Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

Erotica "extremală"

Ca şi alte poeme ale lui Ion Barbu, Ritmuri pentru  nunţile necesare începe cu un pro­log, în care este definită „tema transcendentă”, pe care poetul o integra unui „elenism de decadenţă”: „Capăt al osiei lumii !/ Ceas alb, concis al minunii,/Sună-mi trei/ Clare chei / Certe, sub lucid eter/Pentru cercuri de mister !// An al Geei, închisoare/ Ocoleşte roa­tele interioare:/ Roata Venerii / Inimii// Roata capului / Mercur/În topire, în azur, Roa­ta Soarelui/ Marelui.” Descriind debutul poemului, Tudor Vianu nota: „Construită pe o schemă astronomică poema înfăţişează înaintarea sufletului prin trei etape cosmice, pî­nă la termenul desăvîrşirii spirituale.”(Tudor Vianu, op.cit, p.58) Să notăm mai întîi că în­treg parcursul sugerat de poet este unul ascendent. E o călătorie de la Pămînt la Soare, tre­cînd prin treptele Venus şi Mercur. Esenţial mi se pare mai întîi că în Ritmuri pentru nun­ţile necesare ideea de lume posibilă apare cu pregnanţă. În al doilea rînd, important mi se pare că, în opinia mea, călătoria nu este a „sufletului” cum credea Tudor Vianu, ci a trupului. Climaxul acestui poem este desăvîrşirea erotică sau, mai precis spus, atingerea a ceea ce am putea numi apoteoză erotică perpetuă. Ineditul viziunii lui Ion Barbu derivă tocmai din  tentativa de  a spiritualiza esenţa trupului omenesc. Paradoxal, această spiritualizare se realizează prin experienţă erotică:”Înspre tronul moalei Vineri / Brusc, ca toţi amanţii tineri, / Am vibrat/Înflăcărat: // Vaporoasă/ Rituală/O frumoasă/ Masă/ Scoală!/În brăţara ta fă-mi loc/Ca să joc, ca să joc,/Danţul buf/ Cu reverenţe/ Ori me­ca­nice cadenţe.” Comentînd acest fragment, Tudor Vianu nota că „ poposirea în cercul Ve­ne­rii, simbol al unei epoci închinate dragostei, se desfăşoară într-un ritm grotesc…” (idem, p.58) „Ritmul grotesc” pe care-l descoperă Vianu este de fapt una dintre feţele erosului. Gro­tescul nu este însă mai puţin magic, mai puţin misterios. Conştientizarea stranietăţii „gro­teşti” a actului erotic nu înseamnă o reducere a ceea ce Ion Barbu numea „participare la mister”. Este mai degrabă  o primă încercare, întreruptă, de a atinge apoteoza erotică per­manentă. „Ah ingrată,/ Energie degradată,/Brută ce desfaci pripită/Grupul simplu din orbită” Descriind succesiunea călătoriei, Nicolae Manolescu nota: „Ritmuri pentru nunţile necesare (anticipată în Cînd va veni declinul din epoca începuturilor) ilustrează me­taforic cele trei etape ale iniţierii (dionisiacă, intelectuală şi poetică). Întîia, reprezentată în ordine cosmică de Venus, e «roata inimii», «danţul buf» cu «reverenţe şi mecanice ca­denţe». Ea corespunde experienţei erotice. «Unduirea minimă» din cercul Venerei este ur­ma­tă de «roata capului», simbolizată de Mercur. Dar nici aici nunta nu se împlineşte, adică o cunoaştere absolută nu e cu putinţă.” (Nicolae Manolescu, op.cit)  Spre deosebire de cri­tic, cred că miza poetică în Ritmuri pentru nunţile necesare nu constă în ideea de iniţiere, ci în aceea de apoteoză a erosului înţeles ca însăşi substanţă a unei lumi posibile. Mercur este invocat de la distanţă, ca un punct pe lîngă care trupul trece în căutarea izbăvitoare a „nunţii”: „Mercur, astră aurită, / Cu peri doi împodobită/ Lungi/ Cu pungi/ pe bomba mare,/ Oarbă, de cercetătoare,// O Mercur,/ Frate pur/ Conceput din viu mister/ Şi Fe­cio­ara Lucifer” Mercur este, de fapt, invocatul  Mercur, un astru pe lîngă care trupul, în cău­tarea nunţii, trece. Există, în plus, o „punere în abis” a ideii de Facere, de Creaţie. „I­niţierea intelectuală” pe care o decoda poetul însuşi şi care a fost preluată de critici, este „di­sociativă”dar şi interogativă. Ea nu presupune elucidarea misterului Facerii, ci „partici­pa­rea la mister”. Ideea potenţialităţii asociază drumul ascendent al „trupului” şi consemnarea misterului Creaţiei. Versul final al părţii a doua: „Nunta n-am sărbătorit” este o con­fesiune pe care trupul-călător o face lui Mercur, lui „fra Mercur”, cum îl numeşte în u­nul dintre primele versuri ale secvenţei. Astfel, iniţierea intelectuală despre care vorbea şi poetul şi pe care o remarca, mai tîrziu, Nicolae Manolescu ia forma unei confesiuni, dacă nu amare, atunci pusă sub semnul aşteptării, al aspiraţiei încă nerealizate. „O select/Intelect/ Nunta n-am sărbătorit.” Ultima secvenţă, a treia, debutează abrupt, sugerînd impactul aşteptat: „Uite, ia a treia cheie, /Vîr-o în broasca- Astartee!-/ Şi întoarce-o de un grad/ Unui timp retrograd, /Trage porţile ce ard” Comentînd a treia parte, Nicolae Ma­nolescu notează: „ Cea din urmă fază este a contemplaţiei apolinice,  poeziei, în «roata Soa­re­lui». Invocaţia, aşa de simplă, în imagini de basm popular (Întoarcerea timpului prin ră­su­cirea cheii în Astareteea cea cîntată şi de Poe, porţile de foc ale soarelui, ospăţul de mări ste­lare), sună de o cîntare pură şi gravă de stele”. Ultima etapă a călătoriei sugerează tocmai desăvîrşirea nunţii aşteptate. „În plan ezoteric, a avea cheia înseamnă să fi fost iniţiat. Ea indică nu numai intrarea într-un loc oarecare, un oraş sau o casă, dar şi accesul la o stare, la un lăcaş spiritual, la o treaptă de iniţiere.” ( Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dic­ţionar de simboluri, Bucureşti, Ed. Aramis, 1994, p.302) Cheia „vîrîtă” în broască mi se pare a exprima „accesul la o stare”, la aşteptata sărbătorire a nunţii. Acest „acces la stare” des­chide drumul în cămara Soarelui. „În calitate de simbol cosmic. Soarele deţine o pozi­ţie de adevărată religie astrală. Cultul său a dominat  străvechile mari civlilizaţii, prin figu­rile zeilor-eroi giganţi care erau  nişte întrupări ale forţelor creatoare…” (idem, p. 241) „Că in­trăm/ Să ospătm /În cămara Soarelui/ Marelui/ Nun şi stea…” Ospăţul din cămara Soa­relui este înfăptuirea nunţii sub auspiciile Soarelui, simbol al „forţelor creatoare.” Atinge­rea extazului erotic şi permanentizarea lui, miză a poemului, presupune şi eternizarea actului Creaţiei, al Facerii ca esenţă a lumii. Soarele „nun şi stea” va ocroti desăvîrşirea actului e­rotic, a faptului Facerii ce se consumă, neîntrerupt, „În Firida ce scîntee eteree” Finalul ex­primă, din nou, ideea de armonie altfel, armonie a Umanului cu Cosmosul, armonie a u­nei Naşteri perpetue, a unei Creaţii permanente. Ritmuri pentru nunţile necesare este un elogiu adus Vieţii, Vieţii fixate în momentul ideal al Naşterii.

