BluePink BluePink
XHost
Gazduire site-uri web nelimitata ca spatiu si trafic lunar la doar 15 eur / an. Inregistrare domenii .ro .com .net .org .info .biz .com.ro .org.ro la preturi preferentiale. Pentru oferta detaliata accesati site-ul BluePink

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

VITRINA CU CĂRȚI

 

Sanda TIVADAR, Mircea MORARIU, Antonia PÂNCOTAN, Alina VANCE, Niculina OPREA, Ioana ALEXANDRESCU

Anamaria Beligan

mamabena.com,

Editura Curtea Veche

București, 2005

 După 2 ani de absență din peisajul lite­rar românesc (Dragostea e un Trabant – nu­vele, 2003), Anamaria Beligan a revenit cu a pa­tra carte, de data aceasta un roman, lansat în pre­zența autoarei la București, pe 12 octombrie și la Timișoara, în 18. O saga a unei familii de ro­mâni plecați în Australia (cum altfel?). Care pro­vin, depind sau se învârt în jurul unei femei țintuite în scaunul cu rotile, cea poreclită Mama Bena, de unde și titlul cărții.

Acțiunea propriu-zisă (de fapt acțiunile, care se întrepătrund, suprapun, se fugăresc de-a dreptul într-un ritm halucinant) se desfășoară pe durata unui an, dar în prezentul narativ se strecoară trecutul personajului central și, implicit, povestea celor patru copii ai săi. Făcuți cu tați diferiți, primul la doar 14 ani, în urma unui viol, al doilea din pasiune, iar ultimii doi (gemeni), născuți în Australia, dintr-un pur dor al femeii de a avea „Un copil fără amintiri, care nici măcar să nu-și poată închipui trecutul nostru, cu toată mizeria lui. Un copil care să nu știe ce înseamnă spaima, umilința.” (p. 179) Pentru că de asta avusese parte într-o Românie comunistă și fărădelege femeia care acum deținea în Australia un întreg imperiu de afaceri. Nici țara de adopție nu a fost mai blândă, scaunul cu rotile fiind consecința unor abuzuri fizice la care a fost supusă de către poliție, fiind vinovată de cultivare de canabis. Numele satului natal (purtat mai ceva ca Blaga în propriul destin), Ciulin, și-a făcut simțită semnificația simbolică de-a lungul vieții Mamei Bena, învingătoare în ciuda probelor inimaginabile la care soarta a supus-o. O femeie simplă dar puternică și care vrea răzbunare. Pentru că s-a simțit trădată, folosită și neîndreptățită atunci când era fără apărare. O poveste care se termină în happy end, pentru că, nu-i așa, măcar în lumea ficțiunii binele trebuie să învingă. Iar romanul, în ciuda istoriilor terifiante rememorate, nu este deloc unul trist, tonul, comentariile, ironiile, atenuând caracterul crud al trecutului. Sunt parodiate, între altele, telenovelele (pentru a putea susține conversația cu „stăpâna”, o servi­toa­re e făcută într-un scenariu licențiată, că doar „n-ar fi prima servitoare cu licență în li­tere”, p.14), incultura (un personaj intră în cafeneaua numită La Madeleine de Proust și „își a­min­tește brusc că Proust a fost un scriitor diliu care și-a petrecut mai toată viața-ntr-o cadă, și tra­ge concluzia că Madeleine tre’ să-i fi fost pui­cuța principală.”, p. 153), clișeele. O delicioasă exemplificare a acestora din urmă: analiza cono­ta­țiilor unui „băga-mi-aș…”, pe care cu drag îl re­cunoaște ca fiind „de-al nostru” un compatriot proaspăt ajuns în Australia: „această magic îm­preu­nare de cuvinte, această mantră va stârni în­totdeauna același simțământ: de identificare și apartenență.(…) Din punct de vedere filozofic (…) unii o pot lua drept o formidabilă sfidare adusă unui univers potrivnic, inospitalier, in­di­ferent. Alții, dimpotrivă, sunt uimiți de gene­ro­zitatea ce-o implică: masculul român se oferă să fe­cundeze pe orice și oricine pentru a-i acorda o a doua șansă. Dar, indiferent de interpretare, ro­mânitatea expresiei este indubitabilă, și oricine născut sau crescut pe meleaguri românești devine un involuntar membru al ubicuei fraternități a lui băga-mi-aș.” (p. 25)

În ciuda poveștilor traumatizante ale unor personaje, cu mamabena.com ne îndepăr­tăm de atmosfera încărcată de amintire și simboluri a Scrisorilor către Monalisa (primul ro­man al scriitoarei, 1999), Anamaria Beligan im­pu­nând în cele puțin peste 200 de pagini un ritm alert și o atmosferă de destindere generală.

