii pe ceas aşteptând să înceapă şedinţa în care urma să fie
destituit.
Tot la
întoarcere am stat de vorbă cu câţiva dintre cei care s-au nimerit să fie în
avion la cursa cu pricina şi care în loc de Bucureşti au nimerit la Viena, fie
şi doar pe aeroport. Ei au descris cu lux de amănunte acţiunea fulger a grupului
marghitan şi tot de la ei am aflat că şeful acţiunii era un ins extrem de
energic, infirm, cu proteză la un picior. Peste câţiva ani a circulat alt zvon:
curajosul cap al acţiunii de deturnare a fost capturat de Securitate după o
tentativă a acestuia de a veni ilegal în ţară pentru a-şi revedea soţia. Apoi
peste eveniment şi peste protagonistul său s-a aşternut uitarea.
O autoare
locală, marghitană şi ea, resuscitează interesul pentru cazul Aeroport '71
publicând o carte despre el. Autoarea se numeşte Erika Faber iar cartea se
intitulează Aripi frânte. Nu este un roman propriu-zis, cum îl
subintitulează autoarea, aparţine mai puţin beletristicii, cât este o
reconstituire documentară, o relatare onestă a unui eveniment. Deturnarea din
primăvara lui 1971 a fost în primul rând efectul unei obsesii, aceea de a scăpa
din universul concentraţionar comunist, pe care un om a purtat-o ani de zile.
Obsesia s-a transformat în proiect, proiectul în acţiune. Omul se numeşte Béla
Moka, avea în momentul acela 32 de ani, îşi pierduse la 17 ani piciorul în urma
unui accident, strivit de tractorul pe care lucra, era căsătorit şi făcea parte
dintr-o familie de sportivi, practicanţi ai luptelor greco-romane. Odată
născută, ideea fugii în Occident nu l-a mai părăsit pe Béla.A reuşit să ralieze
la ea câţiva prieteni şi a făcut alegeri bune din moment ce nici unul nu a
trădat, chiar dacă au fost şi unii care au abandonat-o. Dar cum să fie pusă în
practică o asemenea idee în condiţiile pe care le ştim, cu frontierele aprig
păzite şi pe uscat, şi pe apă, şi în aer? Tinerii din Marghita au căutat soluţii
diverse. S-au gândit să încerce prin Ungaria, inclusiv prin traversarea înot a
unui loc de frontieră cu Austria. Proiectul a căzut. Apoi au studiat cu atenţie
zona Porţilor de Fier în vederea traversării Dunării spre Iugoslavia. Nici aici
n-au găsit soluţia care să le ofere certitudinea succesului. A încolţit atunci
ideea deturnării unui avion, care nu putea fi decât cel ce făcea cursa de la
Oradea la Bucureşti. „Ideea e atât de nebunească încât nimeni nu s-ar aştepta la
asta”, recunoşteau şi sperau ei. Dar nici aici lucrurile n-au mers în linie
dreaptă. Când totul părea pregătit, nişte tineri unguri au deturnat cursa
Bucureşti-Budapesta-Praga şi, drept urmare, autorităţile au întărit precauţiile
pe aeroporturi, introducând chiar şi percheziţia corporală, strecurarea cu o
armă devenind imposibilă. Dar cum în tot răul este şi un bine, proteza lui Moka
a fost soluţia pentru fentarea detectoarelor de metale. Au urmat drumuri spre
Bucureşti pentru a studia în detaliu comportamentul paznicilor de pe aeroport,
condiţiile de îmbarcare, supravegherea din timpul zborului etc. La un moment
dat, au fost foarte aproape de reuşită: erau cu toţii în avion, arma era cu ei,
dar împrejurări neprevăzute i-au făcut să abandoneze. Apoi s-a optat pentru
varianta cu atacul de la sol. Una absolut nebunească, dar care – după destule
peripeţii – a izbutit.
La Viena, pe
Moka şi pe tovarăşii săi de aventură nu i-a scutit nimeni de griji. A urmat o
detenţie de doi ani şi ,jumătate pentru deturnarea de avion, faptă pe care
nimeni şi nicăieri nu o aplaudă. (timp în care în ţară fusese condamnat în
contumacie la 23 de ani de temniţă), viaţa într-un lagăr pentru refugiaţi şi în
cele din urmă libertatea mult visată. Dar nu pentru mult timp. Chiar dacă ştia
că Irina, soţia sa, fusese nevoită să intenteze divorţ, condiţie obligatorie
pentru a intra în posesia apartamentului mai demult contractat, pe Béla a
început să-l mistuie dorul. Un alt plan, cel de a-şi scoate şi soţia din ţară,
s-a născut în mintea lui atât de fecundă. De data asta şi-a propus să străbată
Iugoslavia şi apoi să traverseze Dunărea pe la Porţile de Fier, în sens invers
decât plănuise cândva, apoi să găsească soluţia pentru ca să revină împreună în
Austria. Au urmat alte tatonări, alte studieri ale căilor de urmat şi în cele
din urmă a trecut la fapte. A intrat clandestin în Iugoslavia şi (iarăşi cu
peripeţii!) în cele din urmă a ajuns la Dunăre. O primă tentativă de trecere a
Dunării a fost ratată iar la a doua l-au prins grănicerii sârbi. Totul s-a
sfârşit cum nu se putea mai rău – a fost predat Securităţii române. I s-a
rejudecat procesul, sentinţa a fost menţinută, au urmat ani grei la
penitenciarul din Gherla, apoi o amnistie şi, după 17 ani de absenţă, s-a
reîntors la familie, la Marghita.
Pentru că
adeseori viaţa bate fantezia, biografia lui Béla Moka întrece în fabulos o
ficţiune prodigioasă. Deşi nu asta şi-a propus, cartea Erikăi Faber concurează
romanele de aventuri. Este captivantă prin insolitul unei biografii prin
întâmplările în care a fost aruncat un om, victimă a două mari iubiri – cea de
libertate şi cea de familie. |