Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

Poezia lui Emil Brumaru

Printre oniricii estetizanţi a fost aşezat şi Emil Brumaru, datorită unor adeziuni de prin­cipiu şi unor simpatii şi afinităţi faţă, mai ales, de un poet ca Leonid Dimov. Cu ceilalţi participanţi al zisului grup oniric, nu are prea multe lucruri în comun, căci lipseşte din scrisul său orice bruscare  a imaginarului în sensul urâtului şi grotescului coşmaresc sau măcar al dispersiei imagistice şi al divagaţiei hazardate, fie şi relativ controlate. În schimb, Brumaru e un mare cultivator de fantasme suave, eterice, înfăţişându-se cu pre­că­dere în stare de visător mai degrabă treaz, producător de reverii solare, luminoase, con­struc­tor de mici paradisuri, nu artificiale în sens baudelarian, simbolsit-decadent etc., ci de universuri „naturale”, pe sol domestic,  cu „vechi şi dragi bucătării de vară”, cu interi­oare cu dulapuri şi scrinuri ticsite de obiecte, cu cămări emanând  arome pillatiene, ori cu pro­ximităţi  gospodăreşti – grădină de legume, magazii, până şi „dulci latrine”, devenite tot atâtea toposuri ale reveriei încântate şi voluptuoase. Încă de la Versuri-le de debut (1970), se schiţează, astfel,  un soi de program de reabilitare a „unversului minor”, pe o linie îndepărtat argheziană, căci nu interesează acum pitorescul, carnaţia palpabilă a ma­teriei, Creaţia regăsită în artizanatul mai modest al lumii mărunte puse în comunicare cu cel poetic, ci resursele de excitare a reveriei în marginea lucrurilor umile prin tradiţie, co­borând până la rumeguşul din amintitele magazii, la bulionul şi sosurile  din bucătărie ori la cărămida abandonată în ploaie printre spini.

Atitudine, în fond, polemică, s-a putut spune, deoarece, într-un context politic-ide­o­logic abia destrâns din veşnicele „şuruburi”, dar care mai invita insistent la prezenţa în „for”, poetul nostru evita angajările conjuncturale, preferând un fel de marginalitate. În a­ceste zone cumva periferice, exerciţiul de înnobilare a umilului şi măruntului se produce ca exaltare, ca hiperbolizare a reacţiilor afective şi stărilor lirice, conştient disproporţionate în raport cu dimensiunile obiectelor elogiate până la adoraţie, încât, să zicem, beţia de mi­res­me a unui D. Anghel şi a sa poezie a interioarelor de tradiţie macedonskiană, reînsufle­ţită prin Ion Pillat şi Ilarie Voronca, apare exacerbată până la un prag dincolo de care „trăirea” zisă sinceră a emoţiei trece în forme ceremonios convenţionalizate, jucate, în teri­to­riul ludicului fantast.      

E nivelul la care se produce şi „estetizarea”, componentă a „onirismului” teoretizat de Dimov şi Ţepeneag. Căci, oricât s-ar apăra de estetism, din raţiuni ideologice  ţinând de context, acest tip de sensibilitate e cel ce reiese indubitabil din poezia lui Emil Brumaru, care înţelege să lucreze în registrul purităţii şi al „artei”, forţând imundul să să se mân­tuiască în purgatorii alchimice de fine substanţe eterice şi fragile caligrafii, împingând gestul constructiv în pură gratuitate. Frecvenţa, chiar în exces, a unor calificative ca suav, dulce, liric, tandru, elegant, califică un imaginar al reveriei curate – cuvântul vedenie e scris, într-un loc, cu majuscule şi creşte într-o atmosferă plină de parfumuri, excitând ima­gi­naţia, generând metamorfoze evanescente:  „Pe poliţe din nou  mi se arată / VEDENIA! Parfumul face pene / Şi-năbuşe, nări, căni, odăi”... Sau, în alte locuri, aceeaşi supralicitare ju­căuşă: „Miresme cotropindu-ne ca hunii”, „Şi îngeri muţi miresmele cu roaba / Ni le răstoarnă-n nări, ca să ne placă”. Componenta „onirică” ţine de registrul visării leneşe, între perne moi şi motani somnoroşi – ”Şi ne era la toţi atât de lene”, ni se spune undeva. Visul e, de fapt, reverie restauratoare, refacere, prin evocare imaginativ-reparatorie a u­nei vârste copilăreşti cvasiedenice, readuse în actualitate de spaţii, obiecte, gesturi famili­are, ce declanşează un proces de rememorare prin care trecutul candorii nu e pur şi simplu readus ca atare în prezent, ci potenţat, la o cotă de transfigurare ce pune în jurul trăiri­lor de odinioară nimburi idealizante, irizând contururi, hiperbolizând deopotrivă imagi­nea lucrurilor şi reacţia emotivă faţă de ele. Vederea trece, cum se spune, în viziune, în „vedenie”, fantasmă, halucinaţie, „realul” e adus în pragul irealului, fără a se uita punctul de plecare, agentul declanşator al mişcării reveriei: „O, vechi şi dragi bucătării de vară, / simt iar în gură gust suav de-amiază (s.n.) / Şi în tristeţea care mă-nconjoară / Din nou co­pilăria mea visează”.   Materia lucrurilor – aici fabuloasele preparate culinare – va fi ridica­tă spre regnuri angelice („într-o dobitocie îngerească”), prozaicele „mujdeiuri” vor fi „i­re­ale”, banalele ceainice îşi vor „vădi eminenţa”, ceaiurile însele vor sugera „fastul” şi disti­ă­rile ultime, în stare să învecineze materia cu spiritul: „Şi-n ceainice vădindu-şi eminenţa / Prin fast şi irizări şi toarte fine / Ceaiuri scăzute până la esenţa / Trandafirie-a lucrului în sine!”.