 Sanda TIVADAR

***

Daniel Cristea-Enache

Sertarul scriitorului român –

Dialoguri pe hârtie

Editura Polirom,

Iași, 2005

 Critic literar talentat a cărui tenacitate a fost consacrată în paginile Adevărului li­terar și artistic, Daniel Cristea-Enache a îm­bră­cat adesea veștmintele reporterului, in­vi­tând la spirituale dialoguri o seamă de mari per­sonalități ale culturii și literaturii române. Eve­nimentele ce s-au precipitat către primăvară, a căror cauză  nu este încă pe deplin lă­murită, au determinat ,după cum bine se știe, modificări substanțiale în echipa re­dacțională a cotidianului ce sprijinea financiar editarea sus-menționatului săptămânal de cultură. Ele au marcat și despărțirea lui Daniel Cristea-Enache de revista în care s-a for­mat în calitate de critic și jurnalist cultural. Nu știu dacă tânărul universitar avea in­tenția de a-și reuni în volum interviurile înainte de consumarea evenimentelor a­min­tite, dar acum, din perspectiva lor, cartea Sertarul scriitorilor români-dialoguri pe hârtie a­pă­rută la Editura Polirom în colecția Ego. Pu­blicistică pare a fi momentul încheierii de­fini­tive a unor deconturi de etapă. În Argumentul cărții, autorul afirmă c㠄motivul principal pentru care am intrat, benevol, în hainele celui ce pune întrebări îl reprezintă curiozitatea. Nu una cancanieră, setoasă de bârfă și picanterii din viața autorilor români, dar una care să meargă pe urmele unor cărți cu majusculă ,încercând să stabilească linia de unire cu cei care le-au scris. Trăsăturile o­mu­lui văzute în oglinda operei lui”. Aducându-ne vești despre prezentul unor nume de mâna întâi ale inteligentsiei românești, Da­niel Cristea-Enache ne pune la dispoziție ma­teria primă pentru lămurirea câtorva grele pro­bleme cu care s-a confruntat ori încă se confruntă istoria recentă și prezentul literaturii române. Nu e vorba nicidecum despre falsa problemă a reabilitării ficțiunii în de­favoarea memorialisticii. Într-un fel sau altul,cei invitați la dialog sunt provocați să răs­pundă la o seamă de întrebări ce țin de ceea ce Monica Lovinescu numea est-etica, pro­bleme cum ar fi relația cu istoria și instrumentele ei în perioada comunistă, în ce mă­sură aceste instrumente nicidecum prie­te­noase au influențat destinul uman și literar al intervievaților, au făcut sau nu ei compro­mi­suri, care este linia de demarcație dintre compromis și demisia morală, cum au perceput ei tranziția către un prezent al liber­tății, sunt ori nu necesare revizuirile, iar dacă răs­punsul este afirmativ cum ar afecta o atare o­perațiune o scară de valori ori un canon, cum e percepută relația cu critica etc. Ca­re­va­să­zică, tânărul critic dorește să afle și să ne îm­părtășească o seamă de opinii, demers care, oricât de curios ar părea, nu este tocmai lesnicios. E binecunoscut detaliul că reacțiile cele mai pasionale, polarizările cele mai vizi­bile, inamicițiile cele mai acute le-au provocat tocmai întrebările precum cele citate. Indife­ren­t de cine sunt repondenții, de pozițiile ideologice pe care se situează ei astăzi, fie ei „culturali” ori „militanți”, doritori de redecantări ori mulțumiți cu ierarhiile de odinio­ară, aproape că nu există voce care să adere la sin­tagma „Siberie a spiritului” cu care poate prea repede a fost caracterizată sub aspect cultural o țară în care, în pofida vicisitudinilor de tot soiul, s-a citit și s-a scris și s-a produs valoare. Adică nu putem fi considerați un popor situat în coada altor culturi, fără literatură, fără particularități ori fără valori. Însă dincolo de acest punct comun, intră în discuție veritabila judecată critică ce înseamnă, în concepția lui Daniel Cristea-Enache „ana­li­ză, discernământ, acuitate cognitivă, un fond de cunoștințe ce permite aproximarea, mă­car, a subiectului”. Iar diferențele apar în fe­lul și în spațiul în care se produce operația cu pricina.

De la judecata calmă, nu însă și lipsită de atitudine a lui Gabriel Dimisianu la atitu­dinea categoric-justițiară a lui Gheorghe Gri­gurcu există o plajă de păreri cât se poate de largă. Bunăoară, Nicolae Breban, cu auto­mul­țumirea-i proverbială, nu are nimic să-și re­proșeze, în vreme ce Nina Cassian își acceptă și motivează doar parțial convingător pac­tul cu Diavolul roșu, pact ce a făcut-o să piardă legătura cu literatura adevărată. Octavian Paler adoptă onestitatea și recunoaște că de-a lungul anilor a căpătat o percepție mai e­xactă a puținului pe care l-a îndeplinit î­nainte de l989, conchizând că e preferabil să ad­mită c㠄marea mea problemă a fost să gă­ses­c o relație decentă cu frica”, în vreme de di­sidentul autentic care a fost Dorin Tudoran a­firmă pe un ton categoric și, după părerea mea, cât se poate de justificat, „colaborațio­nis­mul este o temă ce va continua să stâr­nească multe controverse. De la credința po­trivit căreia, atâta vreme cât în România nu a avut loc o decomunizare așa cum a avut loc o de­nazificare în Germania, colaboraționiștii nu vor avea vreo problemă să colaboreze în continuare cu neadevărul, până la piruetele cel mai greu de imaginat în jurul acestui su­biect mai spinos chiar decât cel menționat într-un poem celebru de Geo Dumi­trescu,confruntările se vor înteți”. Adaugă Do­rin Tudoran observația c㠄interesant este, într-adevăr, că derapajele morale nu se în­registrează doar sub presiunea unor timpuri atroce. Cine este predispus la derapaj mo­ral găsește calea să-și îndeplinească o a­se­me­nea vocație în orice context ”. La rândul său, Andrei Pleșu remarcă că se autoînsăr­cinează cu munca de curățenie pe scena noastră cultural㠄tot soiul de personaje a căror ma­ximă virtute pre-revoluționară a fost cu­min­țenia”. Eugen Simion respinge mai toate re­proșurile ce i s-au adus pentru conduita a­do­ptată după l989, dar și față de felul său de a face critică literară, în vreme ce în oc­to­mbrie 2001, prozatorul Augustin Buzura afirma că nu a cenzurat niciodată revista Dilema, pe atunci editată de Fundația Culturală Ro­mâ­nă al cărei președinte era autorul Orgolii­lor. E drept, câțiva ani mai târziu, lucrurile par să se fi schimbat în rău căci în 2004 Dilema veche se despărțea de Dilema și mai ve­che, după mărturiile lui Andrei Pleșu și ale lui Mircea Vasilescu, tocmai din cauza inge­rin­țelor lui Augustin Buzura în politica edito­rială a revistei. Marta Petreu rezumă esența tezei sale potrivit căreia „legionarismul este pro­dusul nostru național”, în vreme ce Mi­hai Șora aduce mărturii interesante despre Nae Ionescu. Adesea, cartea pare că se trans­for­mă într-un loc al tezelor și antitezelor, al ar­gumentelor și contra-argumentelor a căror juxtapunere îl ajută pe cititor poate nu să a­jungă la adevăr, ci să-și formeze propria lui pă­rere fie și numai pentru motivul că, la ur­ma urmei, arta de a citi este arta de a gândi cu puțin ajutor, iar acest ajutor sunt cărțile. Ne mai ajută să gândim Mircea Anghelescu ori Ștefan Augustin Doinaș, George Gană, Ni­colae Manolescu ori Dumitru Micu, Virgil Ne­moianu și Mircea Martin ori Cristian Tu­dor Popescu și Ileana Mălăncioiu.

