BluePink BluePink
XHost
Servere virtuale de la 20 eur / luna. Servere dedicate de la 100 eur / luna - servicii de administrare si monitorizare incluse. Colocare servere si echipamente de la 75 eur / luna. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

TINERI CRITICI

de

Zoica GHIȚAN

Ipostaze ale omului la M. Blecher și Franz Kafka

„Cel care, viu fiind, n-o scoate la capăt cu viața, trebuie să-și folosească o mână ca să țină cât de cât la distanță deznădejdea care-l cuprinde când se gândește la propria lui soartă și asta cu prea puțin succes; cu cealaltă mână însă, poate să-și însemneze undeva ce vede el printre ruine, pentru că vede mult mai mult și mai altfel decât ceilalți; în fond, el e un mort în viață și tot el e singurul supraviețuitor real. Asta presupunând că nu-i trebuie amândouă mâinile, sau și mai multe mâini decât are, ca să lupte împotriva deznădejdii”.

(Franz Kafka — Pagini de jurnal și corespondență, 19 oct. 1921)

 Franz Kafka și Max Blecher trăiesc o dramă la nivel spiritual; exacerbarea sinelui, con­tinua stare de angoasă, o conștiință care caută febril adevărul dincolo de structurile o­pace ale realului, lupta cu sine și cu ceilalți– iată doar câteva dintre elementele care m-au de­terminat să mă gândesc la o abordare comparativă a celor doi scriitori.  Angoasă, dez­nădejde, uneori frică de tine însuți și de ceea ce ai putea deveni într-o lume, în care falsele valori tind să aplatizeze purul spiritual.  Iată o lume a artificialului, a fatalității și a im­po­sibilității împlinirii de sine.

Voi urmări în continuare două ipostaze ale eului blecherian și kafkian, pornind de la cele două romane ale lui Max Blecher–Întâmplări în irealitatea imediată (1935) și Inimi ci­catrizate (1936) și Paginile de jurnal și corespondență ale lui Franz Kafka, fără a face însă abstracție de nuvela Metamorfoza.

Fie că este vorba despre romanele lui Max Blecher sau de Metamorfoza și Paginile de jur­nal kafkiene, peste tot persistă imaginea unei lumi în care timpul și spațiul își pierd coor­do­natele reale.  Singurătate, dezarticulare temporală, incoerență, discontinuitate și alienare- iată lumea blecheriană și kafkiană, totodată.  E imaginea unei lumi pe care Emil Cioran o de­finea în Timp și anemie: „Timpul îmi este inaccesibil.  Neputând să-i urmez cadența, mă a­găț de el sau îl contemplu, dar nu mă aflu niciodată în el: nu este elementul meu.  Ne­pu­tin­ța mea de a apuca un pic din timpul la care are acces tot omul e zadarnică!”1

Facem cunoștinț㠖 atât la Kafka cât și la Blecher – cu o criză manifestată nu doar la nivel fizic, material, la nivelul societății, ci e o criză și la nivel spiritual, al interiorității.  Într-o astfel de lume fără margini și fără posibilitatea unei speranțe apare un om dezorien­tat, aflat în imposibilitatea de a înțelege ce se petrece în jurul său.  Un aspect social al acestei crize îl constituie reificarea.  În cursul acestui proces, relațiile sociale îmbracă forma u­nor relații între obiecte, iar omul însuși devine din subiect al proceselor sociale obiectul a­cestora, asemenea unui lucru.  Într-o lume reificată, omul devine un automat, deschizându-se astfel posibilitatea numeroaselor manifestări absurde. 

 

Omul – expresie a singurătății

 

Omul – ca expresie a singurătății– este poate cea mai puternică punte de legătură între Kafka și Blecher.  Individul kafkian și blecherian simte nevoia singurătății.  Sub po­vara lumii osificată-n convenții, ei caută regăsirea de sine prin desprinderea de realitatea da­tă și redescoperirea esenței subiective.  Regăsirea de sine se realizeaz㠖 dacă putem vorbi cu adevărat despre o regăsire- prin senzații succesive de imaterialitate a lucrurilor din jur. 

Încă din primele momente în care facem cunoștință cu opera celor doi scriitori, ne iz­bește imaginea unui om incapabil de a-și găsi locul, un însingurat aflat în permanență în mijlocul unei lupte.

Singurătatea este una dintre temele existențialismului.  Se știe foarte bine că cei doi scriitori s-au apropiat mult de Sören Kierkegaard.  Ei prezintă afinități structurale și de destin: „Viața lor internă e un șir neîntrerupt de ratări implacabile.  Viața lor publică e o mor­ti­ficare repetată”2.