Un lirism prin excelenţă exclamativ – Exclamaţie e chiar titlul unui poem – impregnează aceste versuri ale debutului şi se va menţine în întregul operei. E un lirism al jubila­ţiei sărbătoreşti, duminicale („O, azi sunt bucuros ca un cristal! / Fără cusur mi-s hainele de înger. / Mi-e fiecare nastur triumfal / Încoronat de proaspete răsfrângeri”), ca într-un Isarlâk regăsit în slava lui stătătoare, pur contemplativă, de somnolenţă leneşă, voluptuoasă, un dolce far niente, ce se transmite şi actului scriptural dinspre „ceasu-n graniţi fi­ne de răcori / oprit”: „Şi litera se-nfundă mai docilă, / Mai aromată, mai neprihănită, / Ca-ntr-un fotoliu-n afânata filă, / Cu-o temenea, imagini mă invită. /.../ Înfăşurat în lirice caf­tane, / Nu prididesc silabele să număr”... Natura manieristă, în sens tipologic, a scrisului lui Emil Brumaru se afirmă de pe acum, în această rafinare a gestului, imaginii, stării, pâ­nă la un soi de lirism pe care nu cred că greşesc calificându-l drept de factură rococo, da­torită tocmai acestui gust pentru graţios şi micile suavităţi decorative.

Detectivul Arthur (1970), Julien Ospitalierul (1974), Cântece naive (1976), Adio Ro­binson Crusoe (1978), Ruina unui samovar (1983) vor consolida aceste prime linii ale viziunii, definitivând un portret liric de certă originalitate. Primele două aduc în scenă o du­blă mască a poetului, care atribuie personajelor sale suav-anacronice trăsături ale subiectului liric. Recursul la o astfel de punere în scenă serveşte perfect, accentuându-i notele par­ticulare, viziunea poetului, mai exact gustul său pentru desfăşurările fanteziste de “ac­ţiu­ni”, mici spectacole, tirade studiat-emfatice. Prin personajul detectivului Arthur şi ges­tu­rile care i se atribuie, suntem introduşi în plin univers spectacular, într-un joc simili-teatral, regizat în stil “fin de sičcle”, cu decoruri ţi vestimentaţie pe măsură, ori de “film mut”, evocat ca atare  în câteva locuri. Emil Brumaru exploatează cu un mare rafinament toc­mai acest depozit de recuzită vetustă, desuetă, insinuând, de fapt, cu o doză de melancolie elegiacă, trecerea în marginalitate a “poeticului”, în formula lui zisă “minoră”, pu­dică, discretă, pe care încearcă astfel să-l recupereze pentru discursul liric contemporan. O face însă în mod conştient, cu insinuarea distanţei de lectură, ca să zicem aşa, nu atât de gravă încât să compromită formula reciclată, ci menţinînd-o la nivelul de tensiune scăzută al ironiei tandre, al umorului comprehensiv. Personajul ca atare e deconspirat din primul mo­ment nu doar ca fantast şi excentric, ci  exhibîndu-şi, cumva, statutul himeric, de ce­tă­ţean al unui teritoriu al reveriei, dedat gesturilor insolit-gratuite. Din poemul inaugural al cărţii din 1970, care-l portretizează, îl vedem, într-o atmosferă crepusculară, de reverie trează, sosind  “împreună cu umbrele serii, / Având în valiza-i uşoară motanul lui leneş pe ca­re-o să-l lase puţin, / Înainte de-a-ncepe ancheta, să cânte-n fotoliu din flaut, / În vreme ce dânsu-şi va umple, trist pipa cu crini”. În texte secvente, preia atitudinile înfiorate,  jucat extatice în faţa banalului repoetizat:  pune în iarbă “un pantof cu şireturi subţiri de mă­ta­să/ Aşteptând să se umple cu flori”, îşi mărturiseşte candid iubirea pentru “apa şi pietrele de sub poduri” ori pentru “scara ce putrezeşte în brusturii de lângă ziduri amare”, taie “car­nea suavă de fluturi”, îngenunchează în faţa “sticlelor lungi de oţet şi ulei”, desface, tot în a­murg, “un ceasornic de fată” cu “rotiţe de înger”, descoperă amprente ciudate “pe a şaptea ceşcuţă din sumbrul dulap” – făcând din toate aceste mici aventuri şi revelaţii tot a­tâtea prilejuri de fericire.

