Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

Luciditate şi adevăr poetic:

Mariana Marin

O poezie articulată mai degrabă sub forma unor notaţii care se aglomerează treptat, pentru a desena figura centripetă a unei viziuni neliniştite, scrie Mariana Marin, una dintre prezenţele cele mai consistente ale generaţiei ’80.

Elocvente sunt, în creaţia Marianei Marin, mai ales acele versuri autoreflexive, ce pro­pun o viziune lucidă asupra creaţiei, asupra poemului sau a revelaţiilor şi impasurilor cu­vântului poetic, ca în poezia Semnul, în care e evocată relaţia subtilă, nuanţată, dintre realitate şi ficţiune, dintre autentic şi nonautentic, dintre referenţialitate şi autoreferen­ţi­alitate: „Dacă ţi se întâmplă să fii şi poet/ atunci lucrurile se simplifică uimitor./ Nici n-a­puci bine să te desparţi/ de bucuria poemului cald că el te şi situează în afara realităţii/ pe care atât o iubeşti,/ despre care scrii,/ la vindecarea căreia vrei să participi,/ dar pe care n-o mai suporţi/ aşa cum îţi este băgată zilnic pe gât”.

Nu impulsul ironic, ori accentele parodice, infuziile de livresc par să fie dominante în poezia Marianei Marin, ci, mai curând, tonul patetic, sentimental, prin care se contu­rează stări de spirit vagi, nelinişti şi melancolii, întrebări grave asupra existenţei şi incertitudini asupra viitorului, precum în următorul poem care are toate caracteristicile unui autoportret liric, o scrutare atentă, sentimentală, dar nicidecum complezentă, în oglinda pro­priului text: „Era o fată de treabă./ Dimineaţa lenevea în pielea ei albă/ din slăbiciune pentru ce o aştepta peste zi/ şi foarte mulţi au auzit-o vorbind o limbă nepământeană./ Cât despre ziua, oh, despre ziua/ în care ea a cunoscut apele reci/ şi a început să cânte,/ nu­mai acest plâns negru mai poate vorbi:/ «Am obosit de atâta iubire pentru cuvintele fru­moase./ Învăţ un alfabet nou»/ în care fiecare literă îmi poate inventa sângele./ Ucenicia de câine – spun uneori prietenii/ şi vorbele lor au mai mulţi ochi/ şi mai multe guri de­cât marea cea pescoasă./ Învăţ un alfabet nou». Din pudoare, auziţi, din pudoare/ îşi fă­cuse din moarte/ o memorie unică”.

E drept că poezia Marianei Marin îşi extrage ritmul interior şi din reflexele realului de­bordant, iar între experienţa biografică şi text se stabilesc numeroase corespondenţe şi a­finităţi, fapt care contribuie şi la expunerea viziunii lirice în versuri clare, aparent simple, lipsite parcă de un substrat simbolic edificator. Culorile şi formele lumii, mecanica existenţei diurne, ca şi revelatoriile mişcări ale afectelor sunt reproduse în imagini nete, ce se impun prin claritate şi, în acelaşi timp, prin timbrul neutru, neimplicat al vocii poetice, ca în poemul Dăscăliţa, din al cărei text răzbat numeroase ecouri (auto)biografice: „Într-o di­mi­neaţă,/ Să te trezeşti în braţe cu o realitate doldora,/ – ca producţia de oţel pe cap de lo­cuitor!/ Să o mângâi uşor pe creştet./ Să-i spui vorbe de dragoste./ Să-i rupi (din iubire) un deget./ Ehei, cum încep personajele să existe!/ În vagonul nr.11/ viaţa ta se lipeşte strâns pe geamurile murdare/ – şi îşi cheamă în ajutor rudele şi prietenii,/ pisica şi câinele, ză­pada de anul trecut şi mătăniile.../ O realitate doldora care începe şi se sfârşeşte într-o gară de câmpie,// unde oameni urâţi, negricioşi te privesc cu ciudă,/ pentru că ai studii/ şi că eşti trăsnită şi şuie.../ Aşa, tăvălită în trenciul tău alb,/ pari un spion industrial,/ căruia i-au scos cu forcepsul melancolia (şi frica lui de Mămica!)/ Nu, de ce să verşi! Uite, pe iubitul acesta nou,/ îl vei părăsi la fel de sărac şi cu părul alb./ Nu, de ce să muşti!/ Pisica şi câinele? Zăpada de anul trecut şi mătăniile?/ Şobolanii decenţi ai oraşelor? Vorbe./ Po­vesteşte-le mai departe copiilor Cei trei muşchetari/ şi mai ales nu uita să le spui că nici unul nu scapă,/ Ei doar se prefac”.