Poezia Uvedenrode încheie ciclul cu acelaşi titlu din volumul Joc secund. Interesant este că Ion Barbu n-a comentat mai mult nici o altă creaţie a sa. În interviurile din 1927, anul apariţiei volumului, poetul va încerca să explice poezia, s-o integreze într-un „mo­del  raţional”. În interviul cu I. Valerian din „Viaţa literară”, 5 februarie, Ion Barbu spu­ne: „…poezia Uvedenrode o consider o extremală a producţiunei mele, scrisă sub ob­sesia unei clarităţi iraţionale, deşi la bază stă o experienţă personală: aş putea zice: o poezie o­cazională. Uvedenrode sugerează la început un Olimp translucid şi germanic, apoi o eva­dare în vis, totul tratat rapsodic potrivit canoanelor poetice ce mi le-am trasat, cu acea so­no­ritate imanentă de care-ţi vorbeam.”( Ion Barbu,ed Minerva, 1970,p.174-175) În acelaşi an, în interviul cu Felix Aderca, poetul reia discuţia asupra poemului Uvedenrode: „Îmi ceri lămuriri şi asupra  combătutei Uvedenrode Iată ce-ţi voi spune dumitale, martor al schimbărilor ei la faţă (de la ultima versiune, de a cărei definitivă pierdere ar fi timp să te consolezi, pînă la ultimele retuşuri, formă destinată pentru volum): o încercare, mereu re­luată, de a mă ridica la modul intelectual al Lirei. Faptul poetic iniţial: cununa înflorită şi Lira. La această puritate aeriană, în care poeţii englezi se aşează, pare-se, toţi, urmînd un si­gur instinct, al Cîntului, vream să invit poezia noastră. În certitudinea liberă a lirismului o­mogen, instruind de lucrurile esenţiale, delectînd cu viziuni paradisiace: într-un astfel de lirism nimic din concurenţa încă darwiniană, a formulelor individuale.”(idem, 177-178)

