Speccularitatea eului în
opera lui Emil Botta
Exercițiu în abis,
un drum răsucit, răsucit, opera lui Emil Botta captează prin efectul
mizei în abis, o oglindire a unui dor de moarte narcisic. Morții nedobândite îi
corespunde compensativ o trăire ființială a măștii, a jocului (scenic),
răsucirea inversă a eului într-un maelström existențial, halucinativ.
Poezia lui Emil Botta
corespunde cel mai bine închiderii cercului ontic pe care o somează actul final
al lui Narcis. În tabloul lui Caravaggio, Narcis nu stă față în față cu imaginea
sa, ci, aplecat asupra lui însuși, contorsionează acest raport, apucându-și
imaginea cu brațele, realizând un cerc al sinelui. Oglindirea dincolo de Styx,
persistența ei premergătoare aneantizării, se regăsește în opera emilbottiană
printr-o anume insațietate de identificare a eului.
Dacă opera lui
Macedonski ar corespunde momentului îndrăgostirii de sine, cea a lui Ion Barbu
momentului oglindirii, scrierile lui Emil Botta pot ilustra cel de-al treilea
moment al destinului narcisic, anume autoextincția. Constatăm în opera
emilbottiană emergența unui narcisism reflectiv, filosofic. Este vorba de
narcisismul ca stare reflexivă a ființei, prin iluminare (iste ego sum),
narcisismul care presupune ființa ce cunoaște nu prin întâmpinarea morții, ci
chiar prin propria moarte, cu privirea permanent ațintită asupra ei. Propriu
acestui tip de narcisism i-ar fi forma reflexivă a verbului a muri, anume
a se muri. Asumarea existențială a teatrului pe care o întreprinde Emil
Botta în multe poeme corespunzătoare unor arte poetice ține de o exercitare
reflexivă a verbului a muri, chiar dacă ne-explicită. A se juca (pe
sine), în sens teatral, echivalează pentru poet cu a se muri:
ca un mare actor
trăind și murind,
nefiind și fiind
în fantastice
roluri,
în imaginara,
tragica lume a sa,
în carcera grea, de
ghiață și fum.
Și vezi ce scriu
acum,
vezi ce scriu
despre ghiață și fum:
De multe ori a
murit pe scenă,
Însă niciodată ca
acum.
(Memorial)
Spectacolul propriei
morți nu se limitează la dimensiunea sa bufonesc-derizorie. Thanaticul joacă un
rol-cheie în opera lui Emil Botta, constituindu-se în punctul fix de referință
în raport cu care se degajă sau se învârtejesc celelalte travestiri. Măștile
sunt modalități de a contempla o ruptură ontologică deja produsă. Ele nu induc
ruptura ci o joacă/transfigurează, asigură singurul transfer posibil în care
interiorul poate fi trăit/gustat ca exterior. Dacă în teatrul originar masca era
breșa prin care pătrundea zeul în ființă sau ființa se înălța la misterul
invizibil al zeului, contopindu-se cu el, la Emil Botta, fără a se dezlipi de
sensul său originar, masca este exprimarea unui martiriu. Cavalerul tragic se
rupe din armură, școlarul Durerii, zelosul credinței absurde
contrabalansează prin hipostazierea lor tragică un supliciu care țintește
înspre existență, nu înspre poezie. Poezia, ca o altă formă de exprimare a eului,
consubstanțială cu cea a actorului, nu are nevoie de voluptatea suferinței ca
să se exprime. Ea există deja, incantatoriu. Nu poezia sau scrisul cu toate
avatarurile sale îi cer acest martiraj sau nu din pricina lor se flagelează în
el, ci de dragul existenței înseși: fă-mă calfă de înger, zelosul tău scrib,
se adresează poetul tiranicului April. Așadar, eul emilbottian nu resimte
jalea de a nu mai putea face un vers prezentă la Bacovia, deși păstrează
deriziunea și delirul bufonului tragic1,
specifice eului bacovian. Alienarea se produce în eu, însă nu și în limbaj. În
Singur, Dumnezeu se mânie pe cel mai drag poem al poetului, șterpelit de
zefir, și îi subliniază un pasaj cu cerneală roșie, pasaj ce constituie un poem
în poem, deci o punere în abis: Apoi Dumnezeu ceti / și amar, amar s-a mâniat
/ și cu cea mai roșie cerneală / pasagiul acesta a subliniat: //«Noi oamenii
rumegăm cenușa / vieților arse de mult, / noi oamenii suntem ușa/pe unde
pătrunde un groaznic tumult». (Singur)
În cazul lui Bacovia,
care, de asemenea, trăiește din ce în ce murind2,
în loc de a penetra necunoscutul, preschimbându-l în sens, cuvintele marchează
brutala separație a eului iscoditor de misterul cosmic, «provincializarea» lui
alienantă.3
Calitatea de bufon
tragic detectabilă în poezia lui Emil Botta nu atinge atât gestul scrierii, cât
pe cel al rostirii, al articulării. Textul din numeroase poeme se conotează cu
elemente inscripționabile prin referirile la scrisori, manuscrise, litere
oraculare, caligrafii, sigilii, rune, hieroglife, scrisul pe apă, scrierea
numelui, scrisul morții, cartea de aur, a Totului carte. Critica a sesizat
acest aspect care poate primi chiar o interpretare derrideană. Dincolo de grila
de interpretare textualistă, la Emil Botta gestul scrierii sau urmele sale
vizibile apar întotdeauna însoțite de o autenticitate necontestată. În rostire
însă, poetul șarjează cu credibilitatea, cu adevărul, vorbirea permite efectul
jucării unui rol și tonul deriziunii, pe când scrisul nu le face loc. Nu dorim
a afirma că poetul privilegiază într-atât semnul scris până la a-l prefera
oralității, afirmație care ar fi o eroare, mai ales că nu putem vorbi de o
opoziție tranșantă între scris și vorbire în opera sa. Doar că universul scris
emilbottian exclude histrionismul, căpătând o seriozitate în raport cu care
spusa e ademenire, e încercare, e nadă, după cum e definită în poemul
Fabulă.
