Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

Geo Bogza, insurgentul

Geo Bogza a murit de peste un deceniu (8 februarie 1908 – 14 septembrie 1993) şi ni­mic esenţial  nu s-a schimbat în receptarea scriitorului. Un singur volum, Trapez, prefa­ţat de Valeriu Cristea, a apărut în 1994, o carte de dialoguri semnată de Diana Turconi (1994) şi un mănunchi de corespondenţă cu trei tineri scriitori ardeleni (Rânduri către ti­ne­rii scriitori ardeleni, 2003) a fost tot ceea ce rodul ceasurilor de despărţire a putut să în­cropească. Hotărât lucru, scriitorul nu se mai află deloc în atenţia tinerilor şi va trece încă multă vreme până ce o adevărată şi serioasă monografie îi va fi consacrată.

E simptomatic şi că puţinele cărţi care s-au ocupat de el n-au încercat să lămurească  nici acel aspect biografie legat de originile familiei. Dacă i-ar fi răsfoit cu atenţie scrierile ar fi putut găsi în acestea câteva răspunsuri interesante, pe care le-a dat însuşi scriitorul, într-o împrejurare mai deosebită. Ne aflăm în 1938 şi prozatorul era un statornic colabora­tor al ziarului de atitudine antifascistă Lumea românească, condusă de Zaharia Stancu, cu susţinerea lui C.Clonaru, Stephan Roll, Mircea Demian, George Macovescu, Petru Manoliu, Horia Liman şi a destul de mulţi scriitori de origine evreiască, astfel încât un ardelean din prejma lui Octavian Goga, e vorba de Al.Hodoş, care scria la ziarul Frontul,  să nu facă o aluzie la originea, poate suspectă, a reporterului din războiul civil din Spania. Geo Bogza vorbise într-o tabletă anterioară despre Numele străzilor din Bucureşti (nr.550 din de­cembrie 1938), iar, la replica gazetarului naţionalist, a revenit cu O punere la punct: Pentru Al. Hodoş (nr.551), în care făcea interesante dezvăluiri asupra familiei sale. Astfel, el arăta că familia sa se trage din localitatea Bogzeşti „sat de răzeşi din ţinutul Roman, întemeiat de pe vremea lui Ştefan cel Mare”. După mamă, el arată că este ardelean, din Turda, unde trăise şi activase bunicul său, Vasile Gheorghian, fost agitator al luptei naţionale din a­ceastă provincie, încât a fost condamnat şi atunci a preferat să treacă munţii, schimbându-şi numele după obiceiul locului, în acela de Georgescu. În ceea ce priveşte numele lui, scriitorul face următoarea precizare: „Numele de Geo Bogza e neaoş românesc; e neaoş ro­mâ­nesc cu asprime şi violenţă, atât în ceea ce îl priveşte pe Geo, cât şi în ceea ce îl priveşte pe Bogza. Pe mine popa şi cu naşii s-a întâmplat să mă boteze nu pe marginea călimării, ci într-o putină de murat varză, pentru că era frig la biserică şi tata n-a vrut să mă ducă acolo, să nu răcesc şi să mor şi să nu mai aibă de cine să se lege românii din Frontul şi m-au bo­te­zat acasă şi, după cum am spus, cu numele de Gheorghe. Acum, când sunt mare, eu iu­besc acest nume pentru că e aspru şi pentru că e al unui sfânt teribil de tânăr, pe care l-am văzut întotdeauna călare, străpungând balaurul cu lancea. Această luptă îmi place. Dar, î­nainte de a fi mare, am fost mic şi numele de Gheorghe era prea mare şi prea greu şi pentru mine. Se întâmplă, ca în toate familiile, ca oamenilor botezaţi cu acest nume să li se spună în vreo duzină de feluri diferite: Gică, Ghiţă, Gogu, George, Georgică, Gigel, Gelu, Guţă şi aşa mai departe. Eu personal aş fi socotit o mare nenorocire pentru mine dacă în co­pilărie mi s-ar fi spus Gogu şi ar fi trebuit să mă cheme aşa, Gogu Bogza. S-a întâmplat ca din Gheorghe să iasă Geo şi asta e tot atât de absurd de justificat ca şi Gelu sau Guţă, deşi acestora nu le-a contestat nimeni vreodată originea etnică”.

Iată deci ce problemă buclucaşă avem cu numele. Şi dacă Geo Bogza se dovedeşte aici plin de umor, nu poate să nu scape totuşi o afirmaţie pe care trebuie s-o reţinem: îi pla­ce numele de Gheorghe pentru că îi place lupta. Or, Bogza  s-a simţit întotdeauna făcut pentru luptă, un insurgent aflat mereu în lupta cu balaurul şi întotdeauna de partea dreptăţii. Tot atât de adevărat e şi faptul că nu şi-a spus dintotdeauna Geo, şi că numele său li­te­rar a trecut printr-o fază  de adaptare (intermediară), care a vizat prenumele de George. Sub această formă, George Bogza , a semnat el primele colaborări, chiar din faza debutului.

Debutul propriu-zis nu are loc în revista Urmuz (ianuarie-iunie 1928, Câmpina), ci în revista Câmpina, scoasă tot la Câmpina, de poetul modernist Al.Tudor Miu, din no­iem­brie 1927, primul text bogzian pe care-l descoperim aici fiind poezia Mea culpa, a­părută în nr.1 al revistei din 1928, deci oricum ieşit mai repede de sub tipar decât revista Urmuz, care era lunară. Poezia sa de debut arată în felul următor:

„Iată pe robul stelelor de pe mare

(Bogza  fusese anterior elev la Şcoala  de marină de la Constanţa,

dar n-a practicat meseria)

pe nebunul care a bătut toţi norii

pe iubitul gândurilor noi şi rare.

