Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

Sertarul 82

(Dialog epistolar cu Leon Volovici)

Notă preliminară

 Împrejurările în care s-a produs dialogul epistolar din 1982-1983 cu Leon Volovici le-am amintit deja în „Strîmtoarea sertarului” (Familia, 5/2001) şi „Cum se face o potcoa­vă” (Familia, 6/2004, inclus şi în volumul Plicuri şi portrete, Polirom, 2004).

Erau ani de brutală degradare a vieţii în România ceauşistă. Impasul traumatic în ca­re se afla autorul nu avea, deci, în context, nimic excepţional, în afara unei memorii re­curente, reînviind alte episoade opresive din existenţa sa, a familiei sale şi a celor cu premi­ze similare.

Cum am menţionat cu alt prilej, textul nu era destinat publicării (nici nu ar fi putut a­părea, de altfel), ci doar unui tulbure exerciţiu de evaziune şi defulare terapeutică, sub a­se­diul unei virulente companii de presă, mahalagească şi antisemită, deşi în limbaj „partinic”. Putea să pară un comic subterfugiu de redobîndire a demnităţii în propria cameră. Nu altfel se întîmplase, însă, şi multor predecesori, retraşi, în vremuri de urgie, în refugiul mă­rturiei scrise. Somaţia urgenţei (moartea părea că avertizează, în fiecare clipă, asupra iminentei acuplări fatale — presentimentul sfîrşitului îl aveau, sînt sigur, mulţi concetăţeni) conferea un soi de accent „testamentar” textului, dar nu diminua decît parţial burlescul a­cestei crispate şi retorice puneri sub acuzare a contingetului. N-ar fi întâmplător, probabil, nici faptul că în aceeaşi perioadă, iniţiasem eu însumi un soi de altă stranie „terapie”, ci­tind sau comentând, „tot ce găseam în legătură cu vechea  temă conflictuală ATENA-IE­RU­SALIM (sau pentru mine, estetic vs. etic)”.

Am ezitat îndelung să public aceste pagini, nu doar pentru că ceea ce le făcea, în 1982, scandaloase era „normalitatea”, mult rîvnita şi imposibila normalitate a dialogului. Silit să devină particular, ba, chiar un soi de monolog al fustrărilor — spre deosebire de „scandalul” public al interviului din Familia (decembrie 1981) care isterizase oficialitatea şi provocase, de fapt, prin atacurile din presă, dialogul cu prietenul Volovici. Dobîndită, azi, normalitatea anulează instantaneu, caracterul, pentru acea vreme, iconoclast al acestor pagini.

S-a adăugat, însă, între timp, acestui Sertar' 82, un stupefiant alt „sertar” — sau, mai curînd, Dosar '92 — scandalul public Eliade-Manea care sporeşte, tenace, de peste un deceniu, mereu alte grămezi de file (de presă, de data asta, adică la lumina zilei) în plină „nor­ma­litate” a vieţii social-politice din România post-comunistă şi din exilul românesc. Pe cît de apăsătoare, plictisitoare şi semnificativă, pînă la insuportabil, se dovedeşte adăugirea din 1992 şi adăugirile ulterioare, s-ar putea ca tocmai dinspre revelaţiile pe care le oferă conjunctul 1982-1992 să vină şi îndemnul de a reveni la banalitatea însemnărilor de demult. Documentul acesta modest şi-ar putea însufleţi, eventual, accentele deja tocite, printr-o operaţie de contra-punct, la îndemîna oricărui cercetător sau doar lector avizat al „te­mei”: înserarea, adică, a polemicii publice din (şi de după) 1992, drept comentariu al textului rămas în „sertarul” din deceniul anterior.

Autorul ar fi fost, probabil, cel mai indicat s-o facă el însuşi, nu doar mental, pentru sine, cum a şi făcut-o, vrînd-nevrînd, nu odată, ci prin publicarea unui coerent şi con­vingător colaj al dialogului de documente 1982-1992. Din păcate, asemenea minuţioasă re­luare şi confruntare, cu nuanţările ei obligatorii, implică un consum de timp şi concentrare de care nu sînt acum în stare.

