Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

Wolfgang Bächler s-a născut în 1925 în Augsburg, fiind cel mai tînăr dintre întemeietorii Grupului 47. E considerat un purtător de cuvînt al generaţiei postbelice, pînă ce a devenit doar oaspete al scenei literare germane, trăind multă vreme în Franţa. De aceea multe din poemele sale sînt aproape necunoscute. Sentimentele şi experienţele, patimile şi temeri­le unei întregi generaţii, sînt surprinse în poemele sale. Sub influenţa lui Bloch şi Lukacs – pe care l-a cunoscut personal – Bächler s-a preschimbat într-un scriitor foarte angajat, ne­de­zicîndu-se însă nicicînd de calitatea sa de reprezentant de frunte al liricii germane contem­po­rane, de atributele unui poet deplin.

 port pămînt în mine

plin de apa mării

ca un leş

pe care l-a mînat din ţărm în ţărm

şi pietre port în mine din munte

şi iarbă de pe platouri

pulbere de pe străzi

negreala fabricilor.

port pămînt în mine şi nisip

un tufiş, un copac, o casă

o maşină, un vapor

ce mă traversează.

n-am stăpînit niciodată ceva

însă totul a pătruns în mine.

morţii

morţii-mi barează drumul

mă-nconjoară

mă privesc cu ochi stelari.

în ei se oglindeşte

vina mea.

însă ei  nu mă judecă

se-ntorc la pietre

mă lasă din nou singur,

la cheremul celor vii.

ceruri depozitate

cînd se face mai frig

dealurile se retrag, se estompează

ceruri depozitate

părăsite de zei şi stele.

mereu, mereu, se lasă-n jos undeva cerurile

atunci poţi să le urci

spre a fi mai  aproape de un nou cer,

în care se-nvîrt vechile constelaţii

pînă ce el, împietrit, coboară ca munte

şi o nouă clădire a norilor

un nou albastru se-nvolbură deasupra lui.

graniţele mele

graniţele mele nu sînt marcate

de garduri, ziduri, sîrmă ghimpată

doar propriul meu far

le pipăie.

cîteodată reuşeşte trecerea

însă fluidele graniţe

mă ajung din urmă, mă trag înapoi.

în tren

deseori mi-e teamă

că mă aflu în trenul fals.

îl întreb pe controlor

de n-ar trebui să cobor

el neagă.

sînt nemulţumit.

drumuri

mi-am pierdut direcţia

există prea multe drumuri

poate trebuie

să-nchid ochii

şi să merg pe cap?

poate mă găseşte ţelul?

aţe

iubesc ploaia

ploaia coase laolaltă

cerul cu pămîntul.

însă fulgere rup

din nou cusătura.

zadarnic încerc

să apuc, să ţin

tirul cerului.

se preling doar aţe

peste palma deschisă.

în spatele vitrinelor

îndelung mă holbez la vitrine

spre a desluşi

cine stă în spatele lor.

însă nimic nu se mişcă,

nimeni nu le deschide

nimeni nu aprinde lumina.

negrul stăruie

în spatele vitrinelor

în mecanismul ceasului

moartea şade în ceasuri

o port la brăţară

cu mine pretutindeni

un însoţitor familiar

la care mă uit

cînd îmi dau întîlnire

înainte de-a dea drumul

radioului ori televizorului

cînd am un termen, sînt grăbit

şi m-apucă plictiseala.

noaptea o aud ticăind uşor

înainte de-a adormi

îi acord ultima privire

prima

cînd mă trezesc

un strigăt

deodată un ţipăt zboară

ca o piatră prin aer

şi nu mă nimereşte doar pe mine

îl căutăm pe cel ce ţipă

fugim prin tufăriş şi printre arbori

peste străzi

în curţile din dos şi prin coridoare

nu-l găsim.

totuşi simţim rana

ne privim neîncrezători

simţim teama din noi şi în celălalt

simţim durerea pe care o căutăm

zilele cad

recoltele sînt în hambar

doar fluviile mai sporesc

şi petecesc pămîntul rupt

zilele cad odată cu frunzişul

în întuneric

se sting în plutinde focuri

şi urcă drept fum în noapte

clopotele sperie cerul

tălănguind aduc frigul

întunericul zorilor

cînd întunericul se filtrează prin draperii

se-aprind ultimele gînduri

şi se sting

înainte de-a se fi luminat la capăt

acum mi-e totuna

ceea ce m-a chinuit noaptea

totuna, că n-am putut dormi

totuna, că sînt singur,

unde sînt, cine sînt, că sînt.

negreala se scurge

pat, cărţi şi tablouri plutesc.

totul se estompează şi se amestecă

ieri, azi, mîine

totul drept ori fals

cum a fost, cum va veni

totul egal valabil

totul egal nevalabil

acum pot dormi

vînare

ziua nu se decide

să devină realitate

înnoptat zac aici

făcut una cu pămîntul

de vînătorii cu cîinii lor

ce mă urmăresc în zori de zi

în uniformele lor verzi-cenuşii

cu oglinzi negre la guler

ce m-au  călcat în picioare cu cizmele lor

m-au biciuit

m-au lovit între picioare

cu patul puştii

şi-au rîs

rîsul flecar al învingătorilor

n-au vrut banii mei

n-au vrut paşaportul meu

au vrut să-mi vadă penisul

m-au dezbrăcat şi au rîs:

eram tăiat împrejur

unul a propus să se recupereze.

însă mi-au luat doar hainele

şi documentele şi-au rîs

şi m-au lăsat să zac însîngerat

în urechi încă lătratul căîinilor

împuşcăturile şi vocile de comando

zidurile păşesc înspre mine

mă-nchid, mă contemplă:

înnoptat zac aici şi dezbrăcat

cenuşii-verzi sînt uşile

ferestrele, oglinzi negre

clanţele, mînerele deşurubate

afară aud paşi

m-au tîrît în închisoare

ori în staţiunea nr.5

a spitalului de ţară?

se decide ziua

să nu fie reală

ori, aceasta e realitate

ce mă urmăreşte

din groaza zorilor

pînă-n ziuă?

casa în verdeaţă

cei mai mulţi tînjesc

după propriul lor iad

pe care vor să-l stăpînească

doar pentru ei

pentru femeia şi copiii lor

după o casă

cu o leacă de iarbă

tufiş şi flori

un gard jur-împrejur

şi uşi

pe care le închid în urma lor.

în grădina englezească

apa mîngîie pietrele

un cîine şi o cioară

trec peste păşune

între ei un om

în mînă un bici

îmbrăcat în negru, aplecat

jumate cioroi, jumate cîine

bizar animal

ce chinuie şi dresează

pe sine şi pe alţii

nenatura

ce merge prin natură

cu ăst cîine

cu ăst bici

în vreme ce apa în pîrîu

mîngîie pietrele.

(Prezentare şi traducere de

Andrei Zanca)