Lumea literară revelată de interviurile lui Daniel Cristea-Enache e departe de fi una idi­lică, a concordiei universale. Rivalități  noi și vechi se insinuează tocmai când nu te aș­tepți. Nu e mai puțin adevărat că nici autorul vo­lumului nu ratează ocazia de a se război cu ve­chiul său rival, Ion Bogdan Lefter, cerându-le mai multor intervievați să comenteze afir­mațiile pripite ale fostului șef al Observa­to­rului cultural potrivit cărora Istoria  căli­nes­ciană e o „pacoste”, iar autorul ei un „critic ratat”. Socotesc că nu ar fi fost deloc rău ca Daniel Cristea-Enache să-și cenzureze resentimentele, urmând bunul exemplu al maeștrilor Nicolae Manolescu și Eugen Si­mion care refuză să vorbească despre dispu­tele lor. În plus, a persevera în tentativa de a te impune primul în ierarhie e semn că ești cam în urmă cu un război.

Multe lucruri interesante și cu miez sunt rostuite și rostite în cartea  ce a făcut o­biectul acestor însemnări. Lucru firesc ținând cont de calitatea interlocutorilor. Iar da­că întrebările și răspunsurile nu ar fi fost scrise, ci ar fi fost produse într-un dialog ne­me­diat, produs în timp real, interesul său ar fi fost încă și mai mare.

 Mircea MORARIU

***

Carmen Firan

Caloriferistul și nevasta hermeneutului

 Fiecare vârstă își are particularitățile și dra­mele ei. Carmen Firan surprinde în cel mai re­cent volum de povestiri al său, Caloriferistul și nevasta hermeneutului, dramele vârstei a tre­ia: impactul psihologic pe care îl are re­des­co­pe­ri­rea propriului trup marcat de ani într-un mo­ment de intensă luciditate, panica ce în­soțește co­nștientizarea vârstei, care atrage după sine nevoia de a se arunca în noi aventuri existe­n­țiale, de a experimenta, de a tatona, de a-și resuscita dorințele refulate, sau pur și simplu neîmplinite, din tinerețe. Unii trec la fapte. Alții rămân doar cu nostalgia, gândindu-se la ce ar fi fost dacă... Acesta este momentul surprins de povestirile ce alcătuiesc volumul.

Dar principala dramă, drama-catalizator ră­mâne rutina. Aceasta este angajată de o­biș­nuința și lipsa de spectacular a vieții de zi cu zi, de­venind un pattern firesc în care viețile perso­najelor se înscriu pe nesimțite. Rutina la serviciu. Rutina în cuplu. Fiecare încearcă sa-și gă­sească portița de salvare. Pentru Dick, persona­jul din Caloriferistul și nevasta hermeneutului, po­vestirea care dă titlul volumului, această portiță este dragostea pentru Angela. Nici nu are vreo importanță că aceasta nu  se concretizează, im­portant este că îl scoate din plictisul cotidian, dând un sens nou vieții sale. Tot o dragoste ex­tra­conjugală îl salvează de rutină pe protagonistul din Trei pentru Infern. Doar că această po­vestire, spre deosebire de prima, are un aer mo­ra­lizator, de pildă, deși fiecărui personaj i se dă șansa de a-și exprima personal punctul de ve­dere. Pregnant argumentative, cele trei părți ale povestirii se constituie aproape ca trei monolo­guri, semnificative pentru vocația dramaturgică a autoarei. Tot o pildă, prin acceptarea convenției moralizatoare, este și Concesie, dar de a­ceastă dată ironia autoarei vizează eșafodajul unei întregi societăți, a celei americane, spațiul a­doptiv al tuturor personajelor cărții și al autoarei înseși. Carmen Firan s-a stabilit din a­nul 2000 în New York unde își continuă cu succes activitatea în poezie, proză și dramaturgie în­cepută în țară, iar acum scrie chiar și scenarii de film.

Nu poate surprinde, așadar, preocuparea tematică, stăruitoare în povestiri, pentru condiția emigrantului. Descoperirea noului spațiu, modul critic de percepere al lui stabi­lește o altă coordonată importantă a volumului. Șarpele este o excelentă fabulă politică, cu final de farsă, ironia autoarei amintind de incisivita­tea ironiei caragialiene. Este vizată paranoia lu­mii întreținută de stilul alarmist al ziarelor care in­cită spiritele. Tensiunea narativă dar și pregnanța efectului comic este dată de inserția în text a unui personaj care nu se lasă dus de valul de panică ce-i cuprinde pe toți ceilalți la aflarea veștii că un șarpe a pătruns în clădirea corpului diplomatic din New York a unei ,,țări din Estul Europei” (p. 55).