Cum se poate uşor vedea, procedeul este de insolitare a banalului , desuetului şi de­ri­zoriului prin apelul, pe de o parte, la experienţe de sursă în fond  suprarealistă, căci avem de-a face frecvent cu asocierea unor termeni îndepărtaţi (poate n-ar fi inadecvat să vorbim despre un soi de visătorie suprarealistă tratată, ca şi exclusiv, în registrul graţiosului rococo!), şi pe de alta la reciclarea ironică, discret parodică a unui motiv livresc (ancheta de ro­man poliţist), pe un itinerariu discursiv cu popasuri simili-trubadureşti, pentru des­făşurarea unui întreg balet al adoraţiei. Codul manierelor elegante e respectat aici cu o stricteţe şi o pedanterie ce dau de gândit în privinţa “seriozităţii” lor: buna educaţie… este­ti­că a personajului şi anturajului său, subliniată la tot pasul, vine să reliefeze gradul de con­ven­ţionalizare voluntară a viziunii funciar ludice, un anumit joc cu măştile într-o variantă de “discurs amoros” înscenat cu graţie “rostandiană”, ca, de exemplu, în Fluturii din pandişpan: “Detectivul Arthur puse molatec trei întrebări: “Doamnă, n-aţi observat, c-un surâs, uneori, / Melci uriaşi tremurând pe clanţele de la intrări, / Când deschideţi, pentru motanii de angora, uşile-n zori?” // “După-amiază, la ora aceea confuză, / Când sânii îi ţineţi, prea mari, pe tăviţe de cedru, / N-aţi auzit hohote mici lângă bluză?” - / Insistă de­tectivul Arthur, visător şi integru… / “Când coborâţi scările-n parc, către seară, fără ca ni­meni să vă aştepte, / N-aţi întâlnit un seraf în mână c-o ladă de mirodenii / Şi cu cealaltă bă­tând mingi parfumate pe trepte, / Făcându-se că nu vă vede din cauza jenii”. // Glycera îşi astrânse veşmântul la piept. Nu răspunse”.  Testamentul său, din finalul ciclului, concentrează câteva dintre datele cele mai semnificative ale unei sensibilităţi prin excelenţă poetice, lirice, exersate în sensul surprinderii inefabilelor şi al articulării fanteziste a u­nor imagini ce surprind prin ineditul asociativ, menţinut însă cu consecvenţă în spaţii ale visării luminoase, ale gesturilor suav şi delicat absurde sau ale banalului forţat să devi­nă surprinzător:  “Trebuie să stai mult timp singur ca să poţi auzi lumina”, “mai trebuie să salvezi un brusture de la albastru”, “Un scaun poate fi şi liniştea vacilor, zgomotul unui parfum, tăierea piersicilor cu fierăstrăul şi a zilei cu o femeie cărnoasă”, “e vorba de-un câine ce muşcă crinii, iar câinii turbă şi sfâşie marginea glastrei şi urechea unei doamne-n ba­ticuri”, ,”Cât de bizare sunt uneori cărămizile! Ele urcă până sub streşini, ele trec din pe­rete-n perete cu teamă! Şi-ntre ele e ceva nedifinit”…,  “Un om bate crini subţiri cu cioca­nul în scânduri”, “o femeie îşi spală părul în ceai, făcând ziua să treacă”… Cititorii lui Gherasim Luca, cel din Un lup văzut printr-o lupă, vor putea identifica în asemenea versuri încă un reper de istorie literară.

Celălalt “personaj”, apropiat ca sensibilitate de detectivul Athur, adică Julien Ospi­ta­lierul, e situat în acelaşi spaţiu fantezist, de o marginalitate sugestivă, şi are preocupări nu mai puţin străine de realitatea imediată, prozaică şi lucrativă. Ca la Dimov, de pildă din Destin cu bile, el “trăieşte departe de lume c-o bilă în mână”,  un inactual cântăreţ de “tangouri atât de ticsite de molii”, e închipuit făcând gesturi similare cu ale marelui său prieten, individualizate doar de o anumită religiozitate franciscană, cade cu orice prilej în a­doraţie extatică faţă de obiectele cele mai modeste, se dedă unor activităţi menajere insolite, ce contrazic cu tandreţe logica strictă a realului: “O, l-am găsit în genunchi, într-un colţ, sărutând şifonierul / Şi îndopând şerpişori sinilii cu smântână. // Şi după ce s-ar scuza ruşinat că la dânsu-i deranj, / Vorbindu-ne-ncet despre fluturi şi sfintele taine, / Castane prăjite ne-ar da să mâncăm şi pilaf de gutuie oranj, / Şi piersice-ar şterge, la urmă, de praf cu vechi perii de haine”…

