Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

Radu Stanca

între "Cercul Literar de la Sibiu"

şi "Runa oceanului"

Se observă la Radu Stanca (Sebeş, 5 martie 1920 – 26 decembrie 1962, Cluj-Na­poca) şi la majoritatea membrilor Cercului Literar de la Sibiu acelaşi mod de a reacţiona îm­potriva proletcultismului din România de după al doilea război mondial, împotriva «ob­se­dantului deceniu», aceeaşi modalitate de a organiza o anumită „rezistenţă“ prin lirica formulă. În primul rând se remarcă refuzul lor de a colabora, de a publica înainte de ieşirea de­plină a României din conul de umbră al stalinismului cultural, înainte de „marea ex­plozie lirică“ din 1964 / 1965, datorată nu generaţiei lor, ci generaţiei ce le-a urmat, gene­raţia Labiş–Stănescu–Sorescu. Opera poetică şi de dramaturg a lui Radu Stanca apare postum: Versuri (cu o prefaţă de Ion Negoiţescu – Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966), Teatru («Hora Domniţelor», «Ostatecul», «Oedip salvat», «Dona Juana», «Critis sau Gâl­ceava zeilor» etc. – Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968), Poezii (ediţie şi prefaţă de Ioana Lipoveanu Theodorescu – Bucureşti, Editura Albatros, 1973) etc. Aşadar, pă­trun­derea / păstrarea lui Radu Stanca în memoria contemporanilor şi a posterităţii nu s-a datorat „vreunui circuit al volumelor / operei sale“, ci unei anumite „oralităţi culte“ în­tre­ţinute în jurul personalităţii fermecătoare a liderului Cercului Literar de la Sibiu, în­ce­pând, îndeosebi, din 1943 încoace.

Prin odiosul Dictat de la Viena, din 30 august 1940, Hitler şi acoliţii săi, ministrul de externe al Germaniei naziste, perfidul von Ribbentrop, şi Ciano, cinicul ministru de ex­terne al Italiei fasciste, au hotărât / impus smulgerea din trupul României a unei su­pra­feţe de 42.243 de kilometri pătraţi, „un triunghi“ cu baza pe graniţa de nord-vest şi cu vârful spre Braşov, cuprinzând Maramureşul, Crişana şi nordul Ardealului / Transilvaniei, in­clu­siv Cluj-Napoca (servindu-i strategic la ţinerea sub control prin bombardament a regiunilor petrolifere prahovean-ploieştene), teritoriu pe care, în aparenţă, l-a făcut plocon ser­vilului său acolit, Horthy, Ungariei horthyste. Dezlănţuirea terorii antiromâneşti hothysto-fas­ciste în teritoriul smuls României, în vremea secundei conflagraţii mondiale, a determi­nat mutarea Universităţii din Cluj-Napoca, în Sibiu.

a) Cercul Literar de la Sibiu şi „resurecţia baladei“ din mai 1945.

În anul 1943, Radu Stanca devine asistentul suplinitor al lui Lucian Blaga, la catedra de filosofie a culturii, de la Universitatea din Sibiu. În primăvara anului 1943, câţiva stu­denţi de la Universitatea Clujan-Sibiană, au format – antrenaţi de prezenţa, de spiritul lui Lucian Blaga – un cerc literar, unde s-au distins, între nenumăraţi alţii: Radu Stanca, H. Jacquier, I. Negoiţescu, Cornel Regman, I. D. Sârbu, Ştefan Aug. Doinaş, Eugen To­doran, Ov. Drimba, V. Iancu, Eta Boeriu, Francisc Păcurariu ş. a. Gruparea este cunoscută în istoriile literaturii sub numele de Cercul Literar de la Sibiu. „Actul de naştere“ al grupării, manifestul Ardealul estetic – o scrisoare către d. E. Lovinescu a „Cercului literar de la Sibiu“, „un protest împotriva ideologiei oficiale“, „o adeziune“ la modernism / lovi­nes­cianism, a fost publicat la 13 mai 1943, de cotidianul bucureştean Viaţa (nr. 743). Ma­rele critic literar interbelic receptează cu promptitudine manifestul; în numărul (757) din 27 mai 1943, aceeaşi gazetă bucureşteană publică Răspunsul d-lui E. Lovinescu la scri­soarea „Cercului Literar din Sibiu“. Din ianuarie 1945, gruparea literară de la Sibiu are şi un organ de presă, Revista Cercului Literar, în primul număr fiind publicat şi articolul-pro­gram, Perspectivă. Referitor la „manifest“, Nicolae Balotă certifică: «Manifestul Cercului Literar, spre deosebire de cele care l-au precedat, ca expresie a orientării generaţiilor noi ro­mâneşti, n-a tins la iniţierea unui curent nou, la revoluţionarea tiparelor literare, la formulări îndrăzneţe şi la invenţii frontale»; aşadar, «aparent nici o voinţă de inovare, nici un ex­perimentalism, nici o veleitate avangardistă; dimpotrivă, o voinţă de ordine, de în­ca­drare în permanenţele culturii; „esteţii“ Cercului de la Sibiu se situau, de la început, pe o mai largă platformă axiologică decât aceea a estetismului de care fuseseră acuzaţi la apariţia Ma­nifestului; estetism ambiguu, dealtfel, al unor tineri scriitori care preconizau primatul es­teticului în creaţia şi judecata literară, respingând în acelaşi timp facilităţile unui estetism cultivat pentru graţiile unice ale esteticului; căutând „fenomenul artistic, orientări stilistice noi“, „cerchiştii“ se puneau „în slujba valorilor nepieritoare“ (...); foarte moderni, fără să a­jungă la extremismul avangardei (...), estetismul Cercului Literar ancora arta într-o sferă care depăşeşte infinit artisticul şi, în acelaşi timp, dezancora arta lăsând-o să plutească în voie pe o mare a libertăţilor estetice, jucându-se – prin ironie, parodie şi cochetărie dezinvoltă – cu riscurile autoanihilării artei; dovada cea mai peremptorie a acestui estetism am­biguu al poeţilor şi criticilor Cercului Literar din Sibiu o găsim în tezele „cerchiştilor“ pri­vind resurecţia baladei.» (Poezia, I, 388). În eseul Resurecţia baladei de Radu Stanca, publi­cat în Revista Cercului Literar, nr. 5 / mai 1945, balada i se înfăţişează ca «o poezie lirică în care starea afectivă câştigă un plus de semnificaţie prin utilizarea unui material artistic în­vecinat (dramaticul)» (SAcv, 44), baladescul reprezentând «în fond, o stare lirică drama­tică», «o stare perpetuă de conflict dramatic», elementul dramatic fiind «de natură anecdo­tică», având «conflict cu semnificaţii poetice şi nu dramatice (ca în cazul poeziei pur drama­ti­ce)...» (ibid.).