În majoritatea povestirilor spațiul adoptiv este doar un cadru pe fundalul căruia se con­su­mă tramele (dramele?) povestirilor. Tot tema cuplului revine și în Lumina din pod, dar în mod diferit decât în celelalte povestiri. Aici este vor­ba despre perechea complementară, bărbatul și femeia sunt funciar diferiți, ca în Spre far, ro­ma­nul Virginiei Woolf, având nevoie de un al treilea pentru stabilirea unor punți de comunicare. Căciula și Un loc de parcare, deși farse simple cu un pronunțat caracter ludic, ating și ele aceleași teme dezbătute în celelalte povestiri din volum. A doua viață este o proză care interesează mai mult prin latura ei de povestire-pro­gra­matică, prin considerațiile despre scris ale lui Hunter: ,,De fapt creația nu e decât orgoliu. La în­ceput scrii din vanitate. Apoi ca să te flatezi. Nu exclud o anume pasiune, dar în general proza e muncă de salahor. Nu ai nici o plăcere, totul se transformă în datorie. Asta dacă ai che­mare de sus. Unii îi spun talent sau har, eu cred că e doar îndeplinirea unei misiuni care ți se șop­tește în ureche. Te îmbolnăvești de datoria de a scrie. Și toate celelalte pălesc, așa cum se în­tîm­plă în orice boală...” (p. 129) Cititul și mai a­poi scrisul devin pentru Roscov, protagonistul, an­tidoturi împotriva aceleiași rutine, cu care sunt infectate toate personajele povestirilor.

Naratorul descrie scene cotidiene, rupte parcă din realitate, dar cuceritoare tocmai prin ba­nalitatea lor. Cuplul, dragostea matură, cu pro­blemele sale este un subiect recurent în po­vestiri. Deși majoritatea prozelor tratează probleme de ordin sentimental, nu avem totuși de-a face cu personaje consumate de sentimente pu­ternice sau căzute în depresii insurmontabile. Autoarea își adaptează grijulie discursul la particularitățile vârstei personajelor sale. Naratorul sur­volează rapid dramele protagoniștilor fără a le adânci și individualiza, preferând să se agațe de detalii exterioare. Astfel imprimă narațiunilor un caracter de generalitate. Nu avem, așa­dar, de-a face cu drame izolate, ci cu dramele u­nei anumite categorii de vârstă. Fiecare reac­ționează în felul său, deși problemele cu care se con­fruntă sunt aceleași.

Povestirile se desfășoară lent, unidire­c­țional și introspectiv, focalizând pe rând fiecare per­sonaj. Suspansul este aproape inexistent (ex­cepție fac Șarpele și Căciula), pentru că nu acțiunea contează ci problematica pe care o pun. Au­toarea este foarte atentă și receptivă la trăiri­le personajelor fiind o bună cunoscătoare a psi­ho­logiei umane, dar și o observatoare conștiinciosă a problemelor unei societăți. Ochiul critic al emigrantului înregistrează fidel și detașat ma­la­diile și dereglările societății americane. Carmen Firan a purces la scrierea acestor povestiri înarmată cu sensibilitate, inteligență introspectivă, spirit de observație, dar în egală măsură cu spirit critic, umor și mai ales ironie. 

O foarte mare pondere o au în volum de­taliile, care se subordonează temelor propuse și asigură coloratura volumului. De exemplu se men­ționează în treacăt într-o povestire un tabiet deranjant al unui personaj, acela de a co­lec­ți­o­na tot felul de obiecte inutile. Și acest obicei ți­ne de un specific al vârstei, este un simptom al bătrâneții, un fel de boală. Autoarea introduce în text astfel de detalii, aparent nesemnificative, dar care privite în ansamblu fac toată diferența.

Închei cu mențiunea că, poate momentul acela în care personajele își schimbă cursul vieții (unde este cazul), ce anume determină a­ceastă schimbare, momentul în care ele sunt a­tât de aproape de conștientizarea propriilor dr­ame, ar fi meritat o conturare mai precisă. În ciu­da acestor insuficiențe ale textului, povestiri­le își găsesc totuși o bază îndeajuns de solidă în psi­hologia omului ajuns într-un impas existen­ți­al dat de uzura ritualic-monotonă a vieții de-a lun­gul anilor. Meritul povestirilor este a­cela de a surprinde un moment real, problematic din viața personajelor, în care ne regăsim, sau cu si­gu­ranță ne vom regăsi la un moment dat cu toții.

 Antonia PÂNCOTAN

***

Pascal Bruckner

Iubirea față de aproapele

Editura Trei

București, 2005

 Câți dintre noi percep prostituția ca un stadiu ultim al carității și nu ca pe ceva vulgar, mizer și imoral? Aflat în casa ficțiunii lui Henry James, scriitorul Pascal Bruckner privește pe o altă fereastră decât marea majoritate. Romanul său Iubirea față de aproapele se constituie ca o pledoarie pentru existența moralității în prostituție, pentru înțelegerea capcanelor prostitua­telor drept „culmea altruismului” (p. 91).

Prin această scriere, Bruckner aruncă o lumină favorabilă asupra celei mai vechi profesii din lume. Scriitorul e original întru totul: iubirea față de aproapele înseamnă oferirea propriului trup pentru plăcerea altora; cel care-și oferă trupul e un bărbat nu o femeie. Cine e a­cest bărbat, protagonistul romanului? E Sébas­ti­en, un parizian, fiu răsfațat, soț iubitor, tată mo­del, diplomat, preferatul tuturor: „Aveam trei­zeci de ani, eram deja respectabil și pe deasupra și fericit.” (p. 42)

Ajunge un gigolo. Cum? Își dă seama de inconsistența vieții sale, a prietenilor. Se întreabă dacă nu e prea cuminte și dacă această cu­min­țenie nu înseamnă un drum greșit.

