Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

Ipostaze ale omului la M. Blecher şi Franz Kafka

„Cel care, viu fiind, n-o scoate la capăt cu viaţa, trebuie să-şi folosească o mână ca să ţină cât de cât la distanţă deznădejdea care-l cuprinde când se gândeşte la propria lui soartă şi asta cu prea puţin succes; cu cealaltă mână însă, poate să-şi însemneze undeva ce vede el printre ruine, pentru că vede mult mai mult şi mai altfel decât ceilalţi; în fond, el e un mort în viaţă şi tot el e singurul supravieţuitor real. Asta presupunând că nu-i trebuie amândouă mâinile, sau şi mai multe mâini decât are, ca să lupte împotriva deznădejdii”.

(Franz Kafka — Pagini de jurnal şi corespondenţă, 19 oct. 1921)

 Franz Kafka şi Max Blecher trăiesc o dramă la nivel spiritual; exacerbarea sinelui, con­tinua stare de angoasă, o conştiinţă care caută febril adevărul dincolo de structurile o­pace ale realului, lupta cu sine şi cu ceilalţi– iată doar câteva dintre elementele care m-au de­terminat să mă gândesc la o abordare comparativă a celor doi scriitori.  Angoasă, dez­nădejde, uneori frică de tine însuţi şi de ceea ce ai putea deveni într-o lume, în care falsele valori tind să aplatizeze purul spiritual.  Iată o lume a artificialului, a fatalităţii şi a im­po­sibilităţii împlinirii de sine.

Voi urmări în continuare două ipostaze ale eului blecherian şi kafkian, pornind de la cele două romane ale lui Max Blecher–Întâmplări în irealitatea imediată (1935) şi Inimi ci­catrizate (1936) şi Paginile de jurnal şi corespondenţă ale lui Franz Kafka, fără a face însă abstracţie de nuvela Metamorfoza.

Fie că este vorba despre romanele lui Max Blecher sau de Metamorfoza şi Paginile de jur­nal kafkiene, peste tot persistă imaginea unei lumi în care timpul şi spaţiul îşi pierd coor­do­natele reale.  Singurătate, dezarticulare temporală, incoerenţă, discontinuitate şi alienare- iată lumea blecheriană şi kafkiană, totodată.  E imaginea unei lumi pe care Emil Cioran o de­finea în Timp şi anemie: „Timpul îmi este inaccesibil.  Neputând să-i urmez cadenţa, mă a­găţ de el sau îl contemplu, dar nu mă aflu niciodată în el: nu este elementul meu.  Ne­pu­tin­ţa mea de a apuca un pic din timpul la care are acces tot omul e zadarnică!”1

Facem cunoştinţă – atât la Kafka cât şi la Blecher – cu o criză manifestată nu doar la nivel fizic, material, la nivelul societăţii, ci e o criză şi la nivel spiritual, al interiorităţii.  Într-o astfel de lume fără margini şi fără posibilitatea unei speranţe apare un om dezorien­tat, aflat în imposibilitatea de a înţelege ce se petrece în jurul său.  Un aspect social al acestei crize îl constituie reificarea.  În cursul acestui proces, relaţiile sociale îmbracă forma u­nor relaţii între obiecte, iar omul însuşi devine din subiect al proceselor sociale obiectul a­cestora, asemenea unui lucru.  Într-o lume reificată, omul devine un automat, deschizându-se astfel posibilitatea numeroaselor manifestări absurde. 

Omul – expresie a singurătăţii

Omul – ca expresie a singurătăţii– este poate cea mai puternică punte de legătură între Kafka şi Blecher.  Individul kafkian şi blecherian simte nevoia singurătăţii.  Sub po­vara lumii osificată-n convenţii, ei caută regăsirea de sine prin desprinderea de realitatea da­tă şi redescoperirea esenţei subiective.  Regăsirea de sine se realizează – dacă putem vorbi cu adevărat despre o regăsire- prin senzaţii succesive de imaterialitate a lucrurilor din jur. 

