Nr. 2 (472) Februarie 2005

Fişele unui memorialist

Mărturisind, cei slabi se cheltuiesc. Cei tari îşi sporesc substanţa.

*

Tăcerea zeului nu înseamnă neapărat că a sosit momentul să cuvîntezi tu.

*

Limita sincerităţii e masochismul.

*

Rafinamentul lasă lucrurile intacte. Profunzimea le taie aidoma unui chirurg (uneori nu le mai coase la loc).

*

Ce ne-am face dacă cruzimea nu s-ar plictisi, n-ar obosi pe cale naturală?

*

Experienţă înseamnă, totuşi, libertate.

*

Înţelepciunea anonimă îşi permite să-şi oglindească chipul cu condiţia impersonalizării. Un Narcis care-şi pune chipul în paranteză.

*

Incomoditatea oricărei inovaţii. Riscul teribil al inovaţiei pe care n-o poţi asimila într-un fel sau altul.

*

Indiferent de valoarea sa, noul dispune de-o autoritate faptică, de-o prestanţă brută ce se poate dovedi anevoie de contracarat. E o stihie ce înaintează înspre tine, venind din viitor, intimidîndu-te prin misterul acestuia.

*

Se întîmplă ca unii maeştri înveninaţi, duplicitari, să aibă parte de discipoli pe măsură, care nu ezită a-i trăda, răzbunîndu-le, s-ar zice, victimile. Involuntar, îşi formează învăţăcei ce le oglindesc figura morală.

*

Vai, Lumea liberă din New-York pare a suferi de ambasadită. Goma s-a retras din această ambarcaţiune care se clatină (ia apă!), numele lui Grigurcu a fost radiat din caseta redacţională (nu i s-a cerut părerea nici cînd a fost introdus, nu i s-a dat o explicaţie nici cînd a fost scos), în schimb colaborează Petru Popescu şi A.D.Munteanu. Pe cînd comentarii de Virgil Tănase, E.Simion, Andrei Pleşu ori măcar niscaiva postume ale lui Mihai Botez?

*

De meditat la teribilul impact dintre contemporana laicizare obştească şi „cenzura transcendentă” a Evului Mediu. Odinioară, intelectualul urban trebuia să scape de acuzaţia că vinde ştiinţa „care nu-i aparţine decît lui Dumnezeu”, iar negustorul trebuia să respingă acuzaţia că vinde timpul care îi aparţine şi el „numai lui Dumnezeu” (v.Jacques Le Goff).

*

Comunismul ca imaginar malefic, în vederile lui J.-F.Revel: „Comunismul n-are nici o legătură cu faptele reale, drept care nu are cum să revină la realitate şi nici nu se poate acomoda cu realitatea. La primul contact cu lumea concretă, comunismul se spulberă, fiindcă nu face parte din această lume. Comunismul nu este produs al istoriei, ci un hiatus în istorie, o sincopă în evoluţie, erupţia unui delir sistematizat în înlănţuirea actelor umane, un accident cu mult mai mult decît o simplă experienţă socială eşuată”.

*

Zi în care eşti uimit de neputinţa ta de-a scrie ca de-un fenomen meteorologic, o grindină sau o vijelie, şi care, deoarece stai confortabil în casă, aproape că te amuză.

*

Manifestări părelnic opuse, aroganţa şi timiditatea nu reprezintă decît reacţii ale indapatării. Dacă avem tăria de a-l privi cu oarecare detaşare, îl putem socoti pe arogant asemenea unui copil rămas singur în pădure, care strigă spre a-şi ascunde spaima.

*

Amintiri care te strîng aidoma unui pantof.

*

Funcţia administrativ-politică modelează organul conştiinţei literare (exemple cu duiumul, de la M.Beniuc, Z.Stancu, Titus Popovici, E.Barbu, Adrian Păunescu la E.Simion, A.Pleşu, A.Buzura, Petru Poantă etc.)

*

Mă atacă într-un articol din 22, cu numeroase lovituri sub centură, un fel de băiat nu de bani gata, ci de universitar gata, preţios pînă peste poate, pe care ochiul imaginarului ni-l înfăţişează cu lornion şi baston, conţinînd grimase şi păşind răşchirat, temător la fiecare pas de a nu-şi păta elegantul veşmînt la modă. E dintre cei cărora le e greu să facă deosebirea între o vacă şi o capră. Afectînd miopia, se face a nu mă vedea. Făcîndu-se fudul de-o ureche, se face a nu mă auzi. Un soi de filfizon din jurul anului 1900, rătăcit, Dumnezeu ştie cum, pe tărîmul anului 2004, îndeajuns de distractiv spre a nu te irita exagerat.