Nu-mi rămîne decît încrederea în acel virtual lector-fratern, care să-şi asume amuzamentul de a conecta realitatea din urmă cu peste 20 ani cu ceea ce a urmat (şi, uneori, n-a încetat să urmeze).

Pentru consumatorul ca şi pentru cercetătorul presei din perioada post-comunistă, o­peraţia este, bănuiesc, la îndemînă. (Pot doar să menţionez că am aruncat eu însumi pe hîrtie note de jurnal şi comentarii despre atacurile şi rarele replici la atacuri, apărute în şi după 1992, într-un „sertar” de peste 100 pagini pe care, mărturisesc îmi este lehamite, deocamdată să-l deschid).

Măcar un aspect contradictoriu al acestor poate inactuale pagini merită, cred, to­tuşi, menţionat.

„Strîmtoarea” şi izolarea în care scriam în 1982-1983 potenţa, desigur, causticitatea „dis­cursului”, dar îl şi îngusta, inevitabil. Incapabil să ies în stradă, să-mi strig revolta şi dez­gus­tul, le dirijam, în scris, contra sinistrei Autorităţi şi complicilor ei mai mult sau mai pu­ţin vizibili, mai mult sau mai puţin culpabili. Cum tematica, cu totul ne-terapeutică, era in­solubila „problemă evreiască”, amărăciunea, cînd nu şi furia, se îndreptau şi spre oficialii co­munităţii evreieşti, aflaţi, din nou, în duplicitarul şi riscantul rol dintotdeauna: intermediari, negociatori cu Puterea. (Nu foarte diferit rol, de data asta, de al demnitarilor Bise­ricii Ortodoxe Române şi al celorlalte „culte“, îngăduite în măsura în care puteau fi mani­pu­late şi supravegheate de Putere.)

Tradiţionalul joc „give-take” îşi avea, în acest caz, obişnuitele componente detestabile şi un rezultat neobişnuit: emigrarea evreilor din România. Benefică soluţie, s-ar zice, atît pentru minoritarii mereu deranjaţi, cît şi pentru orînduirea zis socialistă. Nu mă ve­deam deloc, la ora aceea, parte a nici uneia dintre avantajatele părţi ale tîrgului.

În ciuda politicii naţionaliste tot mai evidente a regimului Ceauşescu, cu ciclice je­turi antisemite, comunitatea evreiască părea şi chiar era, iată, „privilegiată”... Un privilegiu obţinut prin complicate strategii de supunere şi publică legitimare a sloganurilor „socialis­te” — cu atît mai ridicolă, cu cît venea din partea unor tribuni în haine religioase şi cu pri­virea aţintită spre Sion. Despre astfel de situaţii bizare, cînd minoritatea evreiască se trezea „privilegiată”, în condiţii social-politice extreme sau care considerată astfel de către populaţia majoritară, au apărut, se pare, în ultimii ani, studii interesante care înglobează şi paradoxalul caz al naţional-comunismului ceauşist (datorate tot lui Leon Volovici).

Comunitatea — sau, mai exact, Federaţia Comunităţilor Evreieşti (mozaice) din Re­publica Socialistă România nu mai era alcătuită, în 1982, din comuniştii care formaseră, i­mediat după război, la  ordinul Partidului, Comitetul Democrat Evreiesc, cu misiunea de a lupta contra sionismului şi agenţilor săi puşi în slujba imperialismului anglo-american. Este evident de partea cui se afla atunci aşa zisul Comitet Democratic Evreiesc. Cine cer­cetează, azi, arhiva proceselor sioniste din perioada anilor '50 (a făcut-o şi dl. Mihai Pelin, con­trazicîndu-şi poziţia oficială, vizibil antisemită, din perioada ceauşistă, menţionată în textul meu) va descoperi, de multe ori, evrei anchetatori, deloc îngăduitori cu coreligio­narii deveniţi peste noapte „duşmanii poporului” condus de Partid şi vegheat de Securita­tea sa.

Deşi în perioada ceauşistă lucrau în conducerea şi administraţia comunităţii e­vreieşti, în poziţii importante, foşti miniştri şi demnitari comunişti, situaţia devenise mult mai ambiguă, şireată, bizantină, confirmînd „originalitatea”, dacă nu şi unicitatea socialis­mului românesc în Estul Europei.