Scrisorii primite, cu margini în negru

Zăvoarele trase peste inimi

Cernelii

Foşnetul hârtiei de mătase

m-am spovedit

în noaptea ce intră hoţeşte în case.

Drumul iubirii noastre fu bătătorit

d-un dric

precum ploii

pleca-vom umerii fatalităţii

Şi vom zâmbi trist şi înţelegător

Călătorind în ceaţa vremurilor.”

Cu excepţia acestei poezii, Geo Bogza  doreşte de la început să se afirme sub steagul a­vangardei. De aceea, următoarele poezii publicate de el în Câmpina vor purta titlul generic de Avantgarda, cum este cazul poeziei din nr. 2-3, având subtitlul Saladă de metafore. Fetei blonde violent şi Nedefinit interminabil (nr. 4), Destrămări de ore fixe, Vers medieval, toate semnate George Bogza. Abia în nr.5, din mai, el semnează oarecum altfel, cu pseudonimul George Sad, pseudonim pe care-l va folosi şi în trei din numerele următoare–iunie, iulie, septembrie –, când va semna cu el poezii precum Vers medieval, Singur, Poem autumnal, revenind la semnătura George Bogza  o dată cu începutul anului 1929. Sub numele de George Bogza  îşi anunţă şi directoratul la revista Urmuz  şi îşi semnează colaborările din Bilete de papagal  a lui Arghezi, publicaţie în care îl găsim prezent în­cepând cu nr.152, din 3 august 1928, când va semna un mic text în proză, intitulat Chelia. Tot în august, adresează o scrisoare deschisă redactorului Câmpinei, A.Tudor Miu, su­părat de faptul că în poezia Singur, apărută în nr.7, din luna iulie a revistei, acesta şi-a permis să intervină în text, înlocuindu-i verbul „avea” cu „răpeşte”, ceea ce i se pare nefiresc, în­trebându-l pe cel ce a intervenit „chirurgical, scoţând din poemă un os ascuţit, înlocuindu-l cu o bucată de carne moale, putând fi roasă de toţi ştirbii lirici”. Protestul său do­vedeşte că tânărul bard ia lucrurile foarte în serios şi nu admite colaboratori intruşi, care să-i desfigureze versurile. E o chestiune  de orgoliu profesional, pe care tânărul poet ţine să-l afirme cu toată deferenţa. Tot pentru că unul dintre poemele publicate în revista lui Tudor Miu a suferit unele modificări/greşeli, el solicită republicarea corectă a lui, ceea ce se şi întâmplă în numărul următor (nr.6). Aflăm că e supărat pe Tudor Miu şi din Jurna­lul de copilărie şi adolescenţă, apărut abia în anii noştri, 1987, lucru care se vede şi din faptul că îşi întrerupe colaborarea la Câmpina timp de o lună.

Poeziile publicate în Câmpina şi în Bilete de papagal  din aceşti ani ai începuturilor sunt practic necunoscute, autorul nereluându-le niciodată în vreun volum. Abia în volumul Orion, din 1978, el rezervă o rubrică specială câtorva poezii apărute în revista Urmuz, sec­ţiunea botezată chiar cu acest titlu, dar aici n-a putut fi recuperat decât un număr restrâns de poezii, restul rămânând, până la ora de faţă, în paginile revistelor de care vorbeam. Poate că de aceea s-ar cuveni să redăm câteva din aceste versuri de început, pătrunse de un plictis existenţial adânc, sugerând destrămarea fiinţei, ca în aceste Destrămări la ore fixe:

Simţi cum se macină viaţa mărunt, mărunt,

ce pietre de moară rebelă , apropiatele astre

striviţi pământul va naşte alţi oameni, fecund

Şi vântul, cum duce cu el cenuşa visurilor noastre.

Mari, ca şi mici, ne paşte acelaşi program;

un clopoţel suna atunci la ora de geografie;

azi clopotele catedralei în aer se destram

se tânguiesc chemând, la ora de melancolie.

Mă doare caietul pe care m-ai iscălit tu

în el am vrut să conturez un suflet nebulos

– dacă vei bate la uşe – eu am să strig: NU !

fiindcă m-ai găsi împrăştiat, în ţăndări, pe jos.

Nu lipseşte nici poezia construită pe interogaţii repetate, născând un halo crescând de întrebări, dispuse retoric, unele după altele, printr-o tehnică a interogaţiei repetitive:

„Ochii tăi, pumnale reci, // Ochii tăi, cu ce îi freci, / în luciri / în umeziri / Ochii tăi, ce străluciri ! // Cu ce piatră, în ce ape / Tu îi cureţi, tu-i înmoi /inimile să le sape / şi din unul să faci doi ?// În ce noapte, în ce beznă,/ în ce piept, în care zbor,/ scoţi cuţitul de la gleznă / măsurând cu el fior; / în ce groapă, cu ce uşe,// cu ce cruce, cu ce mână / îngropi veacuri de cenuşe / rămânând pe timp stăpână ?” (Vers medieval. Fetei blonde violent)