*

Buna creştere nu e atît o obligaţie cît o deprindere, un reflex. Ce vine din afară nu mai contează, atîta timp cît te simţi tu însuţi, aşezat în cadrul unul fel de-a fi, prins în reţeaua stilistică a unui comportament. Există un lirism, fie şi modest, al bunului-simţ, al civilităţii.

*

Visul: un timp născut-mort.

*

Cred că Marin Sorescu s-ar putea numi un „negustor de haz”, spre a folosi o sintagmă a lui Mircea Eliade din anii '30. În teaca acestor trei vorbe intră şi veselia profesionalizată (cu atîtea momente de aţipire) a discursului său şi — cum să spun? — acea diligenţă oltenească de-a face vandabilă acasă şi aiurea. Cu rezultate nu o dată satisfăcătoare din punct de vedere estetic şi excelente din punct de vedere comercial.

*

Unii autori se simt ofensaţi de epitelul balcanic, cu toate că, în mod indenegabil, întrupează balcanismul, fireşte cu o aerisire, aşa cum se cuvine, occidentală. Iată părerea lui Al. Paleologu: „Eu suport şi îmi place climatul balcanic Îmi place grozav şi mă declar balcanic fără ruşine şi chiar... Toţi ăştia care dispreţuiesc şi zic, ah, balcanicii! Balcanici au fost Socrate, Platon şi Aristotel! E suficient asta! Şi Caragiale, fără îndoială. Mai ales! Doi oameni au fost aicea în ţară extraordinar de balcanici: unul era un prinţ autentic şi altul era un prinţ închiput: Ion Ghica şi Mateiu Caragiale. Extraordinară cultură şi inteligenţă spirituală au făcut ăştia doi, care erau balcanici puri, adică franţuziţi, eleganţi şi distinşi. Caragiale a fost unul dintre cei mai frumoşi bărbaţi din România, dintre cei mai eleganţi şi mai distinşi. Şi dintre cei mai cultivaţi. Ceea ce nu ştia lumea atuncea... Mă amuză cînd îmi aduc aminte cum presa... În presa literară şi culturală din secolul trecut era dispreţuit Caragiale şi cei care-l admirau ca..., că sînt grosolani, că le plac poveştile cu mahalale, cu nopţi furtunoase, cu mai ştiu eu ce, cu... Ei considerau mare autor dramatic, la nivel de Shakespeare, pe Victorien Sardou, de exemplu, din fericire complet uitat astăzi. Şi alţii de calibrul ăsta. Nu-şi dădeau seama oamenii că erau contemporani cu unul dintre cele mai mari genii ale omenirii, care era Caragiale”. M-ar interesa un comentariu asupra acestor cuvinte din partea d-lui Alexandru George...

*

„Eu nu ştiu ce e aceea om de stînga! Ştiu că un om de stînga este un om care are ciudă pe alţii. Asta e omul de stînga: are ciudă şi invidiază pe alţii” (Al.Paleologu).

*

Un ins multilateral poate fi şi asemănător cu o lebădă care zboară, umblă, înoată deopotrivă de prost.

*

Dacă uneori gîndurile tale pot fi noi, sentimentele tale rămîn iremediabil vechi.

*

Cînd nu mai poţi iubi pe nimeni din prezent, trecut sau viitor, abia atunci ai murit cu adevărat.

*

Vasalitatea la care te supune orice dorinţă care te vizează din partea celuilalt, fie şi inofensiva urare.

*

Festivitatea tragică, lăuntric consumată, a oricărei căderi sufleteşti.

*

„Oamenii ne datorează ceea ce ne imaginăm noi că ne vor da. A le remite această datorie. A accepta ca ei să fie alţii decît creaturile imaginaţiei noastre înseamnă a imita renunţarea lui Dumnezeu ” (SimoneWeil).

*

L'amour et la raison n-est qu’une męme chose” (Pascal). Cu condiţia ca să poţi trăi această coincidenţă!