Relatată la persoana întâi  singular, naratiunea dezvăluie toate trăirile personajului. Un rol important îl au revelațiile, iluminările, epifaniile ca și la Joyce. Dacă eroul lui Joyce își dă seama spre sfârșitul romanului de misiunea sa de creator, eroul lui Bruckner are o revelație chiar la început: „Într-o zi, mergând pe bulevarde, emotionat mai mult decât de obicei de diversitatea chipurilor, de grația femeilor care se plimbau, am avut o revelație: toate aceste trupuri mi se datorau tot așa cum eu eram dator să-l ofer pe-al meu cui îl voia[...]. Am jurat să rămân credincios adevărului acelor clipe uluitoare.” (pp. 11-12) De la această revelație trec zece ani. Devine soț și tată. Se îndoiește de justețea vieții sale. În aceste momente ceva mai presus de el, destinul, îl ia de mână iar el se lasă condus. În timp ce era la o terasă , o femeie mai în vârstă, impozantă și prea decoltată, îl abordează direct: „V-ar deranja să petreceți un scurt moment cu mine?” (p. 51). Revoltat și intrigat la început, acceptă apoi.

Devine un domn de consumație. Din acest moment începe drumul invers: „Mă gă­sisem pe mine după multă vreme. [...] Povestea mea nu era aceea a unui băiat revoltat care, cu timpul se cumințește, ci aceea a unui bărbat prea cuminte care-și găsește târziu calea și se desprinde de anturaj ca să cunoască un pic de nebunie.” (p. 108) Acesta a fost primul pas. Urmează toate etapele meseriei alese: anunțuri în reviste și ziare, închirierea unei garsoniere, schimbarea numelui în Virgile.

Viața i se compartimentează: familie, carieră, prostituție. Nu are remușcări. Își percepe activitatea ca o practicare a iubirii față de aproapele, „dar mai ales față de femeia apropia­tă, adică cea care va veni dupㅔ Clientele de­vin zâne și îngeri: „Voiam să fiu o călăuză spre Eden, eram păstorul ce aduna mieii rătăciți de tur­mă și-i ducea la liman. Îmi alesesem pseudonimul Virgile prin analogie cu poetul care l-a condus pe Dante din Infern în Paradis.” (p.100) Totul ia forma unei returnări, înapoieri a afecțiunii pe care i-au arătat-o părinții în co­pi­lă­rie. Nu concepe prezența viciului în ceea ce fa­ce, întrucât el acționeaz㠄spre fericirea omen­i­rii.” (p. 107)

Independent de meseria sa de gigolo, cunoaște o femeie, Dora, de care se îndrăgos­teș­te. Dora e contradictorie, opusul total al soției sa­le, Suzanne. E fascinat de fervoarea spirituală a Dorei: „Mă întrebam dacă religia nu era, pentru ea, o altă formă a căutării de sine, iar Dumnezeu un fel de antrenor superior care o că­lă­u­zea pe calea înfloririi personale.” (p.128)

Apar tensiuni și certuri între Sébastien și Dora. Ea îl părăsește. După doi ani apare în garsoniera lui ca și clientă. Ca s-o accepte în viața lui, Sebastien îi propune să practice a­ceeasi meserie ca și el. Ea consimte. Iubirea față de aproapele ia o formă mult mai complexă : oferirea reciprocității, dezvoltarea „unei evan­ghe­lii a iubirii integrale”. (p. 217) Prin prisma Dorei, arhicunoscuta propoziție biblică: „Dumnezeu este iubire” capătă o interpretare neașteptată: „Dumnezeu este iubire, Sebastien. Dar Iisus s-a înșelat: în loc să urce pe cruce, însângerat, ar fi trebuit să se întindă pe un pat și să devi­nă fată publică, să-și împartă tuturor iubirea fără de margini, cu mâinile, cu pielea, cu gura lui.” (p. 221) Prostituția se convertește în act de mi­sionarism: „Sfântul și prostituata se separă de comunitatea oamenilor, ca să-i mântuiască fie­ca­re în felul său.” (p. 227) Ca orice meserie și aceasta necesită o chemare: „Este o vocație, cea mai înaltă și cea mai abjectă în același timp.” (p. 217)

Concentrându-se doar asupra acestei părți din viața sa, Sébastien le neglijează și le pierde pe celelalte: familie, prieteni, perspective profesionale. Brusc, totul ia o turnură dramati­că. El și Dora sunt amenințați și bătuți. Dora se salvează, fugind. Sébastien e dus undeva la mar­gi­nea orașului, închis și maltratat. E lăsat apoi liber.

E momentul intrării în scenă a lui Julien, un mini-dictator, cel mai bun prieten al lui Sébastien. Îl ajută pe Sébastien, se bucură de întoarcerea lui, chiar dacă între timp îi luase locul ca soț și tată.

Mort din punct de vedere civil, fostul diplomat pare să accepte că n-a procedat bine cu viața lui: „Pur și simplu greșisem drumul și plăteam această alegere existențial㔠(p. 282). A comis un hybris și e pedepsit. Se vindecă tru­peș­te, dar îi piere și gustul de viață... Drumul invers pare să se încheie prin întoarcerea la o viață de­cen­tă. Zece ani a durat acest drum care pare a fi doar o abatere de la calea cea dreaptă. Dar este, oare, așa?