Ciclul de poeme ce-i poartă numele îmbogăţeşte aceste trăsături, scoţând în evidenţă înclinaţii similare ale unei făpturi repede predispuse pentru stările jubilatorii  (”Cu toată fiinţa mea-n praf jubilez”) şi de adoraţie a elementelor naturale ori artefactelor fragi­le: “Melcilor (celor mai leneşi) le-am spus totdeauna: ‘Veniţi, / Putreziţi în fotolii, umblaţi pe oglinzi, intraţi-mi în gură’ “, “De sufletul meu mirosind a gard proaspăt atârnă-n extati­ce cuie / Subţiri lenjerii de fântâni”, “Mult timp am iubit o ceşcuţă de ceai chinezească / Pictată cu scene naive din viaţa fântânilor”, “Apoi m-am îndrăgostit de un blând şifonier” etc. Un Marş al lui Julien Ospitalierul desfăşoară în cadenţe muzicale o întreagă suită de instantanee ivite aleatoriu în ritmul marcat cifric al textului: “UN pelerin fericit rătăceşte, cântând de plăcere, pe pajişti, c-un strugure dulce în gură // DOI  îngeri păzesc o clătită umplută cu mentă şi-n fiece seară o dau, pătimaşi, pe traverse de-a dura //…// ŞAPTE ori şapte fac patruzeci şi nouă de portocale  închise-ntr-un cald muşuroi de furnici, acum şi oricând: / OPT croitori delicaţi s-au decis, către-amurg, de pe gard căptuşeala de rouă s-o rupă, // NOUĂ  suspine a scos trandafirul albastru din supă; // ZECE e cifra la care se moare râzând!”. 

Nu mai puţin surprinzătoare sunt, în înscenarea lor excesivă, “cruzimile lui Julien Ospitalierul”, frumoase jocuri de-a tortura, de fapt, pur gratuite, personajul atribuindu-şi, de altfel, “gloria de asasin manierat” şi de “Campion al Cruzimii”, care lucrează, totuşi, “cu o delicateţe infinită”:  “Când plouă, ca să pot nimici eu însumi mai multe bile de apă, umpleam exaltat curtea cu umbréle deschise-n suprafeţe senzuale şi plane. Nu mai eram prieten cu nici un parfum. Ademeneam aromele în flacoane de sticlă şlefuită şi rece cu-o gentileţe pertfidă de copil fanfaron. (…) De obicei alegeam cărămida cea mai topită-n surâsuri, cea mai înverzită de brusturi, şi o pisam pe plăci de faianţă, anume pe plăci de fa­ianţă!, spre a-i mări ruşinea”. Etc.  “Fanfaronada”, cu excelente efecte lirice e a poetului, care, încă şi încă o dată, îşi hiperbolizează ludic stările afective, devenite excesive în faţa o­biec­telor de umile dimensiuni. Iar dacă detectivul Arthur dispare, la un moment dat, “din prea multă decenţă”, Julien Ospitalierul îşi va găsi şi el sfârşitul dintr-un motiv oarecum si­milar: însetat de puritate, va coboarî definitiv în apa fântânii pe care şi-o săpase în mijlocul odăii, simţind “o lungă şi delicioasă desfacere a mirării în Ether”… Procedează, în fond, barbian, înecându-se, în felul său, la o altă “albă apă”, comunicând subteran cu cea din Isarlîk.

Când caută atribute pentru o mai directă autodefinire, poetul le găseşte tot în sfera fes­tivului şi a candorii: “Eu sunt un poet de duminecă. / La haina mea roz am o mânecă // Albastră, cealaltă vernil. / Eu scriu doar în luna april”.  Altundeva, se înfăţişează drept “naiv copil al clipei”, cu cugetul “fără nici o pată”, “total învins de rouă”, “definitiv trăsnit de crini”, cu diponibilităţi, cum scriam cîndva, amintind de vraciul arghezian, însă limitate la registrul “minor”, fără veleităţile marelui romantism demiurgic, ancorat, dimpo­trivă, pe solul reveriei de mică sărbătoare ca de salon mobilat, cum spuneam, în stil rococo, ori în decor în care naturalul comunică cu artificiul decorativ: “Am file moi de apă în gă­leţi, / Jiletci cu molii dulci în piepţi de puf, / Cutii cu pudră-n care îngeri fleţi / Se tă­vălesc pe burtă şi fac buf”. Sunt exemple luate din ciclul Şapte cântece naive, al aceluiaşi vo­lum, Detectivul Arthur, însă Cântece naive va fi şi titlul volumului din 1976, cu reluări de piese mai vechi şi cu altele inedite. Ele definesc, de fapt, genul de poezie cultivat predilect de Emil Brumaru în întreaga sa operă, opus celui, considerat îndeobşte “major”, al poeziei de idei, de reflecţie mai mult sau mai puţin grav-filosofică; o poezie, cum am spus, ce vizează reabilitarea unui univers  desconsiderat de alţi poeţi: “Sunt sticle  cu to­racele îngust / Şi umeri transparenţi neluate-n seamă / De cei ce au idei. Ele reclamă / Pre­zenţa mea”. Numai că această marginalitate e relativă, întrucât – cum s-a putut, desigur, observa deja – poetul îşi supralicitează cu o ludică emfază emoţia în faţa acestei lumi aparent comune, nelăsând-o, eventual cu un regret elegiac, în derizoriul ei, pentru a suge­ra, să zicem, precaritatea existenţei înseşi ori cenuşiul ei. Din contra, lumea obiectelor sale  e estetizată constant, iar gesticulaţia eului liric atinge un grad de teatralitate şi de convenţionalizare ce se confruntă permanent cu căutarea şi valorificarea unei anumite natura­leţi, cu prospeţimi şi frăgezimi ale senzaţiei redescoperite. “Naivitatea” e, aşadar, jucată, mi­ma­tă, într-un joc în care poezia nu moare chiar de prea poezie – cum se exprimau cândva avangardistul Geo Bogza şi câţiva dintre camarazii săi de idei –, însă care duce actul poeti­zării spre limite pe care doar curajul “suprarealist” al învecinării incompatibilelor le face per­meabile şi transparente.