Încă din primele momente în care facem cunoştinţă cu opera celor doi scriitori, ne iz­beşte imaginea unui om incapabil de a-şi găsi locul, un însingurat aflat în permanenţă în mijlocul unei lupte.

Singurătatea este una dintre temele existenţialismului.  Se ştie foarte bine că cei doi scriitori s-au apropiat mult de Sören Kierkegaard.  Ei prezintă afinităţi structurale şi de destin: „Viaţa lor internă e un şir neîntrerupt de ratări implacabile.  Viaţa lor publică e o mor­ti­ficare repetată”2.

Ceea ce-i apropie pe Kafka şi Blecher de Kierkegaard este pe de o parte arta meta­mor­fozei, pe de altă parte tendinţa fiecăruia de a explica condiţia umană. Toţi trei şi-au trăit adevărul subiectiv, dar n-au reuşit să găsească niciodată echilibrul într-o lume obiectivă.

Individul kafkian se conturează în paginile Jurnalului ca o fiinţă nenorocită, însin­gu­rată şi dominată de sentimentul vinovăţiei.  Acest sentiment al culpabilităţii îl tortu­rea­ză, iar în singurătate se agravează din ce în ce mai mult.

Singurătatea devine uneori – la Kafka – cu adevărat sufocantă, aducând omul kaf­kian în pragul nebuniei; singurătatea determină grija, neliniştea, anxietatea şi disperarea.  E­forturile kafkiene devin sisifice, sortite până la urmă eşecului.  Asemenea lui Sisif, omul kafkian dezvoltă în el o muncă zadarnică şi fără speranţă.  Asemenea lui Sisif, Kafka este şi el conştient de existenţa pe care o duce – dezolată şi solitară, e conştient de efortul său ca fiinţă umană, precară într-un univers absurd.  Pentru el, trupul constituie un obstacol în calea progresului pe care ar dori să-l realizeze: „Cu un trup ca al meu – spune el, nu poţi iz­­buti nimic.  Va trebui să mă obişnuiesc cu refuzurile lui veşnice”3.       

Aceeaşi dramă existenţială o trăiesc şi personajele lui Max Blecher din cele două ro­ma­ne. La Blecher, realitatea adevărată, ca, de altfel şi la Kafka, este o realitate căreia indivi­dul nu i se poate substitui.  E o realitate negată, care şi-a însuşit caracteristicile lui NU şi de care individul se îndepărtează, alegând calea refuzurilor continue.  Personajele îşi construiesc o altă realitate –una hibridă şi trăiesc într-un realism fantastic – dacă ne este îngăduit să-i spunem astfel: ”Când privesc mult timp un punct fix pe perete, mi se întâmplă câ­teodată să nu mai ştiu nici cine sunt, nici unde mă aflu.  Simt atunci lipsa identităţii mele de departe ca şi cum aş fi devenit o clipă, o persoană cu totul străină.  Acest personagiu abstract şi persoana mea reală îmi dispută convingerea cu forţe egale”4.  Senzaţia care ia naştere în urma privirii unui punct fix determină scindarea fiinţei în două, pe de o parte avem un personaj real, pe de altă parte unul abstract.  Punctul fix de pe perete corespunde existenţei persoanei reale.  Pe parcursul întregului roman –Întâmplări în irealitatea imediată – se poate observa  o pendulare permanentă între realitate şi irealitate imediată.  Această criză a identităţii determină pendularea între două lumi- o lume a autenticităţii, conformă cu adevărul, o lume a cărei realitate nu poate fi pusă la îndoială şi o alta a subiectivităţii la baza căreia e doar conştiinţa individuală, o lume care neagă faptul că îndărătul senzaţiilor se află obiectele reale.  Această dramă atinge paroxismul odată cu declanşarea crizei existenţiale.  Imposibilitatea de a răspunde la interogaţiile simple, inerente unei existenţe reale-cine sunt, ce sunt, ce are să se mai întâmple-determină refuzul lumii şi re­tragerea în singurătate.  Individul kafkian este conştient de faptul că trăieşte o existenţă tra­gică, torturat de ideea de a nu fi cu adevărat şi dorinţa de a fi în adevăr.  La limita dintre tortură şi dorinţă, stă imaginea unei vieţi trăite cât se poate de iraţional: „Trăiesc cât se poate de iraţional.  În loc să mă scutur, stau şi mă gândesc cum aş putea exprima toate astea cât mai agresiv cu putinţă… împins nu mă las, dar nici nu sunt convins că ştiu care e drumul cel drept, şi atunci ce are să se mai întâmple?”5.  Această criză a identităţii se transformă într-un joc halucinant de real şi ireal la Blecher:”Teribila întrebare – cine a­nu­me sunt eu trăieşte atunci în mine ca un corp în întregime nou, crescut în mine cu o piele şi nişte organe ce-mi sunt complet necunoscute”6.  Criza identităţii este urmată oarecum de anumite modificări de ordin anatomic.  Se naşte o fiinţă nouă, înzestrată cu organe noi, pe scheletul şi în pielea unei fiinţe vechi. 