Fanny, una din membrele grupului, înainte să se sinucidă îi lasă o scrisoare lui Sébas­ti­en. Citind scrisoarea, el are revelația a tot ce s-a întâmplat: maltratarea sa fizică a fost conse­cința planurilor lui Julien; trădarea prietenilor s-a făcut tot la comanda lui Julien. Revine pe drumul considerat, pentru o vreme, greșit. Își re­ia vechile obiceiuri. Are revelația finală: „A­cum știu că nu există profesii blestemate” (p. 328)

Împăcarea cu Dora este mai mult decât probabilă: „Ne-am iertat unul altuia îndoielile și greșelile. Ne vom relua în altă parte lucrarea mântuitoare în pofida celor răi și obtuzi. Aceasta este misiunea noastră: ne cere haita venală.” (p. 330) Rămânând fidel adevărului revelat pe când avea doar douazeci de ani, Sébastien își încheie povestea. Nevoia de a face binele prin prostituție și oferirea plăcerii trupești sunt puse pe seama iubirii față de Dumnezeu, dovadă pro­po­ziția finală, interpretată la un moment dat de Dora atât de neconvențional: „Dumnezeu este iubire”. (p. 330)

Spuneam că Bruckner face apel la revelații, epifanii pentru a-și conduce personajul pe un drum sau altul. În această ordine de idei, romanul însuși poate fi considerat o revelație. Nimeni nu a dus atât de departe interpretarea iu­birii față de aproapele. Întrebarea care se ri­di­că, însă, este: putem noi, în calitate de cititori să mergem atât de departe încât să acceptăm ideea lui Bruckner, prostituție=practicare a iubirii față de aproapele?

 Alina VANCE

***

Liviu Georgescu

Piatră și lumină

Editura Paralela 45

Pitești, 2005

 Fără a reuși să publice sub regimul comunist, poetul Liviu Georgescu nu și-a pierdut bucuria scrierii poeziei vreme îndelungată. Tipografic, poetul s-a „dezlănțuit” începând cu 1998. Recunoașterea sa nu a întârziat. Astfel, în anul 2000, Gellu Dorian a spart gheața publicându-i Călăuza (Ed. Axa, Botoșani), volum prefațat de criticul literar Nicolae Manolescu.

Volumul Piatră și lumină (Ed. Paralela 45, Pitești, 2005) se deschide cu un argument al autorului, urmând O scurtă trecere spre cele trei secțiuni. Fluturi de noapte, Exil Alb și Lumi Concentrice sunt cele trei părți unitare ale acestui volum construit după arhitectura volumelor anterioare lui.

Întrucât Liviu Georgescu a fost membru al Cenaclului de Luni, cenaclu condus de criticul literar Nicolae Manolescu, eu continuui să mă întreb cum de nu a fost posibil debutul li­te­rar al acestui poet înainte de 1990. Un răs­puns aflăm încă de la începutul cărții de față: „Și peste toate, amintirile năvălesc proas­pe­te, se insinuează în țesătura zilelor, porii hârtiei transformate în celuloid cinematografic, cu tirania lui de ochi total. Existență absolută a unui individ conectat într-o istorie determinată. Percepția totală și hiperlucidă, girofar și ba­ro­me­tru, inimă de carne și suflet…” (Scrisoare de pe Ochiul Miriapod).

Liviu Georgescu face parte din rândul poeților vizionari. Din punctul meu de vedere, el se află într-o zonă de mijloc, de o parte și de alta avându-i pe George Vulturescu și Gabriela Crețan. Autorul și-a creat un univers propriu, astfel volumul Piatră și lumină e scris în nota caracteristică autorului. „Memoria electrocu­tează cu pești electrici prezentul/ trâmbițele Ie­ri­honului tulbură aerul vătămător/ zidurile se cutremură/ lumina pierind jupoaie frescele/ și buzele lipite pe goluri// fulgerul s-a împotmolit în arderile bălții/ lebede în văzduh vâslesc spre orizonturi pierdute –// adâncul rătăcit// Stăm în întuneric ahtiați după repaos – nodozități pe aurul potirelor/ corpuri obeze pe scândurile putrede ale imaginației/ sfâșiați între antipozi/ insomniile leneșe se țin lanț după noi precum câinii râioși/ veverițe se agață de păpușile soarelui/ în inima unui copac trăsnit –// taifun pustiitor/ prin tânguieli de instrumente vechi/ sunetul deschide flori de apă grea/ pe alergătura ogarului negru// departe în praful pădurii/ fulgerul prânzește în cărnuri alburii de menes­trel/ taie viței și înjunghie cerbi prin vânătorile aspre/ adoarme pe buboaie de hârtie clocită în sterpele visului// Stăm și privim fulgii evisce­rați prin oraș/ cu sângele prins în câteva bețe de chibrit/ cum lava zorilor unge asfaltul în licărul mierlei// cu gură păroasă alburi dușmănoase năvălesc/ în ochiul păianjenului deschis în inimă// sinusoide transparente – gândurile/ cu gât de girafă/ se revarsă prin bitumul nopții/ zguduit cu aripi de ulii flămânzi// ne simțim sufletul – Atlantidă în gravuri ventriloce/ sub nori de siliciu și lava blestemului/ acest vânt încălzit cu lupe vulcanice// Vasalia/ credință moleșită în jilțuri// la temelia surpării” (Memoria electrocutează). În jurul acestui univers gravitează întreaga poezie lui Liviu Georgescu.

Bucurându-se de o mediatizare mai mult decât favorabilă e binecunoscut faptul că au­torul a absolvit Liceul de Muzică din Bu­cu­rești, astfel nu ne surprinde spunând: „Ierburi și gropi. Bălți și fiare vechi. Câini jigăriți. Pe mu­zică de Wagner…” (Prin fereastra deschisă).