Între reuşitele majore ale scrisului lui Emil Brumaru este de situat ciclul Catalog de nimfe, din volumul Adio, Robinson Crusoe! (1978), ce adună şi un important număr de “cân­tece naive”, mai vechi ţi mai  noi. “Catalogul” e o suită de confesiuni în proză poeti­că perfect consonantă cu poezia de până acum, pe care, într-un fel, o şi rezumă. Căci vor­beşte în  ele un subiect liric care e şi autorul generic al cântecelor naive, şi detectivul Arthur ori Julien Ospitalierul. Întors, zice mărturisitorul, dintr-o “obositoare călătorie fă­cută în jurul lumii pe-un vechi vas de comerţ”, se trezeşte bolnav după “tangajul îndurat e­roic aproape trei ani de zile”, însă de o maladie foarte poetică, pur spirituală, – “un fel de ba­lansare leneşă, plină de suferinţe şi delicii, a ideilor”. Reobişnuirea cu “uscatul”, pe care-l bănuieşte populat cu obiecte fantezist-ameninţătoare (“scaune abia înăbuşindu-şi revolta în lemn, sticle dorind să-mi toarne-n palme licori caustice”), se produce cam prin aceleaşi me­tode, utilizate până acum: se întreprinde, cu fiecare poem, câte o acţiune de transfigurare a banalului şi comunului, întâmpinat în cunoscutul registru exclamativ al reacţiilor afective şi ridicat la rangul de excepţie. Asemănător procedase şi Leonid Dimov, al cărui ecou se regăseşte în  a doua secvenţă a ciclului: “Azi-dimineaţă am ridicat de jos un măr purpuriu. Ţinând-l în lumina albă a zilei, între degetul mare şi cel mijlociu, l-am privit în­delung, copleşit de tristeţea de-a face parte din alt regn, mai gălăgios, mai impur. Când l-am lăsat din nou în iarbă, devenise transparent”. Reveria restaurează miracolul în miezul u­niversului obiectual şi al acţiunilor deloc spectaculoase în mod normal; cum se scrie într-un loc, “sufletul… se pierdea în presupuneri tot mai fistichii”, iar “fistichiul”  e aici chiar atributul mai popular al insolitului ingenios manierist, al sofisticării, rafinamentului combinatoriu, surprizei înscenate în jurul oricărui fapt de viaţă cotidiană. În “ziua şi ora menită de zodiace”, “dulapul neguros” poate deveni suav-agresiv, “înşfăcând definitiv trupul de carne al Reparatei şi-l va închide pentru torturi delicioase”, contemplarea unui tren personal poate produce stări de levitaţie, pipăirea a două bile de fildeş şi marmură pro­voacă fiori şi febre intens senzuale. “Obiecte fără importanţă”, întâlnite în timpul plim­bă­rilor de după-amiază, sunt “luate”, fiindcă poetul e “înduioşat de singurătatea lor, de abandonul acela sfâşietor în mijlocul unui oraş probabil necunoscut pentru ele”. Toate acestea se produc cu ştiuta “eleganţă înnăscută şi atât de apreciată în almanahul Gotha”, al familiilor regale, până şi porii colii pe care se scrie o scrisoare sunt ocoliţi cu vârful pe­niţei “pentru a nu provoca o suferinţă inutilă”; în acelaşi scop, este convins şi factorul poştal “să nu mai folosească ştampila lui  de fier, ci una de cristal”… Soarta lui Julien Ospi­ta­lierul se repetă, căci poetul îşi dă seama, la un moment dat, că trebuie să dispară, iar pentru aceasta pune la cale morţi fanteziste – precum o “ardere bruscă, totală, lipsită de fla­cără, într-o sobă construită cu delicateţe în jurul meu” sau, şi mai complicat, dizolvarea înceată şi silenţioasă “într-un mare creuzet de Murano ascuns în pivniţa gazdei, comentându-mi în şoaptă, cu citate din clasici, pe îndelete, descompunerea în substanţe in ce  în ce mai inocente”. Din reveria  ingenios înscenatei stingeri, nu putea lipsi, evident, ceremo­nialul livresc…