b) Radu Stanca – de la „Corydon“ la „Runa oceanului“.

În realitate, după cum demonstrează propria-i creaţie poetică, Radu Stanca a relevat capacitatea baladei – specie prin excelenţă a genului epic – de „a se deghiza“ în spaţiile liricului / dramaturgicului, cultivând trinomul baladesc: 1. lamentaţia (eroului cu fruntea pe-o limită tragică: Lamentaţia Ioanei d’Arc pe rug, Lamentaţia poetului pentru iubita sa, Nocturnă, Pistolul, Tristeţe înainte de luptă, Un cneaz valah la porţile Sibiului etc.) – 2. alegoria-legendară (povestea întâmplării / evenimentului la cea mai înaltă tensiune: Baladă studenţească, Buffalo Bill, Douăsprezece umbre, Fata cu vioara, Regele visător, Trandafirul şi călăul, Trenul fantomă, Turn înecat, Vraja vrăjilor etc.) – 3. dramaturgicul eroic (adică „tradiţionalul baladesc românesc“: Balada celor şapte focuri, Balada lacrimei de aur, Capul de fată, Cea mai frumoasă floare, Coşmarul tiranului, Domniţa blestemată, In­fidelul, Mică baladă de dragoste, Pajul cu părul de aur, Răzbunarea şarpelui, Sfatul ţării, Spa­da regelui etc.). N. Balotă sublinia faptul că «balada nu e pentru Radu Stanca un pretext istoric sau nu devine – pe plan tematic – o naraţiune, ci un lied scenic; poetul se în­chi­puie Un cneaz valah la porţile Sibiului, atât de vrăjit de coralul fecioarelor cetăţii, încât nu simte cum un duşman îl înjunghie; în alt poem ascultă un cântec misterios de orgă, transpus la 1707; într-o Baladă studenţească îşi bănuieşte sfârşitul cântând moartea unui stu­dent inventator de visuri şi practicant de alchimii erotice...» (Poezia, I, 392). Sfâşietoare este „plângerea“, „elegia“ Ioanei d’Arc pe rug, Radu Stanca tensionând neasemuit „detalii­le“ în „strofice oferte de monolog“, câmpul senzaţiilor învălătucindu-se în aburii dăruirii fe­ciorelnice elementului fundamental al lumii, focul; făptura Ioanei d’Arc nunteşte aici în chip păgân, puterea iubirii pro-jetându-o în alb inel, în focul universal / cosmic: Azi, pentru prima dată-n viaţa mea, / Şi poate pentru cea din urmă dată, / Mă-mbrăţişează tainic cineva / Şi mă învaţă-n fine să fiu fată. // Mă strânge-n braţe zvelt, ca pe-o nuia, / Floare de foc mă face şi mă-nclină, / Sfielnicele buze mi le bea, / Iar trupul mi-l dă jos de pe tul­pi­nă. // Zvârlindu-şi faţa-n sus, mă frânge-n dinţi, / Pe pulpe-mi cade frânt, pe şold îmi urcă, / Prin părul despletit de şerpi fierbinţi / Sute de limbi deodată îmi încurcă // Şi-a­co­perindu-mi pleoapele cu scrum / Sub stranie îmbrăţişare împlinită, / Ca-ntr-o înaltă amforă de fum, / Scăldându-mă, mă duce la ispită. // (...) // Vai mie, păcătoasa ! – plâng acum / Şi-mi pare rău că mor, când fermecată / Cu flăcările albe mă cunun / Şi, fără re­muşcări, mă las muşcată. // Dar flăcările creşte-vor mereu, / Creşte-va mult şi strania orgie. / Şi, în curând, flămând, iubitul meu, / Întâiul meu iubit, fără să ştie, // Mă va cu­prinde-atât de mult în el, / Încât nu va putea să mai despartă / De trupul lui pe-al meu – şi-n alb inel / Mă va iubi fum zvelt şi ceaţă moartă. («Lamentaţia Ioanei d’Arc pe rug»). Dar balada prin care a rămas în memoria „cerchiştilor“ şi a contemporanilor săi, îndeosebi, prin presentimentul thanatic de după „fantastica mască“ a eroului / autorului, este «Corydon»: Sunt cel mai frumos din oraşul acesta, / Pe străzile pline când ies n-am pereche, / Atât de graţios port inelu-n ureche / Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta, / Sunt cel mai frumos din oraşul acesta. // (...) // C-un tainic creion îmi sporesc frumuseţea, / Fac baie în cidru de trei ori pe noapte / Şi-n loc de scuipat am ceva ca un lapte, / Pantofi cu baretă mi-ajută svelteţea / Şi-un drog scos din sânge de scroafă nobleţea.