 Simbolismul erotic este definitoriu pentru întreaga ţesătură de sensuri din Uvedenrode. Să reluăm începutul poemului: „La rîpa Uvedenrode/ Ce multe gastero­po­de!/Suprasexuale/ Supramuzicale” Avem de-a face cu o suprapunere de simboluri sexuale fe­minine: „rîpa Uvedenrode” este un fel de matrice în care sălăşluiesc „gasteropodele”, melcii, cărora aici li se poate aplica una dintre definiţiile simbolice: „ca şi scoica, mecul pre­zintă un simbolism sexual: analogia cu vulva, materie, mişcare, bale.” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op.cit., 291) De la această coexistenţă a matricilor în matrice, versul al treilea, „suprasexuale”,apare ca o întărire a ideii de sexualitate, de energie erotică debordantă, misterioasă, originară. Această imagine poate fi, cred, asociată unui celebru tablou al lui Gustav Klimt, tabolu în care sexualitatea feminină e exprimată chiar prin aparenţa „gasteropodelor”. Strofa a treia amplifică relaţia dintre „rîpa Uvedenrode” ca matrice origi­nară şi imaginea lumii absolute, a zeilor, încercînd o armonizare deplină, eternă, a fomelor Fa­cerii: „Uvedenrode/ Peste mode şi timp/ Olimp!” În termeni generali, Uvedenrode  mi se pare o altă  metaforă poetică a Facerii. „Fructul de liră” se asociază fructului erotic, sub a­ceeaşi forţă ocrotitoare, a soarelui. Soarele, pricipiul cosmic generator, este în consonanţă cu Umanul, principiu generator al Poeziei şi al Vieţii: „ La soarele sfînt/ Egal-acest cînt:/Ordonată spiră, /Sunet/ Fruct de liră,/Capăt paralogic,/ Leagăn mitologic, //Din şetrele mari/ O cal de val/ peste cavală/ Cu varul deasupra-n spirală !” Facerea, aflată ca în Ritmuri pentru nunţile necesare sub protecţia soarelui, înseamnă „ încercarea de a mă ri­dica la modul intelectual al Lirei”, o încercare mereu şi mereu reluată în care important e actul Facerii în sine, misteriosul punct iniţial al Genezei.

„Coborîrea” în concretul Facerii se petrece în finalul poemului,care reflectă, în spirit barbian, un episod neîntrerupt al proceaţiei: „Incorporată poftă,/ Uite o fată:/ Lunecă o dată,/Lunecă de două/ Ori pînă la nouă, /Pînă o-nfăşori/În fiori uşori/ Pîn-o torci în zale/Gasteropodale ;/ Pînă cînd, în lente/ Antene atente/ O cobori;// Pendular de-ncet,/Inutil pachet,/Sub timp, Sub mode/ În Uvedenrode” Aşa cum imaginea iniţală era una în care matricile colcăiau în matrici, ultima secvenţă presupune integrarea cuplului e­ro­tic în aceeaşi matrice enormă, simbol al momentului inţial al Facerii, al începutului de ge­neză.

Privit din perspectiva ideii de Facere, de mister al creaţiei iniţiale, ciclul Uvedenrode mi se pare de o excepţională coerenţă. Nucleul iradiant al viziunii din întreg ciclul îl des­coperim în  finalul poemului Oul dogamtic, situat în miezul ciclului Uvedenrode.:”Că vi­novat e tot făcutul,/Şi sfînt, doar nunta, începutul.” Nu „făcutul”, deja înfăptuitul îl in­te­resează pe poet, ci momentul magic, iniţal al Creaţiei. E o formă de a eterniza actul Face­rii în toate dimensiunile lui. Această „participare la mister” presupune, pe de o parte, re­ve­nirea, mereu şi mereu reluată la timpul originar al Lirei iar pe de altă parte, o eternizare a clipelor de extaz erotic.