*

„Oamenii sînt iraţionali, ilogici, egocentrici./Nu contează, iubeşte-i./ Dacă le faci bine, te vor bănui de scopuri egoiste./ Nu contează, fă binele./ Dacă-ţi împlineşti obiectivele, vei întîlni prieteni falşi şi duşmani adevăraţi./ Nu contează, împlineşte-le./Binele pe care-l faci, mîine va fi uitat./ Nu contează, fă binele./Cinstea şi sinceritatea te fac vulnerabil./ Nu contează, fii deschis şi cinstit. /Ce-ai construit de-a lungul anilor poate fi distrus într-o clipă. /Nu contează, construieşte./Oamenii pe care-i ajuţi îţi vor purta pică./ Nu contează, ajută-i./ Dă lumii ce-ai mai bun în tine şi te vor lua în şuturi./ Nu contează, dă ce-ai mai bun în tine” (Maica Tereza de Calcutta).

*

Statuia lui Eminescu creată de Vasile Gorduz şi instalată într-o mică piaţă din Montreal. Se pare că e o operă remarcabilă în cheie acut-neconvenţională, deci purtînd o sămînţă de scandal. „Privitorii ca la teatru” se întreabă: ăsta să fie chipul poetului, ăsta este Luceafărul? Dar masca eminesciană sădită în Canada, modelată după masca mortuară, e întoarsă spre o altă viaţă decît spre cea a realului, refuză „funestul dar al asemănării”. E o viziune lăuntrică, aburită de sublimul iraţional al poeziei comunicate, în natural răspăr cu patosul dulceag, cu instrumentarul didactic expus ruginii chiar din clipa în care a intrat în funcţie. Din care pricină realul calp se răzbună prin bîrfa mică, ridicolă exact în proporţia în care încearcă ea să ridiculizeze. „Seamănă cu...Elena Ceauşescu”, decide Caracuda. Însă noul Eminescu, semnat de Vasile Gorduz încearcă să plutească deasupra norilor istorici, aidoma unei nave de zbor performante, care are şansa de a-i intercepta — de ce nu? — pe extratereştri. Un Eminescu extraterestru speră a-şi întîlni congenerii.

*

„Recunosc un om inteligent după cîte valori evită să confunde” (Mircea Eliade).

*

Despre Nina Cassian, următoarele rînduri salutar-detaşate: „Scriitoarea este suficient de inteligentă pentru a observa ticăloşia sistemului, dar preferă să meargă cu valul dintr-o laşitate pe care astăzi o recunoaşte cu o seninătate jovială. Şedinţa de ecludere din partid a lui Al.Jar(fost membru al Rezistenţei franceze, a cărui soţie, Olga Bancic, fusese decapitată de nazişti) este relatată cu o simplitate dezarmantă: «Nu aveam nici-o îndoială că era un comunist cinstit, m-am gîndit să mă abţin de la vot, dar, din laşitate, n-am făcut-o şi astfel Jar a fost exclus din partid în unanimitate» (p.50). După 1954, viaţa Ninei Cassian se derulează pe aceleaşi coordonate din volumul precedent (Memoria ca zestre, I): munca la poeme şi compoziţii, iernile la Sinaia şi verile la 2 Mai, iubirea devastatoare pentru soţul ei Al.I.Ştefănescu, presărată cu sportive amoruri extraconjugale cu scriitori mai mult sau mai puţin notorii. E drept, spre nemulţumirea ei, confortul de la Pelişor trebuie înlocuit cu unul inferior, cel al vilei de la Cumpătu, dar dezagrementul este compensat pentru scriitorii dragi regimului de posibilitatea efectuării unor excursii în străinătate (în 1958, în vreme ce N.Steinhardt şi Alexandru Paleologu se pregăteau să intre în închisoare, Nina Cassian face prima excursie în Occident)” (Tudorel Urian). Am reţinut picanta sintagmă: „sportive amoruri extraconjugale”!

*

Experienţele cele mai preţioase sînt cele graţie cărora fie te apropii decisiv de tine însuţi, fie te înstrăinezi tot atît de decisiv.

*

Poezia : o formă distilată, uneori chiar sofisticată la extrem, a înfrîngerii interioare chiar dacă e „luminoasă”, „optimistă” etc.

*

Durerea e fără vîrstă, bucuria e pururi tînără.

*

„Viciul e recompensat de către Apollo, virtutea, după cum se ştie, e atît de mulţumită de sine, încît nu mai are nevoie de nici o recompensă” (Şestov).

*

„Omului îi trebuie în aceeaşi măsură şi săvîrşirea faptei şi căinţa” (Şestov). O idee tipic dostoievskiană, chiar esenţial destoievskiană! Unii primitivi cred atît de mult în viaţa viitoare, încît fac împrumuturi care vor fi restituite pe lumea cealaltă.