Mariana Marin se dovedeşte a fi, în multe dintre poemele ei, o conştiinţă lucidă, ce percepe lumea fără să se autoiluzioneze, cu un ochi proaspăt, cu o optică disponibilă, a­desea prin retortele melancoliei şi ale unei gravităţi constitutive, ce nu exclude, câtuşi de pu­ţin, insertul autoironic, scrutarea atentă a propriului sine, precum în poemul Ieşirea la mare, în care dincolo de suprafeţele aparente şi dezordonate ale lumii poeta întrezăreşte o ordine secretă, o metarealitate cu contururi vagi, cu irizări ale utopiei. De altfel, poemul are inflexiuni de rugă, marcată de o tonalitate vag liturgică, aproape solemnă, rostită cu timbru grav: „Ce se poate face/ cu un singur ochi,/ lipit de un singur geam?/ Cum se poate numi o realitate plângăcioasă,/ care îţi dă în cărţi la drum de seară?/ Dar noi ne-am iu­bit./ Am iubit şi lumea din jurul nostru/ şi pe noi înşine ne-am iubit./ Există martori:/ viaţa deschisă brusc la picioarele noastre/ ca începutul războiului de o sută de ani/ şi co­pilul nebun, alergând prin zăpadă înainte de-a se naşte:/ utopiile scrise zilnic,/ în bu­că­tărie, pe stradă şi în pat/ (haha, sub aşternuturi decad imperiile, spuneam);/ carnea frumoasă şi tânără,/ şi timpul fără de timp/ şi fără de suflet;/ ochiul de câine/ prin care ne-am privit înaintea dezastrului.../ S-au dus toţi, s-au dus toate/ şi punerea exactă a degetului pe rană/ nu va mai salva nici o corabie./ Hei, lume frumoasă!/ Şi totuşi,/ Ce se poate face/ cu un singur ochi,/ lipit de un singur geam?// Ci dă-ne nouă mai bine/ moartea noas­tră întreagă/ şi nu ne mai alunga de la lumina inimii tale...”.

Referindu-se la poezia Marianei Marin, Mircea A. Diaconu relevă faptul că poeta „re­fuză biografismul frust, dar detaliază în linia unui descriptivism incriminator, inserat în ve­ritabile meditaţii ori în monologuri care implică vocea celuilalt eu, care ascultă. Fără a fi vorba strict de recuperarea biograficului, Mariana Marin scrie o poezie a asumării realului, dincolo de orice idee preconcepută. Tocmai de aceea, realul poate fi şi sursa în­stră­i­nă­rii, şi un mijloc de descoperire a sinelui mai profund. Oricum, revenirea la real implică de­se­ori o poetică, pentru că textul brut care permite actualizarea lui este şi un refuz al literatu­rii percepute ca un mijloc de alterare şi mediere”.

Situată între propria identitate biografică şi identitatea ficţională, poezia Marianei Ma­rin se identifică cel mai bine cu o acută nevoie de autenticitate a fiinţei, dar şi cu un sen­timent, difuz, de vinovăţie, fapt subliniat şi de criticul Gheorghe Grigurcu: „Lumea ră­mâne un deziderat neîmplinit, o rană a fiinţei care, cu toate strădaniile sale, nu poate a­tinge decât ipostaza unui plâns al nepotrivirii ontice. Fie că e proiectat dinăuntru în afară, fie că e proiectat din afară înăuntru, realul se relevă drept o «minciună», deci o pecetluire în veac a singurătăţii, cu atât mai acute cu cât se întreţese, în jocul discursului imagistic, cu utopia mundană (...). Socotindu-se «vinovată de construcţia abisului» în fiecare lucru pe care-l atinge verbul, «vinovată şi nătângă» pentru a fi «obosit în contemplaţie», Mariana Ma­rin cultivă o poetică substanţial solitară, solitudinea fiind aici implicată ca neîmplinire, ca melancolie a concretului, ca amar simţământ al unei existenţe stigmatizate de negativ. «De­gradarea» e alibiul material al însingurării, după cum sorgintea sa morală, «des­părţirea», reprezintă un alibi al poeziei”.