Starea de fantazare calculat-candidă, asimilată vârstei copilăreşti cunoaşte, în scrisul lui Emil Brumaru, şi momentul elegiac al pierderii, odată cu înaintarea în vârstă. Poemul Adio, Robinson Crusoe e construit tocmai pe această temă a inevitabilei maturizări a “co­pi­lului”, cu retragerea “pe linie moartă” a “vagonului” care ducea către insula misterelor in­fantile. Poemele din Ruina unui samovar (1983) dezvoltă această tematică a distanţării  de lumea “cântecelor naive”. “Vai, nu mai porţi corespondenţă cu scaieţii, / Vrafuri întregi de flori stau nedeschise”, “N-ai mai citit miresme-mpăturite”. Sau, într-o Scrisoare datată 1969, recuperată, în mod semnificativ, abia acum: : “Mi-e sufletu-n amurg o troacă / În care foi de varză mor / Şi vin motani să beie apă / Şi-s fluturi putreziţi pe fund; / O, ce n-aş da din nou să-nceapă, / În noi copilăria, blând”. Erosul candid-senzual oferă în conti­nu­are ocazii de reverie, propunând scene ŕ la Watteau sau Boucher (referinţa la primul pictor este expresă într-un poem). Ele atenuează, ca de obicei, cutezanţele fantasmelor senzuale, deviindu-le în mici labirinturi imagistice sub recognoscibila marcă manierist-rococo, a­proape exclusiv cultivată până acum. Discursul amoros păstrează nota ludic-trubadurescă, a­vând grijă să menţină tonul “înalt”, cu necesari pigmenţi villoneşti, chemaţi să apere de excesul “extatic”, ca în această Baladă: “Eu, îngerul jongler Emil Brumaru, / De Dumnezeu zvârlit ca zarul / Unui amurg pe-acest pământ, / Cad şase-nouă între sânii / Ce-i ţin pios în palma mâinii / Şi le sărut ţuguiul sfânt. / Nu-i fluture să îmi despoaie / De rouă su­fletul, nici ploaie /…/ Pieptarul tăbăcit cu ambră, / Mă apără de viaţa tandră. / Citesc, spre-a nu muri, Villon”… Nu altfel stau lucrurile într-unul din micile poeme construite pe verticale de cuvinte izolate de cezură ca pentru a le evidenţia ritmica jucăuşă: “fluturele / de dulap / cu / parfum / de / crin / în / cap / zboară / peste / o / femeie / ce / capotul / şi-l / descheie / ca / să / i / se / vadă / ţâţa / cu / ochi / mari / se / uită / mâţa” (Nu­mărătoare pentru puştoaice şi babalâci).

La o destul de mare depărtare în timp, placheta Dintr-o scorbură de morcov (1998) face un pas mai departe în direcţia unui discurs amoros impregnat de senzualitate. Dacă gus­tul pentru înscenarea ludică se menţine, limbajul e mai suculent şi mai colorat, trimi­ţând adesea la stilul cântecelor de lume, cu un aer insinuant, în care “licenţiosul”  comportă stilizări, remodelări în linie folcorizantă, pitoresc-periferică, în care vocabulele mai “tari” nu sunt încă cu adevărat şocante, putând îngădui transcrierea fără ca hârtia să… ro­şească. Dimpotrivă, mimetismul stilistic luat drept scut estetic are loc în limite admisibile chiar de către sensibilităţi presupus mai austere, căci nota ludică se impune în prim-planul discursului. Un Bocet de adult, poate începe astfel: “Pentru  cracii tăi de mirt / De trei zile beau în birt / Numai spirt / Şi-aştept să-i scobori din rai, / Delicaţi şi ditamai, / În cio­rapi cu jartiere, / Potcovioară la pantof, / Cine-i vede-o dată piere, / Of!”. Cititorii Florilor de mucigai, ai poemeleor argheziene Tinca, Rada sau Fătălăul, vor fi gustat fără în­doială reluarea acestei tradiţii de subtilă ambiguizare, între pur şi “impur”, a expresiei. Tot aşa, o Chiuitură mai deşucheată introduce fără pericol de şoc cuvântul relativ inocent “fese”, montat într-un tip de discurs similar, de folclor (sub)urban, de reală expresivitate: “Da­că vrei să umbli goală, / Ia-mă-n garda personală / Să te apăr, trist, cu flinta, / Pe unde-i mai deasă minta, / Şi onoarea, cu cosorul, / Pe unde-i mai roş bujorul. // De din deal şi până-n vale, / Voi purta două pistoale / pentru fesele matale, / Ca să nu te pişte / Două mangafale”. Câteodată, exemple de nume prestigioase ale poeziei universale, cu condei mai slobod, sunt chemate în sprijin pentru a face admisibil limbajul crud, cu adaos de me­tafore încadrate în ramă biblică:  “Dacă lui Lou vaginu-i cânta Apollinaire, / Tamaruşka eu ţie ce aş putea să-ţi cânt? / Piersica-nchisă-n flăcări de rouă şi piper / Păzită de un înger cu lancea tremurând?”-, pentru a se ajunge, prinzând curaj, la aceste ultime două versuri din aceeaşi Tamaretă: “Şi dă-mi ca pe-o icoană cărnoasă, să mă rog, / Curul bârfit zburdalnic de coapsele-ţi surate”…     