Un alt şir de poezii publicate în Câmpina şi în Bilete de papagal vor fi intitulate Poeme minore. Cea dintâi cu acest titlu va fi publicată în numărul 1-2/1829 al revistei Câmpina şi se subintitulează Poem cu erou. Subiectul acestui poem i-a fost furnizat de moartea suspectă a sondorului Nicolae Ilie, un tânăr flăcău de la ţară, care  a murit ars de viu, după ce îmbrăcămintea i-a luat foc. Tânărul avea asupra lui 17.000 lei şi Bogza, care a con­sacrat cazului nu mai puţin decât trei poezii şi un reportaj, crede că focul a fost pus la cale de către ortacul cu care lucra, în scop de jaf. Întâmplarea tristă a ţinut multă vreme pa­gina de evenimente a ziarelor, şi ea a fost alimentată din plin şi de scrierile  lui Bogza, ca­re s-a gândit la un moment dat să-i închine chiar un  poem mai amplu (Nicolae Ilie. Fragment, în Bilete de papagal, II, 1929, nr.388 / 27 mai, p.3), după ce, anterior publicase un mic reportaj pe această temă ( Fapt divers, în Bilete de papagal, II, 1929, nr.384 /10 mai, p.2). Primul poem pe care i l-a închinat este cel din revista Câmpina  şi arată în fe­lul următor: „Nicolae Ilie, sondor din comuna Livadea / băiat cumsecade şi vorbind peltic /care iubea alcoolul mai presus de orice / căzut pradă păcurei  şi focului / + vineri 22 septembrie anul 1928 /dus la spital cu maşina peste dealuri / cu miros de carne proaspăt friptă / mort a doua zi ora 6 fără lumânare / fie-i ţărâna uşoară. / Nicolae Ilie, mi­rosul hoitului tău / îmi coace ochii / şi-mi împleteşti peste frunte / Paradisul olfactiv / al acestui semn între noi”. În numărul următor al Câmpinei, el va relua subiectul în poezia 17.000, apoi încă într-un poem din Bilete de papagal. În acesta din urmă, Nicolae Ilie era văzut, ca în poemele argheziene, ca un fel de Zburător, un fel de înger al locului, re­gretat de comunitate: „Nicolae Ilie mă rog pentru tine frumos / fie-ţi somnul uşor ca un fum.// Nu mai fi tăciune şi acum când te împarţi în pământ / nu mai rupe visul copilelor sfinte / fiindcă fraţii tăi din sonde şi de peste dealuri /râvnesc în taină la fructele lor coapte / şi fiindcă îi aşteaptă aceeaşi moarte, /Nicolae Ilie,/ tu, care eşti înger acum / sau zeu”. In­sistenţa cu care poetul mediatizează cazul se datorează şi unei implicări personale, deoarece, relatează el, a fost trimis de ziar la faţa locului şi chiar el a fost cel  care l-a transportat pe muribund cu maşina la spital, spre a i se da primul ajutor, dar, din păcate, acesta a decedat a doua zi.

Bogza  este, la această dată, un tânăr insurgent. El trăieşte acut realităţile din valea Pra­hovei, mai ales pe cele din zona petroliferă şi, aşa cum notează în Jurnalul ţinut în acest timp, vrea să devină reporter al ţinutului petrolului, lumea plină de contraste din jurul Câm­pinei şi Buştenarilor pasionându-l în cel mai înalt grad, proiectele sale literare vizând şi realizarea unor reportaje sociale pe teme de mare interes public. În al doilea rând, trebuie să reţinem atitudinea constant avangardistă, implicarea sa tot mai puternică în miş­care. Se află în relaţii  de colaborare cu Saşa Pană, cu Şt. Roll, cu Ilarie Voronca, cu Simion Stolnicu, Ion Vinea şi alţii, intrând totodată în graţiile lui Arghezi de la Bilete de papagal, de­oarece a dat numele revistei sale, Urmuz. Pe parcurs se gândeşte să mai scoată o revistă, in­titulată Stridental, pentru cultivarea „stridenţelor şi a grotescului”, după ce gândise şi un su­pliment pentru Urmuz, intitulat Comprimat antidotic, proiecte  care au eşuat, la fel ca Ma­nifestul poeziei penetrantiste, pe care îl concepe în această perioadă. E atât de ataşat de ideea poeziei de avangardă şi de prietenii cu care alcătuieşte grupul „revoluţionarilor de la Câmpina” (sintagma îi aparţine  lui Camil Petrescu, care scrisese despre ei o semnalare în ziarul Universul ), încât, într-un număr respectabil de poezii, el introduce cu numele real, personaje din lumea literară, care-i sunt apropiate. Aşa, de pildă, în poezia Nedefinit in­terminabil, întâlnim următoarea strofă: „Iată-ne lunecând încet, fără să ştim unde,/ sfârşitul poate fi mâini sau chiar azi / noi am visat zadarnic, realul greu pătrunde, / Şi n-o să ţi-l mai recomand pe Miu, poetul de la brazi”. Când revista acestuia, Câmpina, îm­pli­neşte un an de la apariţie, el scrie o poezie specială intitulată Poem cu fată moartă, cu spe­ci­ficaţia „scris special pentru A.Tudor Miu, aniversarea revistei şi Maria Salcu”, cu următo­rul conţinut:

Moartă albă în giulgiuri albe moartă

cine ţi-a închis ochii şi ultimul cuvânt

te-au furat hoţii sau a venit un sfânt

cu vorbele Domnului pe pământ

Poartă să-ţi deschidă în cer – marea poartă.

Ruga ta-i îngerul morţii ruga ta-i

să fie mai îndurător, mai blând,

că nu copilul cu mintea-i la rând

abia intrat în viaţă cântând

Plecat-ai în zborul din urmă, plecat-ai.

Strâns între scânduri tari trupul tău strâns

spune cine a vrut oare să mori

te-au chemat îngerii în nori

sau te-au gonit sperietori

Plâns cu stânci peste mine am plâns.

Urmează peste puţin timp o poezie închinată lui Simion Stolnicu, poezie având ca titlu chiar numele poetului: „Poet plămădit din brumă şi din azur, poet / pe care catifeaua se­rii, dansul muzelor discret / încarcă la ecuator corăbii mici / cu jucării fragile şi marinari pitici.// Uşor sub vânt, ei vor porni în vis uşor / pe dealuri obosită umbra unui nor / va despleti fecioare în cerul de oglinzi / întinzi spre ele mâna – şi sufletul întinzi”.