Poezia Destin pune în lumină, în enunţurile sale contrase, lipsite de anvergură scripturală, dar atât de sugestive, o pasiune a esenţialităţii, a dicţiunii liminare, cu atât mai ex­presive cu cât se remarcă prin relevanţa notaţiei concise, cu contururi restrânse la maxi­mum. Destinul pe care îl întrezăreşte poeta în versurile sale este rezultatul unei tensiuni între fiinţa umană şi limitele impuse sau autoimpuse.

Arhitectura destinului omenesc, cu accidentele şi relieful său sinuos e contrasă în a­ceastă poezie cu aer vag epic şi cu o extrem de acută percepţie a realului cotidian. Maria­na Marin priveşte realitatea cu extremă veridicitate, în regimul unui sentimentalism re­cu­les, mai mereu temperat de inserţiile lucidităţii, care au rolul de a ajusta patetismul, de a-l aduce la scara unui document afectiv şi, nu în ultimul rând, uman.

Temperament mai degrabă retractil decât expansiv, Mariana Marin supune textul poetic la două operaţiuni consecutive: mai întâi una de reunire a unor elemente ale realului, mai mult sau mai puţin disparate, şi, mai apoi, o operaţiune de revelare a unor sensuri subtextuale, ce se pot degaja din structurile şi formele cotidianului.

Radiografia sentimentului iubirii, din poezia Destin, e realizată prin prisma contrastului dintre graţia stării privilegiate a dragostei şi coşmarul existenţei de fiecare zi, cu doza sa de atroce, cu supliciul spaimei şi teroarea indicibilă a cărnii: „Se iubeau/ dar nu pentru că se vedeau rar/ – aşa cum s-a consemnat mai tîrziu./ Se iubeau pentru că aveau aceeaşi frică/ şi aceeaşi cruzime./ Făceau lungi plimbări prin cartierele vechi/ şi îşi înscenau unul altuia viitorul /praf şi pulbere, praf...”.

Dramatismul poemului, conţinut în aceste enunţuri lapidare, de o expresivitate rece, netrucată, de un dinamism scuturat de orice detaliu inutil, reiese şi din neimplicarea eului lirc, ce are, de această dată, postura şi statura unui spectator la un spectacol existenţial derizoriu în aparenţă, dar plin de consecinţe şi sensuri profunde, în realitate.

Regizând propriul text cu ingeniozitate a dezimplicării şi, în acelaşi timp, cu un pa­tos reflexiv ce exclude orice umbră de idealizare, de mitizare a „obiectelor” cotidianului, Ma­riana Marin figurează destinul sub specia unei „înscenări”, aşadar a unui spectacol deri­zo­riu în care protagoniştii sunt figuri, jumătate umane, jumătate textuale, lipsite de orice aură metafizică, de orice dimensiune utopică, fiinţe ce îşi consumă existenţa în universul lor contingent, într-o lume a damnării şi a absenţei semnelor tutelare ale transcendenţei. Ultima secvenţă  a poeziei („praf şi pulbere, praf...”) proiectează destinul iluzoriu al fiinţei u­mane într-un univers apocaliptic, degradat şi dezafectat, din care orice iluzie, orice de­mers compensatoriu ori utopic este absent. Vocaţia autenticităţii provine din perceperea, cu egală acuitate, a minciunii realului şi a iluziilor amăgitoare ale livrescului, fapt observat, între alţii, şi de Octavian Soviany: „Refuzând în egală măsură minciuna scripturală şi minciuna alienării, poemele Marianei Marin vor fi străbătute de un extraordinar patos al autenticităţii; ele aspiră să dea expresie, adeseori cu cruzime, violenţă şi fără nici un fel de false pu­dibonderii adevărului nud şi neruşinat al vieţii, căci autoarea ridică faptul poetizării la coeficientul superior al unui act existenţial, încercând să abolească orice linie de demarcaţie dintre viaţă şi literatură”.

Poem al încercărilor iniţiatice ale fiinţei în infernul cotidianităţii, poem al iubirii şi al disoluţiei fiinţei în faţa spectrului timpului, Destin se impune printr-o sintaxă abruptă, printr-un lirism al notaţiei liminare, al laconicului încărcat de sens subiacent.

Între refugiul în textualism şi asumarea directă a unei realităţi descentrate, poeta a ştiut mereu să găsească un punct de echilibru, un tonus temperat, prin care dinamica vizi­unii să nu cadă nici în capcanele descriptivisumului lipsit de anvergură simbolică, nici în ten­taţia facilă a vizionarismului abstract.