Ceea ce-i apropie pe Kafka și Blecher de Kierkegaard este pe de o parte arta meta­mor­fozei, pe de altă parte tendința fiecăruia de a explica condiția umană. Toți trei și-au trăit adevărul subiectiv, dar n-au reușit să găsească niciodată echilibrul într-o lume obiectivă.

Individul kafkian se conturează în paginile Jurnalului ca o ființă nenorocită, însin­gu­rată și dominată de sentimentul vinovăției.  Acest sentiment al culpabilității îl tortu­rea­ză, iar în singurătate se agravează din ce în ce mai mult.

Singurătatea devine uneori – la Kafka – cu adevărat sufocantă, aducând omul kaf­kian în pragul nebuniei; singurătatea determină grija, neliniștea, anxietatea și disperarea.  E­forturile kafkiene devin sisifice, sortite până la urmă eșecului.  Asemenea lui Sisif, omul kafkian dezvoltă în el o muncă zadarnică și fără speranță.  Asemenea lui Sisif, Kafka este și el conștient de existența pe care o duce – dezolată și solitară, e conștient de efortul său ca ființă umană, precară într-un univers absurd.  Pentru el, trupul constituie un obstacol în calea progresului pe care ar dori să-l realizeze: „Cu un trup ca al meu – spune el, nu poți iz­­buti nimic.  Va trebui să mă obișnuiesc cu refuzurile lui veșnice”3.       

Aceeași dramă existențială o trăiesc și personajele lui Max Blecher din cele două ro­ma­ne. La Blecher, realitatea adevărată, ca, de altfel și la Kafka, este o realitate căreia indivi­dul nu i se poate substitui.  E o realitate negată, care și-a însușit caracteristicile lui NU și de care individul se îndepărtează, alegând calea refuzurilor continue.  Personajele își construiesc o altă realitate –una hibridă și trăiesc într-un realism fantastic – dacă ne este îngăduit să-i spunem astfel: ”Când privesc mult timp un punct fix pe perete, mi se întâmplă câ­teodată să nu mai știu nici cine sunt, nici unde mă aflu.  Simt atunci lipsa identității mele de departe ca și cum aș fi devenit o clipă, o persoană cu totul străină.  Acest personagiu abstract și persoana mea reală îmi dispută convingerea cu forțe egale”4.  Senzația care ia naștere în urma privirii unui punct fix determină scindarea ființei în două, pe de o parte avem un personaj real, pe de altă parte unul abstract.  Punctul fix de pe perete corespunde existenței persoanei reale.  Pe parcursul întregului roman –Întâmplări în irealitatea imediat㠖 se poate observa  o pendulare permanentă între realitate și irealitate imediată.  Această criză a identității determină pendularea între două lumi- o lume a autenticității, conformă cu adevărul, o lume a cărei realitate nu poate fi pusă la îndoială și o alta a subiectivității la baza căreia e doar conștiința individuală, o lume care neagă faptul că îndărătul senzațiilor se află obiectele reale.  Această dramă atinge paroxismul odată cu declanșarea crizei existențiale.  Imposibilitatea de a răspunde la interogațiile simple, inerente unei existențe reale-cine sunt, ce sunt, ce are să se mai întâmple-determină refuzul lumii și re­tragerea în singurătate.  Individul kafkian este conștient de faptul că trăiește o existență tra­gică, torturat de ideea de a nu fi cu adevărat și dorința de a fi în adevăr.  La limita dintre tortură și dorință, stă imaginea unei vieți trăite cât se poate de irațional: „Trăiesc cât se poate de irațional.  În loc să mă scutur, stau și mă gândesc cum aș putea exprima toate astea cât mai agresiv cu putință… împins nu mă las, dar nici nu sunt convins că știu care e drumul cel drept, și atunci ce are să se mai întâmple?”5.  Această criză a identității se transformă într-un joc halucinant de real și ireal la Blecher:”Teribila întrebare – cine a­nu­me sunt eu trăiește atunci în mine ca un corp în întregime nou, crescut în mine cu o piele și niște organe ce-mi sunt complet necunoscute”6.  Criza identității este urmată oarecum de anumite modificări de ordin anatomic.  Se naște o ființă nouă, înzestrată cu organe noi, pe scheletul și în pielea unei ființe vechi. 