Îndreptăţita mefienţă cu care priveam spre duplicitatea celor de la Comunitate (deloc bucuroşi, de altfel, de „scandalul Familia”) îşi potenţa vehemenţa datorită ne­pu­tin­ţei de a-mi apăra integritatea altfel decît în izolare. Nici Sebastian nu se sinucisese ieşind în stradă pentru a-şi striga revolta şi dezgustul faţă de dictatura antonesciană, ci se refugiase în integritatea Jurnalului său. Dorinţa firească de a trece, în asemenea împrejurări ex­tre­me, strada „spre ai săi” a avut dublu efect: redescoperirea identităţii şi, măcar parţial, a tra­diţiei iudaice, puse mereu în umbră şi în paranteză şi, aproape simultan, un drastic contrast: dezamăgirea adesea copleşitoare faţă de „oficialii” Comunităţii. Nu altfel mi se întîmpla, în condiţii aparent diferite, în „anii lumină” ai dictatorului de Scorniceşti.

Nu se poate ignora diferenţa între cel care optează voluntar pentru extremism (de dreapta sau stînga, naţionalist sau comunist) şi cel care o face silit de o tiranie atotputernică. Nu întîmplător, autorităţile americane procedau, în acordarea vizei de intrare în USA şi în clasificarea culpabilităţilor, diferit cu cele două tipuri de nazişti: mult mai seve­ri cu cei care optaseră „liber”, pentru Hitler, în Germania parlamentară şi cu multe partide, decît cu cei care o făcuseră, ulterior, în Germania partidului unic. Fără a scuza deloc com­pro­­misurile, unele abjecte şi criminale, faţă de totalitarism, nu putem uita că vocaţia erois­mului, cu atît mai mult a martirajului, rămîne o admirabilă excepţie — doar excepţie, to­tuşi — în comportamentul uman.

Ceea ce ar putea fi, eventual, de oarecare interes în SERTARUL ‘82 nu este, neapărat, mai puţin deranjant pentru autor: „strîmtoarea” în care gîndea şi scria strîmto­rase, poate, nu o dată, şi viziunea sa asupra mediului şi a propriei situări. Dacă este aşa (ci­titorul va decide), n-ar fi deloc lipsită de semnificaţii această servitute. Înţelegerea conse­cin­ţelor mai subtile ale sistemului, chiar şi în cei care îl detestau, nu este neglijabilă. Răul pe care îl confruntam intra, cum avertizase demult Nietzsche, şi în propria noastră viziune, în ticurile ei „combative”. Consecinţele s-au văzut mai clar în „zodia agresivităţii impertur­babile” de după prăbuşirea sistemului, cînd, în ţara dezrobită, mai tot poporul a revendicat nevinăvăţia şi victimizarea, într-o defulare resentimentară care părea să opună pe fiecare contra fiecăruia şi pe toţi contra tuturor.

Scrisul cumula în 1982 furie, silă, rare regenerări ale unei speranţe sfioase şi absurde. Tipic unei situaţii „închise”, fără ieşire. Scris de sertar şi exil.

SERTARUL 82 face parte, cum s-a înţeles, „for better or for worse” din sertarele exi­lului.

New York, 9 iulie 2005

Sertarul 82

I. Prime întrebări insolubile

Leon Volovici: Stimate Manea, ne aflăm în aprilie 1982, ai 46 de ani, ai publicat mai multe volume de proză. În ultimii ani, nuvelele tale au început să fie traduse în stră­inătate. Eşti un scriitor român recunoscut pe deplin de critica literară. Am citit despre căr­ţile tale multe recenzii şi comentarii subtile; nu cunosc un critic literar serios care să-ţi fi contestat valoarea.

...Dar cunoscutul vers arghezian sună parcă anume pentru tine:  „De ce-aş fi trist? şi totuşi...”. Răzbat din confesiunile şi declaraţiile tale, uneori şi din paginile de literatură, o deprimare, o nemulţumire adîncă, alteori mînie. Ai scris de curînd că lumea cărţii re­pre­zintă „miraculoasa convertire a unei suferinţe, a unor strădanii şi speranţe solitare”.