Altminteri, registrul suavităţilor, mai vechi, e reciclat pe post de filtru al “impuri­tăţilor” cărnii, într-un joc al pudorii cu impudoarea. Trimiterea la picturile îndeajuns de pro­vocatoare, cu dezveliri de intimităţi roze de sub dantele şi panglicuţe ale deja citaţilor Watteau sau Boucher, se poate face şi în legătură cu versuri ca următoarele, dintr-un Cântec naiv, mai ipocrit, evident, decât altele, îndelung comentate până acum: “Ţi-e trupul scos din muzici / de flaute subţiri / De-aceea de popoul / Tău singură te miri // Că ţi-i a­tât de mare / Şi-atât de despicat / Când iese lin din rochii / Pe-o margine de pat // Şi de ruşine-obrajii / Şi fesele-ţi se fac / Mai roşii decât floarea / Cea roşie de mac…” Însuşi de­tectivul Arthur, delicatul şi ruşinosul domn din alte vremuri îşi descoperă acum o Scrisoare, scoasă din “arhivele” sale mai greu avuabile, unde decorul de saloon din Far-West admite personaje deochiate: “În timp ce-ntr-un  saloon vechi decăzuta / Prinţesă bielorusă stă ca muta / Şi-aşteaptă şi îşi scuipă lin plămânii / Deşi la fel de albgardişti i-s sânii / Şi-n cracii infiniţi la fel reduta”. Celebra, de-acum, Reparata, cea înzestrată de poet cu trei sâni, reapare în excelenta “piesă în patru părţi” imaginată în regia lui… Alexandru Dabija, într-o postură insolită: “Cu un steguleţ verde-pal înfipt între dalbele-i fese, / Re­pa­rata stătea plină de graţie şi melancolie, / Întinsă pe-o masă în sufragerie”…

Motivaţia recursului la acest limbaj mai permisiv stă, cum zice poetul în chip de Pierrot răutăcios, în nevoia de a echilibra suavităţile simţite ca excesive pe ample suprafeţe ale operei: “Sunt mare băutor de ceai. / Viaţa-mi ticsită de esenţe / Nu mai suportă nici un rai / Unde nu-s sâni şi indecenţe / Mov precum florile de scai. / Oh, dragostea e un e­fort! / Şi-s şi frumos şi-s şi scârbos, / Ca fluturele Cap-de-Mort / căzut în veşnicul tău sos”. Relativ modest în cartea la care ne referim, el devine cu devărat îndrăzneţ în Infernala comedie (2005), conţinând, sub copertă ironic-roză, cu banderolă editorială averti­zând că “această carte conţine texte şi ilustraţii erotice explicite, find interzisă minorilor”, o suită exclusiv de… sonete. Ea datează, cum ne informează un recenzent, de prin 1978, aşadar din anii când ieşea de sub tipar Adio Robinson Crusoe! şi se pregătea antologia Du­lapul îndrăgostit. Într-o scrisoare autografă adresată confratelui Şerban Foarţă, autorul măr­turiseşte că, ducând-o “nasol” cu poezia, acum îi “ies numai sonete pornolirice”. Le-ar dori citite “cu glas tare” soţiei poetului de la Timişoara, “pentru demitizarea cuvintelor tabu” – segment de frază subliniat şi încheiat cu semn de exclamare. Zisa operaţie de demi­ti­zare e întreprinsă, ce-i drept, cu o cutezanţă încă rarisimă în literatura română, în care o altă “infernală comedie”, Povestea poveştilor, de un umor nebun, a clasicului Creangă, a trebuit bine ascunsă prin “arhive”, înainte de a fi tipărit în ediţie tip “Pléiade”, sub egidă… a­cademică.

