Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

Poetul Geo Dumitrescu

Faţă de Geo Dumitrescu am o datorie foarte veche, mai veche de un sfert de veac; şi chiar dacă nu am rămas în contact peste ani, nu l-am uitat niciodată, fiindcă am câteva ver­suri ale lui mereu în minte, ca nişte refrene, iar cărţile lui îmi sunt mereu aproape – însă mai ales acum, după trecerea lui în nefiinţă, amintirile m-au năpădit...

El a fost unul dintre primii mari poeţi cu care am corespondat, chiar înainte de Mir­cea Ivănescu, Doinaş sau Alexandru Lungu, poate chiar primul care s-a aplecat cu se­ri­o­zitate asupra încercărilor mele lirice. Îi sunt recunoscător, asemeni multor altora,  pentru răbdarea cu care analiza poeziile şi răspundea la scrisori, pentru amabilitatea cu care îi trata pe debutanţi, pe poeţii tineri, pentru profesionalitatea cu care îşi făcea meseria de re­dac­tor literar. Dincolo de umorul subtil şi de ironia fină care îl caracterizau şi pe care le pi­cura printre rânduri, pentru el poezia a fost întotdeauna un lucru extrem de serios şi pre­tindea aceeaşi seriozitate de la toţi cei care se apropiau de ea, fie ei cititori sau scriitori.

Prin anii 1974, când aveam 20 de ani, Geo Dumitrescu era redactor responsabil cu poezia la revista Luceafărul şi putea fi găsit o mare parte din an la Sinaia, la Casa Scriitori­lor; de acolo îşi exercita funcţia, acolo îi scriam iar el îmi răspundea uneori direct în rubrica Atelier literar, sau îmi scria pe adresa mea din Sibiu – epistolele acelea s-au pierdut, mai bine zis mi-au fost furate. M-a şi publicat la rubrica respectivă, sub pseudonimul pe care mi-l inventasem, Dan Ladina, o anagramă a numelui meu inspirată de personajul camilpe­tres­cian.

Geo era zgârcit cu publicările (şi bine făcea) – de fapt,  indiferent de preferinţele lui per­sonale sau de spaţiul pe care-l avea la dispoziţie, nici nu era uşor să publici poezie, în acei ani, dacă nu scriai osanale comunismului.

Din vara lui 1974 pînă în cea a lui 1975 (exact un an) am fost cătană la Satu Mare şi chiar dacă pe atunci nu exista încă revista Poesis, găseam acolo cam toate revistele literare importante, cumpăram Amfiteatru, Echinox, Ateneu, România literară, Luceafărul, etc, mă cunoşteau toate vânzătoarele de la chioşcurile de presă. Exista şi o librărie care avea un raft de anticariat, care a înghiţit o mare parte din solda mea, fiindcă la lăsarea la vatră a­veam o valiză plină cu cărţi. Revistele pe care nu le găseam la Satu Mare, mi le aduceau din concedii şi permisii colegii de armată clujeni sau bucureşteni.

Îmi amintesc foarte bine că solda era 25 de lei (zece pachete de Carpaţi fără filtru), iar poetul Ion Mircea, pe atunci tânăr redactor, mi-a publicat în acea perioadă a armatei o poezie sau două la Transilvania – pentru un poem, revista plătea 150 de lei! Când am ri­dicat de la poştă banii şi revista, şeful meu, colonelul Plop Ştefan de la A.L.A. Satu Mare a fost foarte impresionat şi mi-a acordat ceva mai târziu o permisie nesperată…

Acel an de zile petrecut la Satu Mare a fost extrem de important pentru mine, a fost un an de lecturi capitale, frecventam biblioteca municipală, încercam să-mi caligrafiez într-un caiet speranţele, singurătatea şi tristeţea (eram şi îndrăgostit, nu doar de literatură), eram pentru prima dată mai multă vreme singur printre străini, eram chiar la răscrucea vieţii...

Revenind la Geo Dumitrescu, după ce a ieşit la pensie n-am mai ştiut aproape ni­mic despre el, doar că suferea de o boală cronică, că era un tip singuratic, că trăia extrem de retras – am aflat acum şi despre necazurile lui recente cu expulzarea din vechea locuinţă şi mutarea într-un bloc insipid a cărui tristeţe i-a grăbit, probabil, moartea...

O perioadă foarte lungă din deceniul 80 nici nu am mai încercat să public, am scris doar pentru sertar, de câteva ori am distrus nişte caietele, nu speram că vom scăpa vreoda­tă de cenzură. Astfel că am debutat în volum doar la 39 de ani, după Revoluţie, iar între timp am zece cărţi publicate; trecuse prea mult timp de la schimbul epistolar cu Geo Du­mi­trescu, de aceea nu m-am mai încumetat să-i trimit cărţile mele, cum poate s-ar fi cuvenit. Dar în aprile 2002 am avut marea bucurie şi surpriză de a primi cartea lui bilingvă proaspăt apărută „Poezii – Gedichte” cu o dedicaţie şi o carte de vizită purtând adresa Str. Roma 57. Primise adresa mea de la poetul Alexandru Lungu din Bonn şi îmi trimisese vo­lu­mul la sugestia dânsului; probabil că între timp mă uitase complet, ştiu doar că m-am gră­bit să-i mulţumesc şi să-i trimit ultima mea plachetă de versuri, amintindu-i de vechiul nostru schimb epistolar, însă nu am mai primit nici o veste de la el... poate nici nu a primit cartea mea, nu ar fi fost prima dată când plicuri mai groase care pornesc spre ţară dispar într-un chip misterios...

Probabil că nu vom şti niciodată (doar dacă se va găsi vreun jurnal), din ce motive a refuzat Geo Dumitrescu acele premii literare, de ce a ales izolarea şi cum l-au afectat toate bul­versările politice din România de după 1989; se ştie că românii îşi iau în serios poeţii a­bia după moarte, când “opera” e încheiată definitiv.

Închei aici cu o poezie pe care am scris-o imediat la vestea morţii lui...

Dragul meu Geo, mi-aş fi dorit

alte veşti de la tine, nu moartea –

ceva albastru-verzui, precum cartea

cu portretul tău de antracit

şi cu dedicaţie, ultima – de-aş fi bănuit,

ştiam, erai trist ceva mai demult

şi aşteptai numai veşti rele, ştiu

erai obosit de vacarm şi tumult

şi de libertatea de a trage-n pustiu:

Ieremia, cu oiştea lui, prea urcase,

prea dădea prin gard, ca frigul prin case

iar oamenii-cangur adună, adună

şi rostogolesc perle în parlament,

mileniul a mai descifrat o rună

iar după măşti e un rânjet latent

pe care Africa de sub frunte îl ştie –

inima ta e un munte, nu o gămălie de chibrit,

chiar dacă tace, ne spune o poezie:

şi totuşi, prea de tânăr ai murit...