Greşesc dacă văd şi o rădăcină evreiască în această suferinţă? Crezi că ea este pre­cum­pănitoare sau predomină nemulţumirea firească a scriitorului de o anumită structură, aflat în relaţie (în conflict) cu o anumită realitate?

Norman Manea: Foarte de timpuriu, în copilărie: şocul lagărului de exterminare. A­poi, după destule ocoluri, literatura. O mult rîvnită compensaţie pentru deficitul şi ma­ras­mul existenţei. Cînd existenţa nu mai promite însă nici minime speranţe, ameninţînd cu anularea completă, cu abrutizarea, literatura, parte a existenţei, pare şi ea zadarnică. O fan­tasmă pervertită sau, cine ştie, un joc vinovat. Şi totuşi... singura bucurie, singura posi­bi­litate de a sfida şi de a continua? Adesea, nu mai ai putere nici pentru asemenea concen­trare. A renunţa? Sau a dobîndi, eventual, o existenţă „liberă”, în altă lume? Soluţii ajunse, ambele, soluţii de impas.

Poate ar merita transcrise cîteva însemnări din zilele precedente, zile în care seni­nă­tatea şi detaşarea îmi păreau inaccesibile:

«Au trecut săptămîni de la decizia de a „arunca”, pur şi simplu, pe hârtie prima frază, oricare ar fi fost. Dorinţa de a „începe”, în sfîrşit, ceea ce îmi părea deja inevitabil? Nu stilul e piedica. Preliminarii echivoce, mereu amînate, asta-i tot.»

Am încercat şi ieri şi alaltăieri şi acum o săptămînă şi acum două. Din nou, astăzi di­mineaţă. În faţă cu cele două file de calendar pe care le-am rupt pentru a le privi, în­de­lung, lehamite. Ar merita, poate, reproduse, pentru că marchează faptul că am pornit, to­tuşi, azi, acum: miercuri 28 aprilie 1982. Momentul de start şi momentul primei întreruperi, după doar vreo jumătate de oră.

Două ultime file de calendar. Cea de ieri, marţi 27 aprilie. 20 de ani de la în­che­ie­rea procesului de cooperativizare a agriculturii în România (aprilie 1962). Sărbătoarea na­ţională a Republicii Togoleze. Astea sînt evenimentele marcate în calendarul pe care îl am în faţă. Soarele răsare la 6h 14m, apune 20h 14m, Luna răsare 9h 01m, apune? — Zile trecute 117, zile rămase 248. Pe versoul foii de calendar este de obicei un text. Într-adevăr, pe spatele paginii 27 aprilie este tipărit articolul Ţărănimea, în alianţă cu clasa muncitoare, par­ticipantă activă la conducerea destinelor ţării. Primele rînduri sună astfel: „Pornindu-se de la realitatea că agicultura constituie o ramură de bază a economiei naţionale, în centrul politicii agrare a partidului nostru se află organizarea şi dezvoltarea unei producţii agricole moderne, de înaltă productivitate, care, prin folosirea celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, să producă mari şi variate cantităţi de produse în condiţii de mare eficienţă economică. Referindu-se la aceasta, tovarăşul Nicolae Ceauşescu sublinia în raportul la Congresul al XII-lea al partidului că”... (urmează un lung citat, greu de deosebit de a­ceastă introducere).