Marele câştig al poeziei româneşti datorat „resurecţiei“ / „insurecţiei“ Cercului Lite­rar de la Sibiu, îndeosebi lui Radu Stanca, Ştefan Augustin Doinaş ş. a., constă în extinde­rea „sferei baladescului“ de la o „scară“ autohtonă / naţională la o „scară“ universală / cosmică, de la un „gen“ la toate genurile, pe traiectoriile unui eu liric diseminându-se drama­tic, în cercuri, „în valuri“ concentrice, din centrul sinelui înspre marginile-i „deformate“ / „deghizate“ în contact cu „zidul“ / „stânca“ limitei tragice, spre a se releva, aidoma ecoului, într-un „protagonist“, proiectat sub interesante măşti ale „căutării sinelui“, „ale re-găsirii de sine“. Criticul / istoricul literar Nicolae Manolescu observă în baladele lui Radu Stanca «forme de „lirică mascată“; sensul lor nici nu se află în limbă, în construcţie, dar în pre­zenţa celui care le însufleţeşte; poetul pune în scenă, inventând decorul şi subiectul, el e autor şi personaj, Radu Stanca şi Regele visător; (...) e nevoie ca eroii să joace rolul poetului, să fie măştile lui, e nevoie ca Ioana d’Arc, lamentându-se pe rug, Buffalo Bill sau domnul îndoliat din castelul în ruine, Arhimede, simţindu-se apărat de cercurile lui în faţa sol­da­tului, să lase să se vadă dincolo de chipurile lor chipul poetului, dincolo de drama lor, drama poetului.» (MMet-2, 128). O capodoperă a acestui tip baladesc rămâne şi Turn înecat de Radu Stanca, unde eul liric se relevă deopotrivă sub masca „valului-fur“ şi sub masca „turnului înecat de dor“, turnul simbolizând totodată şi axis mundi, având în cru­cea-i celestă o crăiasă adormită „de două mii de ani“, Runa, un soi zeiesc de „sămânţă a lumii“, sâmbure sortit a rodi după „cataclism“ (aluzie, desigur, la cel de-al doilea război mon­dial): Turnul dormea-ntre ape liniştit / Şi numai câteodată feţe sumbre / Se abăteau sub zidul lui tihnit, / Să-l tulbure cu suliţe şi umbre. // Picior de om cu toate-acestea nu-i/ Calcă spirala scării, unde Runa, / Sâmburul viu şi pur, Regina lui, / De două mii de ani dormea întruna. // (...) // Furtună mare însă se lăsă / Odată-asupra lui, şi-atunci, sălbatic,/ Intrând pe geamuri, valul o fură / Şi-o duse-n dar oceanului molatic. // Tot aplecându-şi trupul ca un trunchi / S-o caute-n abise, de pe maluri, / Turnul căzu-ntr-o seară în genunchi / Şi se-aruncă de dorul ei în valuri...

SIGLE:

MMet / MMet-2 = Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968 / Reşiţa, Editura Timpul, 1996.

Poezia, I =  M. Anghelescu, M. Apolzan, N. Balotă, M. Bucur, B. Cioculescu, M. Duţă, R. Florea, D. Grăsoiu, S. Ilin, E. Manu, N. Mecu, A. Mitescu, G. Muntean, M. Novicov, C. Popescu, D. Popescu, R. Sorescu, C. Ştefănescu, M. Vasile, I. Verzea, M. Vornicu, Lit­e­ratura română contemporană  I  Poezia (coordonator: Marin Bucur), Bucureşti, Editura Aca­de­miei Republicii Socialiste România, 1980.

S Acv = Radu Stanca, Acvariu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 197l.