Tot în Bilete de papagal  publică în acelaşi an o poezie închinată „Doamnei Colomba Voronca”, intitulată Parc de sanatoriu, toamna:

Cenuşa unui apus de soare palid, tuberculos

împrăştie pe cer tristeţea unui cromat de gară

de pare fiecare lucru văzut întâia oară

atât trage toamna culorile lumii în jos.

În parc, copacii nu mai cresc de un an

şi stau cuminţi ca nişte bătrâni la azil

doar câte unul îşi duce mâna la gură tiptil

şi tuşeşte cu frunze galbene de bostan.

Printre ei, o aleie ca un om beat

şovăieşte şi cade în genunchi mereu

de toate acestea face haz mare Dumnezeu

fiindcă-i un biet bătrân nevinovat.

În liniştea rotundă, un singur jilţ dement

gâlgâie sub pernele puse pe el grămadă

din care ne arată o frunte de zăpadă

Ilarie Voronca zâmbind convalescent.

Lângă trupul lui tăiat de cuţit

în parcul vechi în care cresc bolnavi

noi eram veniţi cuminţi şi gravi

lângă trupul  lui tăiat de cuţit.

Şi toamna ca o femeie se despleteşte în vânt

cânta lumina dezumflându-se în câmpie

în aer începeau să tremure copacii goi

şi seara venea cu îngeri pe pământ.

Un alt Peisaj cu cortej funebru  este dedicat lui Stelian Constantin,  un alt poet din gruparea ploieşteano-câmpinistă (Bilete de papagal, nr. 206/1928), iar o alta lui Virgil Gheorghiu. Demn de remarcat este însă poemul pe care poetul i-l închină lui Mihai Eminescu, poem publicat într-un număr omagial al Câmpinei, pe care redacţia l-a alcătuit la îm­plinirea a 40 de ani de la moartea poetului (aşa cum scrie în nota explicativă ce însoţeşte res­pectiva pagină – nr.6, din septembrie 1929). Poezia e intitulată Parastas şi simţim în ea în­treaga veneraţie pe care generaţia sa de poeţi ai avangardei o datorează marelui poet:

Mihai Eminescu mai tânăr decât noi cu un veac

şi mai bătrân decât unele pietre

nu ştiu dacă şi-a fluturat pletele mâine sau ieri

dacă a fost născut sau va trebui.

În prima adolescenţă, el eram eu

citisem atunci o poemă cu stele, cu zădărnicii

nu ştiam dacă a fost scrisă de cineva, de el

sau e un furuncul al sufletului  meu puber.

Dar am vrut să mă sinucid zvârlindu-mă din tren.

Pe urmă Făt Frumosul  din el a fost zgornit

de unele femei care îmi pândeau pe străzi

cei 14 ani din piept şi 20 din buzunar

şi fiindcă zânele fumau tutun prost

l-am urât cu tot sângele meu ca pe un mistificator.

Astăzi când mă întorc la o copilărie cu susan

când conduc automobilul ca pe un cal de lemn

şi trec peste oameni ca peste furnici

Nu ştiu dacă a fost

dacă va fi

şi l-am pierdut în praful stelelor

pe care el, vai, le-a iubit

fără să le mai fi cunoscut în prealabil mirosul.

Cu fiecare nouă ieşire în arenă, ofensiva avangardistă dobândeşte în cazul lui Geo Bogza o nouă dimensiune. Aria colaborărilor sale se lărgeşte mereu în această vreme, în­glo­bând atât reviste şi ziare locale (printre acestea amintim publicaţiile Pinguinul, Papagalul, Cucu Prahovei, Dreptatea Prahovei (cu articolul Victor victoriosul, închinat lui Victor Brauner), ziarul Strada şi altele, dar şi la unele publicaţii centrale, cum ar fi Unu şi Viaţa imediată, la acestea din urmă semnând articolul editorial împreună cu Gherasim Lu­ca). Campania de susţinere a generaţiei avangardiste începuse încă în paginile Biletelor de papagal, în care scrisese despre cărţile lui Ilarie Voronca şi Stephan Roll. Cartea celui dintâi, Plante şi animale, este văzută ca o nouă fereastră deschisă spre tainele omului şi ale universului, aventură spre care „Cuvintele te ademenesc ca jocul frunzelor în vânt şi ur­mărindu-le evoluţiile te găseşti dintr-o dată în taina miezului de pădure şi te cuprinde frica”, în timp ce volumul de Poeme în aer liber al lui St.Roll îi prilejuieşte redactarea  u­nui adevărat poem în proză. „Trebuie să le întinzi pajiştea sufletească a unei lungi înţelegeri să-ţi fie palmele două dealuri cu livezi şi izvoare udând cărţi ca pe o câmpie. Şi numai atunci paginile vor prinde viaţă şi din albul lor imaculat ca dintr-un râu vor curge şerpii literelor negre. Cuvintele se vor da peste cap, vor face gimnastică şi-şi vor aerisi sensul în această excursie în munţi, când poetul le este tovarăş şi profesor, învăţându-le cum să deschidă gura şi cum să moară frumos, acolo unde moartea este o fâşie de mătase”.

Colaborarea de la Unu e fără doar şi poate perioada sa de consacrare. Acum semnează alături de cei mai de frunte promotori ai avangardismului românesc şi european arti­co­le teoretice pe această temă, militând deschis pentru depăşirea  „esteticii de fildeş” şi co­la­borarea la nivelul „vieţii imediate”. Căile de aprehendare a lumii sufletului merg însă şi spre  recuperarea valenţelor visului (Reabilitarea visului) şi prin cultivarea Exasperării cre­a­toare,  a unei arte rezultate din starea de revoltă, de nemulţumire: „viitorul poeziei este aşadar condiţionat de mai marea sau mai mica ei înverşunare împotriva  oprimării” (Acvarium, în Unu, nr.37/1931).