A doua filă de calendar este a zilei de astăzi. Miercuri 28 aprilie. Sărbătoarea naţio­na­lă a Israelului. Soarele răsare 6h 12m, apune 20h 15m. Luna răsare 9h 56m, apune 0h 38m. Zile trecute 118, zile rămase 247. Pe versoul paginii sînt două texte publicitare: DUNACOR livrează fibre celulozoice în 15 ţări, şi Produsele Intreprinderii de utilaj chimic Ploieşti pe toate meridianele. Sărbătoarea naţională a Israelului. Conform uzanţelor, la te­le­vizor ar urma să vorbească ambasadorul. Vorbise, oare, ieri, ambasadorul „Republicii To­goleze”? Habar n-am. La ora 16,30. apare pe micul ecran un chip oarecare, de funcţionar pedant, „ambasadorul statului Israel, dl. Aba Gefen”. Vorbeşte fără translator, într-o românească relativ acceptabilă, cu inevitabile greşeli de pronunţie (de pildă, pronunţia lui „a” în loc de „ă”: „dăm această dată” devine „dam aceasta data” etc.) Se referă la suferinţele po­porului evreu, la Holocaust, la lupta pentru întemeierea statului, la realizări, la grija pentru securitatea ţării, la dorinţa de pace, la recenta retrocedare a Sinaiului. Subliniază plă­cerea de a fi într-o ţară atît de sensibilă la ideea de independenţă ca România, care se pronunţă contra subjugării, a naţionalismului, a antisemitismului. Se referă la proeminenta per­sonalitate a preşedintelui Nicolae Ceauşescu, la contribuţia sa la tratativele privind Orientul Mijlociu. Urmează un scurt documentar despre Israel. Apoi — lucru absolut neobişnuit —, crainicul televiziunii „completează” emisiunea printr-o expunere privind po­ziţia României în legătură cu problema păcii în regiune. Nu s-a procedat în acest fel acum vreo două săptămîni, de ziua independenţei Siriei... Privesc invitaţia de pe masă. O voi o­nora, din imprudenţă. La ora 17 merg, deci, la coktail-ul de la ambasada Israelului. O­biş­nu­itele „oficialităţi”. Obişnuitele tartine, obişnuite figuri de artişti, activişti, madame, paznici, informatori, demnitari, popi etc.etc.

Ziua în care încep aceste însemnări pare deosebită, aleasă anume? Nu este aşa. Este o simplă întîmplare că am apăsat tocmai astăzi clapa primei litere. Dacă n-aş fi găsit, printre hîrtii, citatul din Einstein  („Pasiunea pentru cunoaştere în sine, dragostea pentru drep­ta­te dusă pînă la fanatism şi aspiraţia către independenţa mea la această comunitate drept un dar al destinului”) aş fi amînat, probabil, din nou. Înfricoşat de complicaţiile întrebă­rilor care te somează — eşti bucuros că mai poţi amîna, ocoli, evita. N-am nici o slăbiciune pentru coincidenţe, mistica asociaţiilor cu tîlc nu m-a prea ispitit niciodată. Este, pur şi simplu, o obişnuită zi de primăvară.

M-am trezit la 7, am reaţipit pînă la 7,30. Am plecat apoi spre spital. În mînă cu o sti­cluţă învelită în ziar. Am ajuns la timp. Am predat urina la laborator. În cabinetul docto­ru­lui mi s-a oferit o cafea. Sînt în relaţii amicale cu dr. R., psihiatrul . Apoi am fost primit de şeful secţiei. A fost deosebit de amabil. A vorbit mult cu mine, s-ar zice că apariţia unui exotic (un scriitor!)  îl anima. Pare foarte informat despre ultimele „bătălii” de la Uniunea Scriitorilor. A sugerat chiar existenţa unei vaste campanii de diversiune privind intelectua­li­tatea şi mi-a povestit cu detalii surprinzătoare despre scandalul „sectei” transcendentalilor, în care ar fi cuprinşi şi oameni din etajele de sus ale ierarhiei. Toţi aceşti ghinionişti fu­seseră nişte simpli audienţi la nişte cursuri de „meditaţie”, aprobate, mai întîi, la nivel înalt, apoi incriminate, cînd cei de sus şi-au schimbat părerea. O capcană, o farsă... dar mi-e greu să ştiu dacă acest „şef de secţie” nu e şi el cu dublă acreditare. În spital urma să aibă loc chiar azi şedinţa de excludere a celor cîtorva medici implicaţi în tenebroasa comedie a e­rorilor.

Am plecat de acolo pe la 10. La chioşcul din parcul spitalului, surpriză: se vindeau por­tocale! Am cumpărat 2 kg. Pe drum spre casă lumea mă tot oprea, întrebînd... unde am găsit portocale. Vînt rece, ca şi în zilele precedente. Am trecut prin piaţă. Cozi nesfîrşite aşteaptă sosirea, eventuală, a camioanelor cu carne. Sute de persoane, încolonate, cu­minţite.

Acasă, în hol, un mare afiş anunţă că în luna mai nu va fi apă caldă. