Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

Templele împlinirii

Ce putere are intelectul uman în faţa armelor? Dar talentul poetic faţă de sol­daţi? Şi oare cum reacţionează Omul-Poet într-o situaţie extremă, atunci cînd nici mă­car nu trebuie să întinzi mîna ca să-ţi atingi moartea?! Weöres Sándor (1913-1989) a luat-o la fugă... spre propriul său interior.

La sfrîrşitul războiului, în 1944-45, Weöres a ales calea confesiunilor creş­tineşti şi a meditaţiei orientale pentru a exclude din conştientul său cruzimea lumii „reale”, moartea fizică atît de posibilă şi atît de apropiată în condiţiile date. Cînd oa­menii, se refugiau de frica bombardierelor sub poduri şi în pivniţe, în adăposturi, poetul a păşit pe nişte trepte care duceau spre înălţimile împlinirii: a scris o carte. (Spre împlinire, Editura Tericum, Budapesta, 1995)

Drept vorbind, nici nu este o carte „adevărată”, ci mai degrabă o vivisecţie, o transmisiune directă a unei monodrame al cărei personaj singur(atic) este subconştientul, luptîndu-se cu sine să iasă la suprafaţă, să se materializeze – în folosul tu­turora. Poetul prin excelenţă se-ntoarce de data aceasta spre proză, spre o proză pro­fund lirică şi dezvăluie clipa/clipele de închegare a unor idei şi sentimente, sinte­ti­zează experienţele deja dobîndite şi presimţirile în pragul întîlnirii cu Absolutul. „A­ceastă carte a fost scrisă cu scopul de a cunoaşte armonia sufletului, iar dacă te pri­veşte, stăpîneşte-o şi tu. Cele ce urmează nu sunt lucruri nici noi, nici vechi: expri­ma­rea lor poartă amprenta unei epoci, dar esenţa lor nu a apărut acum şi nu va dispă­rea niciodată. Cine caută la izvoare, totdeauna din aceste flori îşi împleteşte bu­che­tul” – scrie Weöres în dedicaţia volumului. Cele cinci părţi – Izvorul, Sabia, Cui­bul, Aripa, Cristalul – schiţează arcul zborului spre Infinit şi spirala întoarcerii în Sine.

Weöres Sándor

Zece trepte

Risipeşte-ţi comorile – bogăţia fii tu însuţi.

Jerpeleşte-ţi toate podoabele – frumuseţea fii tu însuţi.

Uită-ţi toate chefurile – bucuria fii tu însuţi.

Arde-ţi toate cărţile – înţelepciunea fii tu însuţi.

Risipeşte-ţi forţa muşchilor – puterea fii tu însuţi.

Stinge-ţi toate flăcările – dragostea fii tu însuţi.

Alungă-ţi mila din tine – bunătatea fii tu însuţi.

Răscoleşte-ţi toate crezurile – credinţa fii tu însuţi.

Rupe-ţi toate digurile – universul fii tu însuţi.

Adună-ţi viaţa-moartea – împlinirea fii tu însuţi.

Dresura dorinţelor

Nu renunţa la nimic: fiindcă a renunţa înseamnă a te usca în acel ceva. Dar să nu fii nici sclavul dorinţelor tale.

A te tîrî cu nişte patimi refulate e tot atît de jalnic de parcă te-ai măcina printre pa­ti­mile dezlănţuite.

Dacă îţi alinţi dorinţele: ele se-mperechează şi se-nmulţesc. Dacă îţi omori dorin­ţe­le: vor reveni ca stafiile. Dacă îţi dresezi dorinţele: poţi să le aduni sub jug şi vei putea ara şi semăna cu zmei, la fel ca însăşi puterea desăvîrşită.

În general, dacă oamenii zăresc vreo fiară a propriilor adîncuri, o aruncă cu groază îna­poi în beznă; de acum înainte fiara e şi mai neliniştită şi va crăpa pereţii. Dacă îţi zăreşti vreuna dintre fiarele interioare, nu te îngrozi şi nu te speria şi nu cumva să te minţi, bu­cură-te mai degrabă că ai recunoscut-o; îngrijeşte-o, fiindcă se-mblînzeşte uşor şi se face animal domestic, domol.

În fond, nu ai caracteristici bune şi rele. Caracteristicile îngrijite sunt bune; caracte­ris­ticile alintate sau neîngrijite sunt rele.

Întîlnire cu un om desăvîrşit

Călătoream cu trenul, la clasa a treia. Urcase o măicuţă cu nişte bagaje enorme: du­cea lucruri pentru aranjarea unui leagăn de copii nou înfiinţat.

La prima vedere n-avea nimic deosebit, dar întreaga-i fiinţă strălucea: pe ea n-o mai a­tingea viaţa de pe pămînt, ceea ce n-o împiedica să fie mai activă decît cei care cer sute de lucruri de la viaţă.

Am întrebat-o dacă are toate bagajele? A stat pe gînduri şi s-a apucat să numere: „Unu, doi, trei...opt, nouă”, după care a arătat spre ea însăşi: „zece”. Pentru ea, deja şi propriul corp era unul dintre bagaje.