Visele sunt şi ele iubite pentru că sunt subversive, declarat antiburgheze. „De­căderea visului, ca şi decăderea dragostei, ca şi decăderea poeziei s-a întâmplat atunci când a început să traverseze lumea burgheză. E poate o conformaţie organică a indivizilor care o compun neputinţa aceasta de a sesiza convulsiv frumosul, e poate o îngustime şi o îm­pă­ienjenire a ferestrei prin care privesc afară, e poate un defect de construcţie, lipsiţi de o scară largă şi de un peron vast în faţa sufletului, preocupările de tensiune sărbătorească – arta, religia – trebuie să-i ocolească şi să pătrundă tot prin dos, prin jegul scării de serviciu. Porcini fac ravagii în lumea sensibilităţii, reducând totul la etalonul emoţie, de care sunt ca­pabili. Am avut întotdeauna impresia penibilă că orice frumuseţe nu poate intra în conştiinţa unui burghez decât pe brânci”.

Rolul visului în viaţa socială e văzut prin funcţia lui recuperatoare de ideal, prin de­pă­şirea marginilor lui strict burgheze, comode şi vetuste. „Vreau visul trăznet care să despice fiinţa şi să-i releveze o altă lume, vreau visul mai substanţial, mai scrâşnet, mai edifi­cator decât însăşi realitatea. Vreau visul voiaj fantastic în subconştient, vreau visul sondă, visul solid, visul sinucidere. Vreau visul vis: visul vis nu e visul năzuinţă, nu e visul pro­iectare în viitor al unor dorinţi ce s-ar vrea îndeplinite, ci visul pur, visul trăit cu pasiune pentru farmecul, pentru  substanţa lui imediată.

Visul e sufletul realităţii. Fără el totul ar fi rece, înţepenit şi numai el încălzeşte şi animă realitatea ... Visul, cu putinţa lui de desfiinţare a oricăror rigori, e un principiu ele­va­tor, opus cu frenezie staticei greoaie a materiei şi din procesul acesta creaţia va apare cu atât mai transfigurată cu cât va reuşi să cuprindă mai mult din elementul vis, în minimul de materie necesar pentru ca realizarea să aibă un contur şi o consistenţă care să o poată face sesizabilă (...) Visul e o permanentă efervescenţă a neprevăzutului, singurul mânz sburdalnic dintr-o herghelie de posibilităţi încătuşate de raţiune. De aceea, la extrema cealaltă a influenţelor lui, e visul care infuzează dinamică, e visul graţie căruia s-a întâmplat tot ce e grandios pe planetă”.

Alături de „reabilitarea visului” un accent important pune poetul pe „exasperarea cre­atoare”, pe acea stare de „clocot” lăuntric (de care vorbeşte în altă parte), care trebuie în­treţinută ca o condiţie a desprinderii de lestul parazitar. „Cartea fotoliu”, în care nu arde nici o flacără, în care frumuseţile sunt „unse cu vaselină”, în care literatura se rezumă la „o bălăceală totală în confortabil”, trebuie respinsă şi înlocuită cu cartea trăită, cartea născută din suferinţă reală: „Scrisul nostru nu e căutarea de a ajunge într-o lume pe care am nă­zuit-o, ci trebuinţa implacabilă de a evada din alta care ne exasperează. Nu exasperarea îm­potriva unei lumi, unei ţări, unei categorii  oarecare, ci o exasperare totală, organică. O exas­perare cosmică.

Exasperarea ca substanţă a vieţuirii. Exasperarea ca o mână de plumb trecând a­păsat peste existenţe, rupându-le adânc fructele roşii ale febrei. Exasperarea ca o stea po­la­ră. Exasperarea ca un teasc pentru zdrobitul inimii, pentru stoarcerea din fiinţă a celor mai esenţiale sucuri. Exasperarea ca un nimb, ca o cunună de spini. Exasperarea ca un înger păzitor pentru neîmpotmolirea în satisfacţii. Exasperarea ca un pat de tortură şi scrisul, sin­gurul nostru gâtlej.”

Am putea numi „exasperare” nevoia de inspiraţie, tendinţa de a depăşi futilul, ba­nalul, obişnuitul, de a plasa lumea creaţiei într-o perspectivă a competiţiei, a depăşirii zo­nei de accesibil. Iată ce propune el:

„Scrisul / e/ o acţiune în panică. E ca o fugă dezasperată după aer pe o planetă cu atmosferă rarefiată. Un spasm şi un scrâşnet de fiecare clipită. O apariţie cu sângele în flă­cări, cu buzele crăpate de o sete fără elixir”. Şi mai departe: „Viaţa noastră e arsă de conflicte. Dinamul nostru, o luciditate corozivă, intentând un drastic şi permanent proces lu­mii de dinafară şi nouă înşine. Exasperarea noastră e o exasperare pură. O exasperare îm­po­triva a tot ce există, o exasperare împotriva noastră. O exasperare împotriva exasperării (...) Toate voiajurile vechi, toate salturile neprevăzute în gândire care au dus la o lărgire a lu­mii de dinafară sau  de dinăuntru au fost faptele unor exasperaţi. Exasperarea ca o pe­cete a autenticităţii de turmentare”.

În concepţia lui Geo Bogza  nici un fel de creaţie majoră n-ar fi putut avea loc fără acest spirit de dorinţă creatoare. Acum e rândul generaţiei sale să facă dovada acestei „exas­pe­rări” prin creaţiile care să fie date la lumină. În concepţia lui, generaţia avangardei nu e o generaţie spontanee, ruptă de fluxul creator al unui neam, ci adânc înrădăcinată în timp, în strădaniile unor înaintaşi: „Ne aşezăm astfel ca o za la capul  unui lanţ foarte lung. Suntem modernişti numai întrucât ne menţinem într-o permanentă agitaţie, numai întrucât nu presupunem nici o anchiloză.”