Emil Brumaru reia lupta cu interdicţiile, procedând la mixtura specifică de graţie rococo a fanteziei şi, de data aceasta, senzualitate dezlănţuită a limbajului considerat li­cenţios, numind direct părţi anatomice îndeobşte ascunse privirii publice şi acte de o in­ti­mitate de asemenea prohibită ochiului străin. Până la un punct, licenţiozitatea e din nou a­părată estetic, căci poetul are toate înzestrările de evocator artist a ceea apare de neevocat şi, mai ales, inomabil. Căci nu lipseşte din poeme nici un organ “ruşinos” şi nici un act dintre faptele sexualităţii, fie şi cele – vorba poetului – mai “fistichii”. Căci e evidentă aici simetria de instrumentar formal, de procedură a artilculării imaginarului, cu suavităţile şi extazele “puriste” din restul operei. Nu doar în sensul că i se dă reveriei “scabroase” un cadru nobil (decor astral, deschidere cosmică, gesticulaţie solemnă, metafore de registru înalt) care-i atenuează şocul pentru urechile virgine, ci într-unul poate mai profund, ţinând de ceea ce numeam mai sus supralicitarea, hiperbolizarea, împingerea spre extreme a tuturor reacţiilor subiectului poetic faţă de obiectul discursului său, până la a le “formaliza” ca înscenare şi joc gratuit. În prima situaţie, cutare parte de obicei acoperită a trupului femi­nin se bucură de întâmpinări festive, de odă, precum în sonetul IX: “Ţi-s bucile frumoase ca două fenomene / Cereşti ce se întâmplă o dată-ntr-un mileniu, / Pe hărţile stelare ţi le-a-nsemnat alene / Cu mâna lui buimacă de pofte dulci, un geniu. / Şi sânii ţi-s  cu piscul în nori când stai pe spate / Întinsă în grădina din dosul casei vechi”… Ancadramentul poetic-livresc nu e nici el absent, un celebru, solemn şi filosofic vers eminescian – “Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi” – apare aşezat, concluzie poeticească, imediat după un vers ce numeşte pe şleau o triplă penetraţie; altul, de imn regal, “în pace şi onor”, acompa­niază coborârea în “mlaştini” carnale pentru care metafora nu e suficientă şi cere, alături, ter­menii proprii, ce se opun, deocamdată, transcrierii. Gravitatea elogiului unor eminente în­zestrări corporale ale femeii iubite coabitează astfel cu umorul, atingând uneori cota bur­lescului, ca în sonetul XIX, din care se poate cita: “Şi fiindcă ţi-e ruşine un pic de ce îţi fac,/ Vorbeşti cu o vecină ce-ntinde rufe-n curte / Şi scrii chiar cu creionul reţete pentru turte”…

Supralicitarea, acum a senzualităţii, şi excesul în materie de inventivitate satisfac deopotrivă necesităţie de defulare libidinală şi manifestarea lor în plan propriu-zis poetic, adică în chiar cel numit în titlul cărţii ca “infernală comedie”. În orice caz, în logica vizi­unii poetului, aceste poeme extrem de permisive servesc, cum spuneam, de contrapondere  a etalatei pure “naivităţi” a majorităţii “cântecelor” sale, pe care se poate spune că o şi prelungesc în felul lor. Căci exprimarea “fără perdea”  e, în genere, a naturilor fruste, pentru care nararea, de pildă, a actelor celor mai intime face parte din obişnuinţă, asemenea fiinţe refăcând statutul paradisiac al întâiei neruşinări adamice din zilele facerii. Degajarea cu care, de exemplu,  două personaje feminine evocate cu umor  într-un sonet (XXVIII) îşi îm­părtăşesc, la piaţă, “secrete dulci de-alcov” poate provoca, în finalul textului, o exclamaţie ca aceasta:  “O, Doamne, dă-mi candoarea acestor mari Putori!”. Poetul dovedeşte în îndrăzneţele sale sonete că o are, de fapt.

Se poate spune, desigur, că nu aceste scrieri dau în primul rând măsura personali­tăţii poetice a lui Emil Brumaru. Ele o completează totuşi în chip semnificativ, fiindcă se in­tegrează organic în ansamblul scrisului său şi într-o logică interioară definitorie, cum ni se spune şi în sonetul concluziv al cărţii: “Mi-am chinuit talentul în lubrice sonete / Cum flu­turii-şi dau praful aripelor pe mâini / Netrebnice. Ajunge!  Sufletul meu, ţi-e sete / Din nou roua-n tăpşane de lobodă să-ngâni? /  Îţi place iarăşi bruma topită-ncet pe case / Loiale-n care sânul femeilor e sfânt? / Hai să luăm o lungă vacanţă de mătase / Cu păpădii su­flate de-obraji rotunzi în vânt”… Ele reprezintă, pe de altă parte, o reacţie ce are sensul şi valoarea ei în contextul socio-lingvistic în care au fost scrise, apoi publicate.  Tot aşa cum, în mai îndepărtata vreme a lor şi în tradiţii literare mai solid stratificate, scrierile unor Apollinaire, Georges Bataille sau, şi mai bine, Pierre de Mandiargue, au completat, măcar, cu note mai “pipărate” nişte opere aşezate pe coordonate mai “pure”. În ce-l priveşte pe poetul nostru şi, mai ales această carte de “arhivă” secretă a sa, Marius Chivu avea dreptate, comentând-o, să spună că “încearcă să păstreze tocmai candoarea sexualităţii a­me­nin­ţată de alienare, făcând din dorinţă şi din plăcere senzaţii indistincte şi proiectând în sacru corpul şi percepţiile lui senzuale (…) Când orice repulsie e depăşită, contopirea în secreţii­le corpului celuilalt are semnificaţia botezului absolut al trupurilor. Secreţiile dragostei nu pot fi decât sacre, scabrosul se sublimează, căci impuritatea a fost sanctificată. Femeia este o divinitate sexuată ale cărei acte fiziologice apar ca primordiale”.  Iată, aşadar, că “poetul de duminică” rămâne consecvent cu sine şi în spaţul dificil de recuperat liric al licenţiosu­lui şi scabrosului, ce alimentează noi ceremonialuri complicate, în care naturaleţea impulsurilor organice, elementare,  necenzurate, comportă un paradoxal proces de distilare, sub re­gimul excesului barochizant şi al inventivităţii “fistichii” manieriste.