Scrisul înseamnă
în-spațiere și permite necesara punere în abis, care este un element
definitoriu pentru sistemul de oglindiri emilbottian. Vorbirea păstrează
ambiguitatea și nu în-cifrează, ci des-cifrează cunoașterea. Prin vorbire,
poetul se simte liber a pleca fără să lase urme, să disimuleze și să se
volatilizeze până la a ajunge fratele Nimeni și vărul Nicăieri. Vorbirea
e mai supusă tumbelor de fum și proteismului, e mai propice halucinației, e
mai înșelătoare cu moartea, pe când rolul scrierii nu e legat așa de mult de
prezent cât de a muta în oglinzi timpul, gest în raport cu care prezentul e
trăit mult mai dureros. În Aventura, omul cu chip palid și haină gri a
promis că se va spânzura, dar promisiunea lui e doar o vorbă în vânt, care nu
lasă nici o urmă, nici un semn, așadar menține o necesară ambiguitate
existențială între viață și moarte, precum și posibilitatea de a se juca pe el
însuși, ca obiect, în timp ce se joacă cu universul și cu moartea. Acest joc al
propriului rol, simultan cu pătrunderea în rețeaua jocului lumii, joc al
sinelui cu moartea, duce la inflația de fantome și fantasmagorii care-i
populează universul poetic.
Un aer de ușurătate
plutește peste întruchipările uneori inconsistente în care se deghizează
poetul, alteori camuflări în dosul unor substantive abstracte. Însângerarea,
alicele trecute prin piele, sângeroasa rouă par neverosimile într-un univers
format din spectre și figuri eterice, imponderabile.
La Emil Botta,
infernul se realizează în imponderabil, nu e carnagiu, e un măcel între fantasme
și identitatea poetică ce și le asumă. O identitate, ea însăși aeriană și
halucinată de secole de cultură și de abisurile imaginarului4.
Agresivitatea
metaforelor nu ține de eroic, precum în cazul lui Macedonski, ci de asigurarea
că trăiește, de raportul cu moartea în cele din urmă. Spațiile fiind deschise,
libere, eul își poate epuiza decorul în codru, în pădure.
Opera lui Emil Botta
preia momentul trăirii simultane a eului narcisic și a suspecularității sale
pluriforme precum și caracteristicile morții narcisice. Nu este prezentă doar
proteizarea eului multiplu, ascuns sub felurite chipuri, măști, alter-ego-uri
sau substantive abstracte, ci și trecerea lui Narcis de cealaltă parte, dincolo
de oglindă, prin moarte. La Emil Botta spectacolul și specularul au o legătură
de reciprocă intimizare, care o întărește pe cea etimologică, asociindu-se,
totodată, și spectrului, după cum o dovedește poezia cu acest titlu:
Fețele se duc,
revin
prin oglinda care
le-fioară calm.
Stele naufragiate,
monotone priviri
Caută umbra
tristului psalm.
(Spectru)
Eul poetic disociat
prin contemplarea privirii restituite catoptric din casa închisă numai
oglinzi sau prin travestirea scenică a identității nu se poate reîntregi
decât prin moarte. Mai mult decât substitut al oglindirii proteice, teatrul, în
sensul său existențial, absolut, realizează punerea în abis. Efectul nu e de
reflexie statică, ci de preluare a imaginii secunde din inima abisului,
sineizată, așadar o asumare/jucare a ceea ce există dincolo de oglindă:
Am o casă
numai oglinzi
În ea mă închid
ca un fermecat
și mor mereu,
repetat,
în glaciale oglinzi
reflectat.
În proză, invitația la
moarte se realizează mai direct prin elementul lichid, mortifer. Apa din proza
emilbottiană este apa neagră, care obstruează lumina, determinând reflexii
coșmarești. Drumul spre sine trece și prin pulverizarea în marele joc al
lumii5.
Eul poetic, surpat în el însuși, își populează abisul ontologic cu himere,
eschivându-se proteic prin deghizare din fața morții, dar provocând-o.
Ratarea, sentiment
mult mai pregnant în proză, se dovedește în cele din urmă o ratare a
interiorității. |