Într-un alt articol subsecvent, el îşi va manifesta solidaritatea faţă de grupul de la Alge,  cu care cei de la unu  se simt legaţi prin afinităţi şi deziderate. Dacă în articolul dis­cu­tat spunea că „la baza poeziei este revolta”, exasperarea, acum va arunca alte săgeţi bine ţintite către tabăra scrisului tradiţional, a „literaturii de confort”, literatură care, pentru ge­neraţia avangardei „nu poate fi decât o ultragiere şi o insultă”. Sarcina scrisului este echivalentă cu inculcarea unei stări de spirit, a unei nevoi organice de schimbare: „Scriem nu pentru că vrem să ajungem scriitori, ci pentru că suntem condamnaţi să scriem, aşa cum am fi condamnaţi la nebunie, la sinucidere”(Profesie de credinţă. Pentru grupul Alge, în Unu, nr.35/1931). Iar mai departe: „Pentru a scrie un poem viabil nu e suficient să ai ta­lent. Mai trebuie ceva. Suferinţă. Continuă. În sânge, în zâmbet, în respiraţie. Priviţi o­brazul lui Ilarie Voronca” (Jurnal de chais-longue, în Unu, nr.36/1931).

De pe aceste poziţii va polemiza el în notele revistei cu literatura Otiliei Cazimir, a­cu­zând-o de „viciul ipocriziei” (Otilia Cazimir sau viciul ipocriziei, în unu, nr.33/1931) sau împotriva „criterioniştilor” cu „ridicolul şi oportunismul lor vid” (Acvarium, nr. 49/1932). În schimb, e pătruns de adevărul Diagramelor lui Saşa Pană, a cărui intransigenţă şi îndârjire o laudă: „Diagramele acestea de febră şi insomnie sunt o antologie ro­man­ţată, prin proiectarea în ecranul vorbelor, a adevăratelor diagrame care fără denatura­rea gramaticii se4 înscriu sigure undeva între nadir şi minus infinit” (Diagrame pentru dia­grame, în unu, nr.26/1930).

Aflat în plin război cu literatura confortabilă a vremii, Geo Bogza  va da la iveală pri­ma lui carte de poezie intitulată Jurnal de sex (1929). Cartea va stârni reacţii diferite, de la evenimentul de a fi invitat să deschidă cursurile unui liceu din Ploieşti, la contestarea ca­lităţii sale de scriitor şi chiar intentarea unor procese, pe motiv de pornografie asupra pro­cesului (despre care Geo Bogza  nu vorbeşte în convorbirile sale cu Diana Turconi, men­ţionând doar faptul că a fost arestat şi dus la tribunal de două ori, o dată în 1934 şi a doua oară în 1937, de fiecare dată  pentru Poemul invectivă), aflăm informaţii chiar din pa­ginile revistei unu, unde, la rubrica Acvarium,  ni se aduc la cunoştinţă următoarele: „Peste câteva zile se va judeca, de către un tribunal corecţional, procesul de literatură al co­legului nostru Geo Bogza . Delictul de pornografie nu e primul în decursul vremii. Pentru a avea curajul să spui pe nume unor lucruri, mulţi au trebuit să suporte rigorile codului moral (...) Bogza  va fi judecat şi-şi va primi pedeapsa că a avut imprudenţa că nu s-a lă­sat macerat de „buna cuviinţă”, că a înfundat mâinile dând în fecale, le-a dus la nas, mi­ro­sindu-le şi împroşcând apoi pe toţi cei ce se bălăceau cu nările insensibile de natura lui de exasperat”. În acelaşi număr, Gh.Dinu va semna editorialul cu titlul Sugestii înaintea u­nui proces, în care analizează contextul în care are loc procesul, într-o perioadă de „con­for­mism inevitabil al istoriei”, când fascismul îşi ascute pumnalele şi când grupul su­pra­realist a trecut acţiunea pe planul unei politici sociale, la faza de revoltă socială, ceea ce in­dis­pune: „Adevăratul avangardism înseamnă nici o concesie chiar trecutului prezent”, în această epocă de elucidări totale, de eliberări uriaşe, în care vocea lui Geo Bogza  a deran­jat „prin adevărul crud ce-l conţine”. Procesul s-a judecat, dar poetul a fost achitat. Aceasta nu înseamnă că o parte din acuzele care i s-au adus n-au fost valabile, deoarece până atunci, limbajul artistic din literatura noastră nu cunoscuse o agresivitate mai mare. Tonul frust, lipsit de orice ezitare, a exasperat urechile sensibile ale multor cucoane şi a deranjat prin erotismul exagerat unele voci critice, poetul dorind în mod expres chiar acest lucru: acela de a scandaliza bunul simţ burghez, de a jigni urechile „bine educate”, „perfidia educaţiei”. Însuşi poetul a încercat să se disculpe public, semnând în revista unu două intervenţii, în care abordează problema limbajului literar, care nu trebuie să se comporte asemeni unei fete mari, ci să accepte şi cuvântul dezinhibant, neaoş, rostit fără reticenţe, de­oa­rece „Pentru a ajunge la o nobleţe nouă şi interfelibilă se cere ca în prealabil să-ţi vacci­nezi sufletul cu noroi” (Piatra cubică, în Urmuz, nr.5/1928). Şi în altă parte: „Nu pentru pa­radox, ci pentru stabilirea unui firesc de atitudini precizez că în cadrul absolut al cuvântului intră tocmai acea serie de realităţi, socotite de obicei ca impure. Fiindcă e pur tot ceea ce nu face eforturi pentru artă, tot cea ce nu prezintă nici un compromis, nici scădere, faţă de eticheta sub care trăieşte, indiferent de raporturile dintre acea etichetă şi exigenţele moralei generale” (În vocabular, divagaţii şi precizări, în unu, nr.32/1930).