În configurarea imaginii omului ca expresie a singurătăţii, Kafka şi Blecher par in­spi­raţi de teoria stadiilor a lui Kierkegaard: stadiul estetic, stadiul etic şi stadiul religios.  Kierkegaard considera că omul este şi trăire, existenţă şi adevărul este de natură subiectivă, ne­putând fi niciodată oferit de ştiinţă.  La Kafka şi Blecher cea mai puternică influenţă este exercitată de al doilea stadiu al filozofiei kierkegaardiene: stadiul etic.  Acest stadiu etic pu­ne în evidenţă problema solitudinii în termenii unei capacităţi de a te rupe de ceilalţi, de cei din jurul tău.  În viziunea lui Kierkegaard, omul tinde spre unicitate, în viziunea lui Kafka, omul, în loc să se îndrepte spre Dumnezeu, alege calea opusă – se îndreaptă spre ab­solutul propriei fiinţe, iar în cazul lui Blecher este paradoxul celui ce a trăit la limita dintre realitate şi irealitate.  Acest stadiu etic al lui Kierkegaard îşi găseşte dimensiunea în existenţa însingurată a personajelor kafkiene şi blecheriene.  În timp ce la Kierkegaard trans­cen­denţa este prezentă, la Kafka ea este absentă. La Blecher, prezenţa transcendenţei este în­văluită de acelaşi joc de umbre şi lumini care pluteşte asupra celor două romane.  Nu e cumva Emanuel, personajul Inimilor cicatrizate, un mesager al transcendenţei? Traduce­rea literală a numelui Emanuel –Cu noi este Dumnezeu! – nu este cumva semnul unei transcendenţe care coboară asupra unui mort din punct de vedere trupesc, dar viu din punct de vedere sufletesc? La Kafka, însă, cerul nu va răspunde niciodată întrebărilor indi­vi­dului. Din neputinţa stabilirii unui echilibru şi a unui dialog viabil cu divinitatea, apare do­rinţa de singurătate şi de regăsire a sinelui: „Dorinţa de singurătate fără gânduri.  Să stau faţă-n faţă doar cu mine însumi… Trebuie să fiu iarăşi singur.  Ce am realizat până acum e numai un rezultat al faptului că am fost singur”7.