În cartea de față, Liviu Georgescu reu­șește să facă o radiografie a societății românești de la sfârșitul anului 1998. „Am supraviețuit printre acei copii care au inițiat răspunsul de ma­să. Am străbătut zilele și nopțile scenariului, cu gloanțele șuierând la urechi, cu frică, în­cre­dere, speranță și sentimentul de-a face corp co­mun cu semenii mei într-o încleștare pe viață și pe moarte, când acea inerție mentală părea de ne­­trecut. Să ai curajul să te arunci în apă, în apă sau în acid sulfuric. (…) Am încercat să îmi gă­ses­c altă viață, să uit, dar aripa străpunsă de glonț a obsesiilor revine: o mașină roșie cu ochi bul­bucați/ un melc cu Basedow/ diferitele gra­de optice/ și ghimpele în creier/ colindă pe străzi printre speranțe și trasoare,/ (…)// cerul s-a rupt în cupole de biserică și cuiburi de cuc/ nopți îndopate cu difuzoare și vaiete/ suntem strânși în jurul samovarului din care ies tru­puri/ aburind de ceaiul amar/ vânturate de gloan­țele patriei// au atacat/ himerele helico­p­terelor au bântuit cu boturi de lăcustă/ și acum tot difuzoarele vuiau/ ca niște râșnițe în jurul nostru/ într-un amfiteatru de bazalt/ frânturi de oboi și gust de vrejuri amare/ guri flamânde de helicopter mușcă himere electronice// a în­ce­put// și fața schimonosită de premoniție și neînțelegere/ corp la corp/ rânjetul lamei de o­țel/ bombe lacrimogene/ fuga/ greața/ apoca­lipsul/ groaza// dacă te duci acolo/ nu te mai în­torci// și totuși demnitatea// demnitatea/ și bea­titudinea/ „cârtiță”/ nu ești cârtiță// vezi moartea intrând prin pereți/ așezându-se în lo­cul tău pe scaunul electric// (…)// (Noaptea Val­purgiei).

Piartă și lumină este în egală măsură atât cartea stăilor interioare cât și a celor exterioare. „Apele se ridică meditativ în gândul poetului damnat/ cuvintele îi ard cerul gurii cu vorbirea ca o mirodenie/ târât pe lângă zidurile ci­mi­tirului/ prin străzile cangrenate/ praf și plictis// cântecul celor două sunete// cineva a tras clo­potele și iată cum mor păsările/ cum sufletul lor se târăște într-o tabacheră de argint/ să dăi­nuie în fastul ecoului// (…)//” (Blestem de fra­gi pe colinele verzi).

Din punct de vedere matematic, Liviu Georgescu percepe spațiul cu multă ușurință: „trăind în lumi paralele poți să surprinzi curbu­ra spațiului/ și încetinirea timpului/ auzi sfredelul florii în ram// pentru cei care nu au fost în exil/ lumea pare mai mic㔠(Lumi paralele).

De la secțiunea intitulată sugestiv Lumi paralele, poetul trece la utlima parte a cărții de­numind-o Lumi Concentrice. „(…)// amintiri­le se învălmășeșc în oglinzi/ la Versailles grădinile revarsă mireasma barocă a trompetelor/ în Sala Oglinzilor soarele băltește infinit/ bu­che­tele de alamă și cristal și voci modulate de aer// pietrele își țin respirația de sute de ani să nu zdruncine mireasma/ prin harpe trece ver­dele istoriei și ne ajunge din urmă/ prin coasele de rouă/ ghilotina cade cristalină/ cu încerti­ni­torul/ cade mai multe secole/ vâjâie prin mai multe carotide deodată/ prin milioane/ de ce­lule virtuale îmbrăcate în odăjdii brodate cu ne­vi­novăție/ cade prin miliardele de aritmii ago­ni­ce ale celor uimiți/ cade prin afișele tipărite pentru angoasă și nemulțumire/ prin arhi­peleaguri iluzorii/ cade prin firimiturile im­pe­rii­lor și cenușa coroanelor/ prin confuzia mascată și ordinea neglijentă/ cade o cortină și se ri­dică alta/ rațiunea triumfă// lumina curge peste oameni bâlbâită ca urina de bou/ spintecă stânca și grotele din capul celor pierduți// (…)//” (Calești prin osia regelui Soare).

În creația poetică a lui Liviu Georgescu, „…// dincolo de memorie găsești orașele invizi­bile/ desfolieri de monade unind/ figuri adormite pe zale încrustate pe cântecul crizantemei/ pa­sul la pândă ascultă murmurul focului și frea­mătul fantei// călăuza//(…)// rușinea se reflectă în pietre/ speranța și inocența tresar plutitoare pe floarea de colț/ peste bucuria de a fi – prin starea de veghe// fără speranță nu poți să în­cepi// creierul se uită prin propria-i trezire ca printr-o sticlă lichidă:/ gânduri picură din mag­ma solară/ Păsări de Foc// argintul victorios în clo­pot/ victoria culorii asupra crimei/ meșterul de biserici/ și meșterul de clopote – copilul fără de știință/ calcă împreună peste blestem/ cu vic­toria smereniei// nostalgia se ascunde sub cu­pole printre coloane înalte/ păzește flacăra lu­mânării și floarea bogată a ramului/ bordeiul a­dăpostit în catedrală// copilul din adâncul fântânii/ și/ caii liberi în ploaia de var㔠(Întemeierea și asaltul Sfântului Petersburg).

Piartă și lumină rămâne o carte a incur­si­unilor imaginative. Poetul trimite cititorul de la „vechiul și noul Bizanț” atât la „Turnul Londrei” cât și la „Coride sub lupa încins㔠ori la „Flamenco/ dansul – vibrație…”. Cu toate acestea „Prin tuburi de orgă și cornul englez omul se înfrățește/ cu Dumnezeu” (Frigmania. Mi­tologii și reforme. Interferențe nordice). Au­torul a reușit să creeze imagini destul de compli­cate. Imagini care reflectă totuși cu multă claritate tensiunea existențială atât a poetului de fa­ță cât și a întregii societăți românești de dinainte și de după 1989.