În configurarea imaginii omului ca expresie a singurătății, Kafka și Blecher par in­spi­rați de teoria stadiilor a lui Kierkegaard: stadiul estetic, stadiul etic și stadiul religios.  Kierkegaard considera că omul este și trăire, existență și adevărul este de natură subiectivă, ne­putând fi niciodată oferit de știință.  La Kafka și Blecher cea mai puternică influență este exercitată de al doilea stadiu al filozofiei kierkegaardiene: stadiul etic.  Acest stadiu etic pu­ne în evidență problema solitudinii în termenii unei capacități de a te rupe de ceilalți, de cei din jurul tău.  În viziunea lui Kierkegaard, omul tinde spre unicitate, în viziunea lui Kafka, omul, în loc să se îndrepte spre Dumnezeu, alege calea opus㠖 se îndreaptă spre ab­solutul propriei ființe, iar în cazul lui Blecher este paradoxul celui ce a trăit la limita dintre realitate și irealitate.  Acest stadiu etic al lui Kierkegaard își găsește dimensiunea în existența însingurată a personajelor kafkiene și blecheriene.  În timp ce la Kierkegaard trans­cen­dența este prezentă, la Kafka ea este absentă. La Blecher, prezența transcendenței este în­văluită de același joc de umbre și lumini care plutește asupra celor două romane.  Nu e cumva Emanuel, personajul Inimilor cicatrizate, un mesager al transcendenței? Traduce­rea literală a numelui Emanuel –Cu noi este Dumnezeu! – nu este cumva semnul unei transcendențe care coboară asupra unui mort din punct de vedere trupesc, dar viu din punct de vedere sufletesc? La Kafka, însă, cerul nu va răspunde niciodată întrebărilor indi­vi­dului. Din neputința stabilirii unui echilibru și a unui dialog viabil cu divinitatea, apare do­rința de singurătate și de regăsire a sinelui: „Dorința de singurătate fără gânduri.  Să stau față-n față doar cu mine însumi… Trebuie să fiu iarăși singur.  Ce am realizat până acum e numai un rezultat al faptului că am fost singur”7.

Singuri în fața unei lumi ostile și ermetice căreia nu i te poți sustrage, o lume care face un zid în jurul nostru și care ne strânge ca într-un cerc de fier al fatalității, eroii kafkieni și blecherieni pierd simțul realității imediate, substituindu-se unei lumi a copiilor. Sin­gurătatea aceasta, dusă dincolo de limitele suportabilității umane,creează un “invers po­zitiv” al lumii reale.  Lumea poate fi privită la fel de bine și prin ochii copiei nu numai prin ochii modelului: „faptul că mă mișcam, că eram viu, nu putea fi decât o simplă întâmplare, o întâmplare care n-avea nici un sens, pentru că, așa cum existam în astă parte a vitrinei, puteam exista și dincolo de ea, cu același obraz palid, cu aceiași ochi, cu același păr spălăcit care mă aduna în oglindă într-o figură rapidă și bizară, greu de înțeles”8.  E o încercare eșuată, un efort inutil, iluzoriu și absurd.  În lume nimeni nu-și schimbă după voie con­diția. Trebuie să o accepți, poți să-ți suspenzi identitatea dar nu poți să o pierzi.  A nu fi decât tu însuți: iată suferința existențială a personajelor kafkiene și blecheriene.  Eroul blecherian își redobândește identitatea prin trezire, dar panica continuă: „Mă zbat, țip, mă fră­mânt.  Cine mă va trezi? În jurul meu realitatea exactă mă trage tot mai jos, încercând să mă scufunde. Cine mă va trezi? Întotdeauna a fost așa, întotdeauna, întotdeauna”9, în timp ce individul kafkian  sfârșește prin exacerbarea torturii.  Tortura, suferința circumscriu individul kafkian plasându-l într-o lume mereu schimbătoare.  Tortura se conturează fie ca imagine a unui cuțit răsucit adânc în rană, fie prin târârea și strivirea în încăperi: „Me­reu imaginea unui cuțit lat de măcelar, foarte grăbit, tăind cu o regularitate mecanică în mine, venind dintr-o parte și desprinzând fâșii extrem de subțiri care, pentru că totul se des­fășoară foarte repede, zboară în jur aproape răsucindu-se”10 sau „Te simți aruncat, strivit de perete, până-ți vine să urli de durere, îți cobori plin de spaimă privirile și vezi că mâna care te-a împins – o recunoști cu o suferință nouă, care te face s-o uiți pe cea de adineaori – e mâna ta proprie, crispată și cu o forță pe care n-a avut-o niciodată ca să facă ceva bun, ea te ține acolo”11 sau „Iarăși m-am târât zvârcolindu-mă prin gaura aceasta groaznică, strâmtă, prin care, de fapt, nu se poate răzbi decât în vis”12.  Se ajunge în urma acestei ex­pe­riențe la concluzia că lumea există, este prezentă, este aici, dar cade sub simțuri, la fel ca și carnea jupuită și sângerândă.  Lumea reală devine astfel un labirint ale cărui meandre nu vor oferi niciodată posibilitatea transcenderii: „în jurul meu materia dură și imobilă mă înconjura din toate părțile-aici în formă de bile și de sculpturi – în stradă, în formă de co­paci, de case și de pietre, imensă și zadarnică, închizându-mă în ea din cap și până în pi­cioare. Umblam înnebunit de lucrurile pe care le vedeam și de care eram sortit să nu pot scăpa…. ”13.