Această servitoare cam prostuţă, micuţă şi neajutorată, este o putere mai mare decît toate armele din lume.

Despre bunătate

Să nu doreşti iubirea nimănui. Să nu respingi iubirea nimănui.

Iubirea ta să se reverse ca lumina-căldura focului: peste tot la fel. Cei care se apropie de tine să primească mai mult din lumina şi căldura ta decît cei care nu au nevoie de tine. Mem­brii familiei tale, tovarăşii de zi cu zi şi cei care ţi se adresează să-ţi fie la fel cum este ca­mera pentru o sobă, pentru a cărei încălzire este destinată.

Puterea terestră şi celestă

„Ceea ce-mi dai mie: dai tuturora”, spune puterea terestră.

„Ceea ce dai tuturora: îmi dai mie”, spune puterea celestă.

Ţării

Naţiunea care vrea să devină superioară altor naţiuni: va ajunge călău sau cabotin.

Cei care tot vorbesc despre virtuţile adevărate sau închipuite ale naţiunii lor şi nu vor să tolereze critica necruţătoare transformă într-o mocirlă viaţa acelei naţiuni.

Cea mai mare lovitură pe care o poate primi un popor este distrugerea discer­nă­mîn­tului său printr-o orientare unilaterală. Un astfel de popor va decădea şi cu cît un aven­tu­rier mai de rîs îşi va întinde mîna spre el, cu atît mai uşor se va arunca în braţele respecti­vu­lui. Nu există vreun pericol exterior, vreo distrugere, vreo subjugare milenară care să dăuneze mai mult.

Trilogia neagră I

De ce este un şarpe la intrarea farmaciilor? Omul zilelor noastre ar putea picta în locu-i niscaiva purceluşi veseli crăpînd de sănătate.

De ce este o zeiţă cu ochii legaţi deasupra fotoliului magistratului? Omul zilelor noastre ar putea scoate eşarfa de pe ochii zeiţei: să fie ca o vînzătoare care vrea să placă pu­bli­cului.

De ce este pe altar un cadavru crucuficat? Omul de astăzi ar putea pune în locul lui un precupeţ care îşi etalează marfa.

Trilogia neagră II

Păcatul nu este cel mai periculos atunci cînd se confruntă făţis şi curajos cu virtu­tea, ci atunci cînd se maschează în virtute şi infectează simţurile.

Duşmanul principal al iubirii nu este ura, ci caritatea sentimentală; al patriotismului, nu renegarea patriei, ci atitudinea de lipitoare şi dorinţa gogomană de-a salva glia; al mo­ralei dragostei nu este imoralitatea dragostei, ci morala socială care luptă contra senzu­a­lităţii făţişe, în timp ce oferă sute de corcituri şi surogate senzuale.

Trilogia neagră III

Descoperirea epocii noastre este entuziasmul obligatoriu, revoluţia instituţionalizată din oficiu şi revolta asupritorilor împotriva asupriţilor.

Puterile de astăzi se caracterizează prin faptul că nici nu vor ca lumea să creadă nea­părat în minciunile lor, ci să le accepte necondiţionat. Orice batalion este obligat să cînte că ei sunt cei mai aleşi, fără să creadă cineva; oricare cetăţean este obligat să declare despre şe­ful statului că este cel mai înţelept, cel mai breaz, cel mai mărinimos, fără să creadă cineva; şi aşa mai departe.

Am ajuns ca şi minciuna credibilă să fie doar un vis. Ne aflăm într-o groapă, mai jos de burta unei broaşte.

Despre religioşi

Sunt mulţi catolici, protestanţi, israeliţi entuziasmaţi şi bătăioşi, care cred doar pe ici-colo în Dumnezeu, iar în dogmele religiilor lor nu pot crede, şi totuşi se aruncă în lupte crîn­cene pentru ele. Din locomotivă nu-şi asumă decît cazanul, care poate oricînd exploda, însă nu-şi asumă şi roţile, cu care se mai poate şi înainta.

Destinul

Ţi-ai schimba oare destinul cu al altuia?

Ţi-ar plăcea să fii bogat? Ţi-ai schimba averea cu un miliardar, dar destinul, ba. Ţi-ar plăcea să fii mîntuitor? Ţi-ai schimba puterea cu un rege sau tribun, dar destinul, ba. Ţi-ar plăcea să fii sfînt? Ţi-ai schimba starea evolutivă cu un sfînt, dar destinul, ba.

Oricare om îşi poate suporta doar propriul destin; sub destinul celuilalt s-ar pră­bu­şi.

Destinul îi oferă fiecăruia singurul aliment digerabil; dar cine nu poate savura orice a­romă, molfăie satisfăcut anumite alimente, iar de celălalte i se face greaţă;  pe unul îl di­geră mai greu deşi l-a mîncat hapsîn, pe celălalt deşi-i vine să-l scuipe.