Alte precizări în acest sens sunt aduse de el în articolul Trei fragmente în jurul unui articol din codul penal, în unu, nr.49/1932). Articolul e plin de sugestii notabile, ce ar trebui reţinute chiar şi de către lingvişti, căci vine să le întărească convingerile despre înnoirile care se produc periodic în vocabular, atunci când presiunea faptului de limbă ri­dică asemenea probleme. El vorbeşte astfel de o „fierbere de cuvinte”, care se produce în vo­cabular şi care face ca şi dicţionarul să o înregistreze: „O viaţă la fel e în dicţionar când printre cuvintele circulând anonime, ca într-o revelaţie, desluşeşti unul cu o împletitură rară, de nimeni bănuită până atunci. Oamenii îl pot pronunţa ignorându-i seva, cum ar ig­nora geometria caldă a unui trup de femeie, pe care l-ar fi îmbrăţişat printr-o cămaşă din pe­tice. E o descoperire. Cuvântul trebuie despuiat de sensurile unsuroase care s-au aşezat pe el. Curăţat de cenuşă. Flacăra de dinăuntru iscată. fiindcă lansarea cuvintelor, ca şi a fe­meilor, e oarecum un privilegiu rezervat marilor latifundiari”.

El aduce în discuţie câteva sensuri noi, pe care cuvinte precum „ţâţă”, „damă” sau „că­cat” le-au dobândit, unele cuvinte suferind schimbările pe care „le-a trăit un cupeu transformat în coteţ de găini”. Cuvintele pot fi şi ele terfelite, deşi uneori „o prostituată poate să fie de multe ori mai pură decât o fecioară”. Se războieşte însă cu „saloanele pline de discuţii râncede” şi cu „mentalitatea de naftalină” a unor cercuri care se fandosesc în a­tari situaţii, căci „Şi mie  îmi repugnă uneori întâlnirea într-un peisaj de verdeaţă a unui excrement”, dar inovaţia trebuie luată ca atare, puterea cuvântului „izbucnind în virilităţi multiple”. Puterea cuvântului e comparată cu revolver ţinut în buzunar la trecerea printr-o pădure cu mistreţi, sau cu strălucirea unui fulger, a unui bisturiu trecând prin buboaie. El e de părere că a venit vremea revizuirii acestei stări de lucruri, la o dărâmare a Bastiliei şco­lare, care culminează în ipocrizie: „educaţia – spune el în cuvântarea ţinută la des­chiderea liceului din Ploieşti – are grijă  să castreze din timp în noile fiinţe glandele oricărei afirmări făţişe, educaţia îi învaţă cum să gândească sau, în orice caz, cum să gândească i­nutil” (Declaraţie la deschiderea unui liceu, în unu, nr.39/1931). Este nevoie, prin ur­mare, de o înţelegere exactă a modificărilor de mentalitate aduse de cartea sa, acţiune care n-a fost înţeleasă nici măcar de intelectualitatea ţării, care asistă pasivă „la un spectacol ale cărui delicii le-au savurat cu anticipaţie”, monstruozitatea procesului constând chiar  în lipsa de logică a acuzaţiilor ce i s-au adus. În articolul Trei fragmente în jurul unui articol din codul penal, nr.49/1932), el încearcă să se disculpe, arătând că „violenţa de expresie presupune o violenţă de suferinţă care exclude de  la început prezenţa oricărui element por­nografic (argumentul va fi reluat de un alt comentator, care va susţine că violenţa de limbaj nu e făcută ca să desfete şi să producă satisfacţie, ci e născută din suferinţa unei ex­pe­rienţe traumatizante –n.n.), pornografie implicând în condiţia ei existenţială, satisfacţia. Or, acolo unde e suferinţa nu poate fi şi pornografie. Poate fi sadism sau mazochism sau orice altă desprindere scelerată, dar pornografie nu. M-am servit de imagini şi de cuvinte tari nu pentru a-mi provoca un gen de satisfacţie pe care l-am detestat, ci dintr-o pornire mai adâncă de a-mi mântui spiritul (şi bineînţeles că totul pe un plan strict estetic, fiindcă altfel încercarea ar fi fost inutilă) de intensitatea unor turmentări atavice cu care întotdeauna nu s-a făcut decât poezie şi cu care nici nu am vrut să fac altceva decât poezie”.

Spre a-şi ajuta colegul aflat la ananghie, Saşa Pană a luat un interviu celui inculpat, în care poetul se arată surprins de „tâmpenia oamenilor şi arată că niciodată nu s-a putut o­bişnui cu ideea procesului. Invocă ideea de plop care străjuie în depărtare, obsesie care va reveni mai târziu, cum bine se ştie, în simbolistica morală a poetului, desenul cu plopul reprezentând o marcă a scrisului bogzian din ultimii ani.

Intervenţia lui Saşa Pană, directorul publicaţiei unu, este în bună parte explicabilă. Geo Bogza  se mutase din 1932 la Bucureşti, locuind cu soţia sa, Bunty, în casa prietenului Saşa Pană, în chiar sediul redacţiei, după cum aflăm din jurnalul dat publicităţii de poet. Atunci însă când Saşa Pană a hotărât să se însoare, Geo Bogza  a scos un număr special din unu cu acest eveniment, număr scris în întregime de el. E vorba de numărul 38 din august 1931, care conţine un interviu cu Saşa Pană şi o serie de poezii ocazionale, scrise spe­cial de Geo Bogza. Cum căsătoria urma să aibă loc la Piatra Neamţ, Bogza  a realizat ur­mătoarea Cronică: „Cică nişte autori/vrând să-şi facă cititori/ s-au dus cu toţii, în bloc / într-un ceas de nenoroc / să lucreze prin familii / pe unde se ţin consilii / şi pe unde-s multe fete / elegante şi cochete / doar  o să le-ademenească / revista să le-o citească (Mo­ra­la şi rezultatul. Piatra Neamţ sau căsătoria religioasă).