O consecință a singurătății și a revoltei împotriva unei lumi mult prea ermetice o con­stituie pietrificarea ființei, căderea ei și imposibilitatea ridicării.  Căderea în murdar și tâ­rârea proiectează imaginea unui individ aflat pe culmile disperării.  Kafka și Blecher sunt – asemenea lui Cioran – produsele unor destine hipertrofiate, două existențe trăite ca o sfâșiere dureroasă, abominabilă, între lucruri vag perceptibile și obsedante dileme, neliniști și apocaliptică disperare.  Într-un poem în proză din volumul Pe culmile disperării, Cioran încerca să evidențieze tocmai această dinamică a trăirilor, această neliniște și obsedantă angoasă, spunând: „Este în mine atâta confuzie, zăpăceală și haos, încât nu știu cum un suflet omenesc poate să le suporte.  Tot ce vreți găsiți în mine, absolut tot.  Sunt o ființă rămasă de la începutul lumii, în care elementele s-au cristalizat și în care haosul ini­țial își joacă însă nebunia și învolburarea lui.  Eu sunt contradicția absolută, paroxismul an­tinomiilor și limita încordărilor”14.

La Kafka și Blecher indivizii nu înțeleg mecanismul realității.  Deși ei raționează pâ­nă la exces, concluziile lor sunt de cele mai multe ori iraționale.  Negăsindu-și locul nicăieri și trăind în cea mai adâncă singurătate, indivizii kafkieni și blecherieni urmează o cale a de­căderii cristalizată într-una a murdăriei și apoi, în final, într-una a metamorfozei.  La Kafka asistăm la un proces involutiv în sensul că există o trecere de la existența umană la exis­tența animală, de la existență la non-existență și târâre: „am început să merg încovoiat, cu umerii căzuți, cu brațele și mâinile strâmbe… mi se făcea frică în fața celui mai mic pas în prezent, mă consideram nevrednic, copilăros și demn de dispreț cum mă vedeam”15.  La Blecher, drama existențială se naște dintr-o realitațe bivalentă- suferință fizică și morală.  Personajele blecheriene resimt dureros existența simultană pe care sunt nevoiți să și-o a­su­me; boala, amestecul nefiresc de piele și ipsos, stările real-halucinatorii- iată o lume stranie, rece și străină care se refuză tuturor și își ascunde esențele.  Strigătul personajelor e un stri­găt al neputinței, al imposibilității de a te mai elibera vreodată, e un strigăt împotriva absurdității unei lumi.  Acest strigăt se va întoarce-la Kafka-împotriva celui ce a strigat, tâ­rân­du-l, strivindu-l și aducându-l în final în pragul morții, în timp ce la Blecher, strigătul a­cesta al neputinței se pierde în imensitatea lumii dar găsește undeva, departe, o transcendență care să-l asculte.  Poate acesta este și motivul pentru care Emanuel se refugiază la sfârșitul romanului “în dune”.  Prezența dunelor de nisip din partea finală a romanului nu este întâmplătoare.  Nisipul, potrivit Dicționarului de simboluri, semnifică pe de o par­te numărul păcatelor de care te lepezi, dar pe de altă parte, numărul anilor de viață pe ca­re îi ceri. Își cere Emanuel anii?

NOTE:

1. Cioran, Emil- Silogismele amărăciunii. EdituraHumanitas, București, 1992, p.37 (cap. Timp și anemie)

2. Enescu, Radu-Franz Kafka.Editura pentru literatura universală, București, 1968,p.19;

3. Kafka, Franz-Pagini de jurnal și corespondență.În românește de Mircea Ivănescu, cu o prefață de Alexandru Al. Șahighian. Editura Univers, București,1984,15 noiembrie 1911,p.64;

4. Blecher, Max-Întâmplări în irealitatea imediată. Ediție îngrijită, tabele cronologic și referințe critice de Constantin M. Popa și Nicolae Þone. Prefață de Radu. G. Țeposu. Editura Aius, Craiova. Editura Vinea, București,1999,p.43

5. Kafka,Franz,op.cit.,15 august 1912,p.103

6. Blecher,Max,op.cit.,p.43

7. Kafka,Franz, op.cit., 1 iulie/21 iulie 1913, pp.112, 114

8. Blecher, Max, op.cit., p.70

9. Blecher, Max, op.cit., p.114

10. Kafka, Franz, op. cit., 4 mai 1913, p.111

11. Op.cit.,3 august 1914,p.160

12. Op.cit.,5 decembrie 1919,p.210

13. Blecher, Max, op.cit.,p. 88;

14. Cioran, Emil, Pe culmile disperării.Editura Humanitas, București, 1990, pp.133-134 (cap. Renunțarea)

15. Kafka, Franz, op.cit., 2 ianuarie 1912, p. 80