Cu o postfață semnată de Gheorghe Gri­gurcu, volumul Piartă și lumină se adugă ce­lorlalte cărți ale poetului întregindu-i creația.

Alte volume ale autorului: Solaris (Univer­salia Publishing House, New York, 2002); Ochiul miriapod (Ed. Cartea Ro­mâ­nească, București, 2002); Orologiul cu statui (Ed. Dionis, Botoșani, 2004); Zbor în cursa de cristal / Flight inside a Crystal Trap (Ed. Insti­tu­tului Cultural Român, București, 2004).

În limba engleză: Hidden Death, Hidden Escape (Ed. Spuyten Duyvil House, New York, 2003); Recovered Confessions (Ed. Wa­ter­mark Press, Maryland, 2004).

Niculina OPREA

***

Silvia Marcu

Un puente latino sobre Europa.

(Las relaciones Rumanía-Espańa en el nuevo contexto europeo)

Editura Institutului Cultural Român

București, 2005, 469 p.

 Cartea Silviei Marcu dorește să ofere publicului spaniol o imagine „dinspre adevăr”(p.11), o imagine a României prin prisma relațiilor româno-spaniole de-a lungul timpului și în multiple spații de desfășurare.

Trebuie admirat curajul autoarei: nu poate fi ușor să te situezi confortabil în atât de multe locuri, să atingi cu egală pertinență domeniul economic, politic, socio-cultural și turistic pentru a trasa în fiecare dintre acestea diferitele zone de legătură, „puntea latin㔠dintre Spania și România.

Doctor în geografie umană a Universității Complutense din Madrid, în prezent profesoară de relații internaționale în cadrul aceleiași universități, Silvia Marcu reușește să adune în această carte informație abundentă și de calitate din toate aceste domenii, informație pe care o prelucrează în profunzime, nu­me­roa­sele evenimente și statistici expuse fiind mereu urmate de o încercare de lămurire a acestora.

E o carte generoasă, ea oferă mult și cere puțin cititorului, e larg accesibilă și totodată utilă specialiștilor, iar autoarea nu lasă nici un moment impresia că ar fi mai în largul ei într-unul sau altul din domeniile abordate, dovadă fiind structura echilibrată a cărții și vocea constantă, fie că afirmă înrudirea dintre pictura lui El Greco și cea de la Voroneț, fie că vorbește despre exportul de cauciuc. Un loc aparte al acestei structuri ar putea fi totuși cons­tituit de capitolul care tratează tema imigrării, singurul cu motto (Kavafis) și singurul dedicat „imigranților actuali, acestor ochi visători și orfani ce au darul de a privi două locuri în același timp” p. 170). Capitolul cel mai intens al cărții îmbină statisticile despre rezidenții români din Spania și repartizarea lor în teritoriu, despre evoluția valului migrator, cu fragmente de un pronunțat lirism despre omul ca­re, „fiindcă nimic nu are și nimic nu este, poate să sacrifice totul”(p. 211), imigrantul, destina­ta­rul ultim al acestei cărți adresate, bineînțeles, ci­ti­­torului spaniol, dar de a cărui privire depinde în fond atât de mult viața imigrantului  român.

În cartea Silviei Marcu nu pare ne­la­lo­cul lui lirismul între statistici, așa cum nu pare de prost gust punerea împreună în capitolul „Relații culturale” a lui Vintilă Horia, Valeriu Lazarov, informații diverse despre burse, lecto­ra­te și doctorate, traducători, universități, re­vis­te, formația O-ZONE. E probabil să fie vorba des­pre un refuz al autocenzurii în numele vreu­nei culturi înalte sau în numele vreunui stil academic din partea autoarei, oricum ar fi, aceste alăturări de diferențe adaugă interes cărții printr-un plus de cotidian, de „viu”. Nu în ultimul rând, și tot prin breșa lirică, apar anumite elemente autobiografice polarizate înspre bucurie și înspre tristețe într-o cvasi-concomitență a acestora, oferind perfect în acest mod metaforic, concentrat, imaginea punctului de vedere din care a fost scrisă cartea, un punct pe frontieră, între contrarii, cu privirea înspre ele, însuși punctul de vedere al emigrantului. Interesul cărții e astfel îmbogățit și de faptul că pune în scenă o viziune vital frontalieră asupra celor două realități studiate, de faptul că au­toa­rea însăși locuiește un punct al frontierei parcurse.

Cartea Silviei Marcu e fără îndoială o reușită. Utilă prin cantitatea enormă de informație conținută, expusă priceput și mulțumitoare pentru diverse zone de interes ale cititorilor (cuprinde anexe ce reunesc articolele lui Mircea Eliade despre Spania, interviurile acordate de oameni de stat români presei spaniole, biserici ortodoxe și adventiste române pe teritoriul Spaniei etc.). A fost scrisă cu o rară claritate a exprimării și a raționamentului, fiind în pri­mul rând o carte plăcută, ușor de citit. Doar două observații ar fi de făcut, una legată de un surplus, cealaltă de o absență: prezentarea tendințelor culturale spaniole din secolul XX nu își găsește rostul prin punerea in paralel cu o cultură română prezentat㠄de la origini până în prezent” ; cât despre absență, aceasta e a unei date într-o carte cu atât de multe date, 11 martie 2004, când români și spanioli au murit  la un loc, în acel dezastruos atentat din Madrid.

Silvia Marcu ne oferă nenumărate ocazii de a medita la istoria relațiilor româno-spaniole.

Ioana ALEXANDRESCU