Două dorinţe

„Hai cu mine în zbor” – îi spune viespele floricicăi.

„Alipeşte-te pe creangă lîngă mine” – îi spune floricica viespelui.

Despre poezie

Citeşte poezii şi în limbile pe care nu le înţelegi. Nu multe, doar cîteva rînduri deo­da­tă, dar acestea de mai multe ori. Să nu-ţi pese de înţelesul cuvintelor, dar e de preferat să simţi rezonanţa lor originală.

Astfel îţi poţi însuşi melodia limbilor şi muzica interioară a sufletelor creatoare. Şi po­ţi ajunge chiar pînă acolo încît să citeşti şi textele limbii tale materne, făcînd abstracţie de înţeles; numai astfel vei putea trăi frumuseţea interioară, cea adevărată a poeziei, dansul ei aerian.

Trilogia albă I

„Eu sunt cel care se schimbă şi eu sunt cel neschimbat.” Cine nu ştie: pe drept poa­te simţi facerea lumii ca pe o cruzime.

Trilogia albă II

Chinul schimbătorului este inhalarea neschimbatului. Bucuria schimbătorului este ex­pirarea neschimbatului.

Trilogia albă III

Liniştea se realizează totdeauna în luptă. Realitatea cîntă totdeauna prin aparenţă. Cîn­tecul se odihneşte totdeauna în cel neschimbat.

Spaţiul şi punctul

Nici un punct nu încape în spaţiu. Doar simţurilor li se pare că spaţiul e infinit; de fapt este mai strîmt decît un punct.

Ceea ce este infinit: nu are dimensiuni; în ceea ce n-are dimensiuni mulţimea in­fi­nită şi puţinătatea infinită este aceeaşi.

Dumnezeu nu este numai infinit de mare, dar este şi infinit de mic: nu există vreo par­ticulă în care să nu se regăsească în desăvîrşirea lui totală.

Dumnezeu şi universul se găsesc înăuntrul unui singur punct.

Cheia se-nvîrte de două ori în uşă

Desfă-ţi persoana şi lumea  va năvăli în tine.

Desfă lumea devenită persoana ta, şi împlinirea va năvăli în tine.

Dans macabru

Cine are principii sau aptitudini, se crede excelent; cine a reuşit să-şi acapareze un mor­man de gunoi sau cine este lăudat, se ştie excelent. Recunoaşte că privighetoarea cîntă bi­ne, cîinele latră bine, mielul mînăncă bine iarba, omul mielul şi iarba cadavrul unui om: toate cele sunt la locul lor, toate cele îşi joacă perfect dansul şi nu există excelenţă.

Armonia este desăvîrşită şi imperturbabilă. Toate cele separate îşi au propriile ne­voi, care ar perturba armonia: acestea sunt coordonate armonios de dansul macabru. Nu tinde spre excelenţă, ci încearcă să realizezi în interior armonia, încearcă să scapi de orice nevoie aparte şi atunci rămîi pe dinafara dansului macabru.

Cine-şi doreşte fericirea, aleargă şi fuga lui se include în armonie. Cine-şi doreşte ar­monia e fericit.

Valurile şi marea

Valurile sunt numărate de cel care le ascultă în întuneric şi nu de cel care vede ma­rea.

Genesis

Lampa nu-şi vede propria-i lumină. Mierea nu se simte dulce.

Apocalypsis

Cei care îşi poartă hainele în loc de nume îşi ascund capul sub aripi, se strecoară înapoi în visele lor.

Zece balcoane

Existenţa desăvîrşită: e-n afara vieţii.

Eternitatea desăvîrşită: e-n afara timpului.

Mecanismul desăvîrşit: e-n afara schimbării.

Puterea desăvîrşită: e-n afara forţei.

Cunoaşterea desăvîrşită: e-n afara datelor.

Înţelepciunea desăvîrşită: e-n afara ideilor.

Iubirea desăvîrşită: e-n afara sentimentelor.

Bunătatea desăvîrşită: e-n afara sensului.

Fericirea desăvîrşită: e-n afara bucuriei.

Melodia desăvîrşită: e-n afara sunetelor.

Sinteză

Există ceva ce nu se schimbă –

Esenţa tuturora este acest neschimbat –

Dacă scap de orice eventualitate: nu rămîne din mine altceva decît cel neschimbat.

Încheiere

Ceea ce ai citit: este mai mult decît o ideologie şi mai puţin decît o religie.

E mai mult decît o ideologie, fiindcă prin acestea nu vezi lucrurile dintr-un singur sens, ci le poţi atinge la rădăcinile comune.

E mai puţin decît religia, fiindcă nu este vorba de misterele divine, despre care nu se poate vorbi decît în simboluri. Nu este vorba despre Christos, despre Dumnezeul în­tru­chipat, cine moare  continuu şi coboară în iad pentru om.

Destinaţia şi scopul celor spuse nu este să le crezi, ci să te trezească la fiinţa ta adevă­ra­tă, la lumea ta adevărată.

Csönge, 1944-45