Singuri în faţa unei lumi ostile şi ermetice căreia nu i te poţi sustrage, o lume care face un zid în jurul nostru şi care ne strânge ca într-un cerc de fier al fatalităţii, eroii kafkieni şi blecherieni pierd simţul realităţii imediate, substituindu-se unei lumi a copiilor. Sin­gurătatea aceasta, dusă dincolo de limitele suportabilităţii umane,creează un “invers po­zitiv” al lumii reale.  Lumea poate fi privită la fel de bine şi prin ochii copiei nu numai prin ochii modelului: „faptul că mă mişcam, că eram viu, nu putea fi decât o simplă întâmplare, o întâmplare care n-avea nici un sens, pentru că, aşa cum existam în astă parte a vitrinei, puteam exista şi dincolo de ea, cu acelaşi obraz palid, cu aceiaşi ochi, cu acelaşi păr spălăcit care mă aduna în oglindă într-o figură rapidă şi bizară, greu de înţeles”8.  E o încercare eşuată, un efort inutil, iluzoriu şi absurd.  În lume nimeni nu-şi schimbă după voie con­diţia. Trebuie să o accepţi, poţi să-ţi suspenzi identitatea dar nu poţi să o pierzi.  A nu fi decât tu însuţi: iată suferinţa existenţială a personajelor kafkiene şi blecheriene.  Eroul blecherian îşi redobândeşte identitatea prin trezire, dar panica continuă: „Mă zbat, ţip, mă fră­mânt.  Cine mă va trezi? În jurul meu realitatea exactă mă trage tot mai jos, încercând să mă scufunde. Cine mă va trezi? Întotdeauna a fost aşa, întotdeauna, întotdeauna”9, în timp ce individul kafkian  sfârşeşte prin exacerbarea torturii.  Tortura, suferinţa circumscriu individul kafkian plasându-l într-o lume mereu schimbătoare.  Tortura se conturează fie ca imagine a unui cuţit răsucit adânc în rană, fie prin târârea şi strivirea în încăperi: „Me­reu imaginea unui cuţit lat de măcelar, foarte grăbit, tăind cu o regularitate mecanică în mine, venind dintr-o parte şi desprinzând fâşii extrem de subţiri care, pentru că totul se des­făşoară foarte repede, zboară în jur aproape răsucindu-se”10 sau „Te simţi aruncat, strivit de perete, până-ţi vine să urli de durere, îţi cobori plin de spaimă privirile şi vezi că mâna care te-a împins – o recunoşti cu o suferinţă nouă, care te face s-o uiţi pe cea de adineaori – e mâna ta proprie, crispată şi cu o forţă pe care n-a avut-o niciodată ca să facă ceva bun, ea te ţine acolo”11 sau „Iarăşi m-am târât zvârcolindu-mă prin gaura aceasta groaznică, strâmtă, prin care, de fapt, nu se poate răzbi decât în vis”12.  Se ajunge în urma acestei ex­pe­rienţe la concluzia că lumea există, este prezentă, este aici, dar cade sub simţuri, la fel ca şi carnea jupuită şi sângerândă.  Lumea reală devine astfel un labirint ale cărui meandre nu vor oferi niciodată posibilitatea transcenderii: „în jurul meu materia dură şi imobilă mă înconjura din toate părţile-aici în formă de bile şi de sculpturi – în stradă, în formă de co­paci, de case şi de pietre, imensă şi zadarnică, închizându-mă în ea din cap şi până în pi­cioare. Umblam înnebunit de lucrurile pe care le vedeam şi de care eram sortit să nu pot scăpa…. ”13.

O consecinţă a singurătăţii şi a revoltei împotriva unei lumi mult prea ermetice o con­stituie pietrificarea fiinţei, căderea ei şi imposibilitatea ridicării.  Căderea în murdar şi tâ­rârea proiectează imaginea unui individ aflat pe culmile disperării.  Kafka şi Blecher sunt – asemenea lui Cioran – produsele unor destine hipertrofiate, două existenţe trăite ca o sfâşiere dureroasă, abominabilă, între lucruri vag perceptibile şi obsedante dileme, nelinişti şi apocaliptică disperare.  Într-un poem în proză din volumul Pe culmile disperării, Cioran încerca să evidenţieze tocmai această dinamică a trăirilor, această nelinişte şi obsedantă angoasă, spunând: „Este în mine atâta confuzie, zăpăceală şi haos, încât nu ştiu cum un suflet omenesc poate să le suporte.  Tot ce vreţi găsiţi în mine, absolut tot.  Sunt o fiinţă rămasă de la începutul lumii, în care elementele s-au cristalizat şi în care haosul ini­ţial îşi joacă însă nebunia şi învolburarea lui.  Eu sunt contradicţia absolută, paroxismul an­tinomiilor şi limita încordărilor”14.