Numărul respectiv mai conţine catrenul De aia ?, Omagiu (adresat Doamnei Stela Bin­der, mama lui Saşa Pană), Saşa pană la lucru şi Logodnica superlativă. Numărul a făcut furori în lumea literară şi mai ales în cea a avangardei, dovadă că spiritul ludic şi gluma erau aici, alături de invectivă şi blestem, la ordinea zilei. Şi, ca să probăm faptul că Geo Bogza  s-a lăsat ademenit adeseori de versul cu această încărcătură, ne vom permite să cităm un Falş poem agricol, în care  se pot depista unele reminiscenţe barbiene: „Cam centripet şi călăreţ/ asprit în sânge de mistreţ / între cuvinte prin sinteză / mi-am răscroit o paranteză / şi-mi desluşesc în evantai /  substanţa fetelor de pai.// Sumeşi la trup, secerători / au năpădit vara cu şfori / dar iute firme luminoase / grefate-n suflet şi pe oase / se iscă aceleaşi vechi străvechi /cuplări pe margini de urechi.// Soldat birjar ieşit din plop / la pomenirea lui Loplop / şi Loplopliţa în trăsură / plimbă verzui aceeaşi gură / această mimy din scrisori / venită pân’ la subţiori.// Punctată spasm de roşul viţiu / planeta gâ­fâ­ie-n solstiţiu / o jerbă, astrele-şi desfac / ficatul lor umplut cu mac / vărsat încet de o şo­pârlă / în cârciumi vechi pe chei de gârlă / esenţe tari de vers sucit / rotund în lumi de e­bonit / incest iscat ca o scânteie/vădit din ochi farmacopeie/ din cărămida refulată/ acest poet, această fată./ /Bal/ quasi-estival/ frământ abscons în luna mai/ substanţa fetelor de plai/ cresc/ descresc.”

Poezia lui Geo Bogza foloseşte un arsenal tot mai bogat de mijloace expresive: rime rare („orange” cu „mery-ange”), personaje primitive sau hilare (Nicolae Rugan învechit şi-un vajnic pehlivan - Balul sângelui din trupuri rude), apelul la subterfugii fonetice şi or­to­grafice (Alcoolul, alcoolul, Babalicule, Alcooooool), titluri trăznite (Chiot roşu la în­ce­pu­tul anului, Planeta cu un soare fix, Interviu la volan, Plâns cu stânci, Efebul gherdap pro­voacă moartea batozei psihopate etc. Această din urmă poezie, dar şi altele plonjează în plin grotesc, hilarul şi ludicul fiind în largul lor. Am reţinut şi un joc pe motive folclorice, intitulat Paparude, plin de spectaculase întorsături lexicale: „Trupul meu îşi află rude/ paparude./ Într-o rugăciune estivală/ ţâţa lor în pielea goală/vrea să-mpotmolească cer senil/ înnegrindu-l c-un copil/ iar un nor /pentru popor/ c-o să verse apă şi-o să verse foc/împânzind în humă ploaie cu noroc.” Există apoi o preocupare mai accentuată pentru metafora sau cuvântul care şochează, chiar dacă pe alocuri riscă să epateze bunul simţ, cum este cazul cu poezia Concurs. „Adunaţi pe întâiul meridian al sexului/proxeneţii con­ti­­nentelor/au hotărât să aleagă marele mongol al vaginurilor/ Pentru cele mai frumoase fete ale popoarelor/ziarele continentelor au întocmit elogii pe mii de coloane/Pentru bijuteria vaginului premiat/miliardarii continentelor/ îşi ascut în umbră phalusul lor de aur.” Poezia sa devine obiect de elogiu pentru St. Roll („Jurnal de sex e un geamăt şi un imn si­mulat de voluptate şi devergondare, de lăptărie sadică, de spasm şi de turmentare organi­că voită pentru obsesia poetului pentru elanul care-l cucereşte”, în timp ce Ilarie Voronca crede că „sensibilitatea nouă a găsit în Geo Bogza un instrument de adâncă vibraţie, o vizi­u­ne sălbatecă se va desprinde din durerea şi violenţa lui.” La rândul lui, Geo Bogza scrie note acide, lansând îndemnul „Academicieni, bărbieriţi-vă pe creier” (nr.26/1930) şi a­dre­sează lui Arghezi o scrisoare deschisă, prin care se desolidarizează de gestul acestuia de a co­labora cu Radiodifuziunea Română, după ce a criticat-o vitriolant. Admiraţia pentru poetul Cuvintelor potrivite transpare însă printre rânduri: „Sbârnâitul sec din conferin­ţele profesorilor universitari de până atunci nu încetase şi neştiutele unde duceau acum într-un zumzet de albine mierea cuvintelor dumitale evocând chinuitor de plastic trupul tru­dit al lui Luchian, picioarele-i bolnave şi mai pe urmă cuvintele, încât artistul cu o trudă de dincolo de omenesc trebuia să se slujească de o mână străină purtând-o pe deasupra pânzei şi îmbrâncind-o acolo unde culoarea trebuia pusă.” Lăudând şi Fucsiada lui Ur­muz, pe care o publica pentru întâia oară, Geo Bogza se dovedeşte un adevărat „paznic de far” pentru înaintaşii săi în materie de cuvânt, un scriitor preocupat să inoveze, dar şi să re­cunoască noutatea creaţiei acolo unde o întâlneşte.