La Kafka şi Blecher indivizii nu înţeleg mecanismul realităţii.  Deşi ei raţionează pâ­nă la exces, concluziile lor sunt de cele mai multe ori iraţionale.  Negăsindu-şi locul nicăieri şi trăind în cea mai adâncă singurătate, indivizii kafkieni şi blecherieni urmează o cale a de­căderii cristalizată într-una a murdăriei şi apoi, în final, într-una a metamorfozei.  La Kafka asistăm la un proces involutiv în sensul că există o trecere de la existenţa umană la exis­tenţa animală, de la existenţă la non-existenţă şi târâre: „am început să merg încovoiat, cu umerii căzuţi, cu braţele şi mâinile strâmbe… mi se făcea frică în faţa celui mai mic pas în prezent, mă consideram nevrednic, copilăros şi demn de dispreţ cum mă vedeam”15.  La Blecher, drama existenţială se naşte dintr-o realitaţe bivalentă- suferinţă fizică şi morală.  Personajele blecheriene resimt dureros existenţa simultană pe care sunt nevoiţi să şi-o a­su­me; boala, amestecul nefiresc de piele şi ipsos, stările real-halucinatorii- iată o lume stranie, rece şi străină care se refuză tuturor şi îşi ascunde esenţele.  Strigătul personajelor e un stri­găt al neputinţei, al imposibilităţii de a te mai elibera vreodată, e un strigăt împotriva absurdităţii unei lumi.  Acest strigăt se va întoarce-la Kafka-împotriva celui ce a strigat, tâ­rân­du-l, strivindu-l şi aducându-l în final în pragul morţii, în timp ce la Blecher, strigătul a­cesta al neputinţei se pierde în imensitatea lumii dar găseşte undeva, departe, o transcendenţă care să-l asculte.  Poate acesta este şi motivul pentru care Emanuel se refugiază la sfârşitul romanului “în dune”.  Prezenţa dunelor de nisip din partea finală a romanului nu este întâmplătoare.  Nisipul, potrivit Dicţionarului de simboluri, semnifică pe de o par­te numărul păcatelor de care te lepezi, dar pe de altă parte, numărul anilor de viaţă pe ca­re îi ceri. Îşi cere Emanuel anii?

NOTE:

1. Cioran, Emil- Silogismele amărăciunii. EdituraHumanitas, Bucureşti, 1992, p.37 (cap. Timp şi anemie)

2. Enescu, Radu-Franz Kafka.Editura pentru literatura universală, Bucureşti, 1968,p.19;

3. Kafka, Franz-Pagini de jurnal şi corespondenţă.În româneşte de Mircea Ivănescu, cu o prefaţă de Alexandru Al. Şahighian. Editura Univers, Bucureşti,1984,15 noiembrie 1911,p.64;

4. Blecher, Max-Întâmplări în irealitatea imediată. Ediţie îngrijită, tabele cronologic şi referinţe critice de Constantin M. Popa şi Nicolae Þone. Prefaţă de Radu. G. Ţeposu. Editura Aius, Craiova. Editura Vinea, Bucureşti,1999,p.43

5. Kafka,Franz,op.cit.,15 august 1912,p.103

6. Blecher,Max,op.cit.,p.43

7. Kafka,Franz, op.cit., 1 iulie/21 iulie 1913, pp.112, 114

8. Blecher, Max, op.cit., p.70

9. Blecher, Max, op.cit., p.114

10. Kafka, Franz, op. cit., 4 mai 1913, p.111

11. Op.cit.,3 august 1914,p.160

12. Op.cit.,5 decembrie 1919,p.210

13. Blecher, Max, op.cit.,p. 88;

14. Cioran, Emil, Pe culmile disperării.Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, pp.133-134 (cap. Renunţarea)

15. Kafka, Franz, op.cit., 2 ianuarie 1912, p. 80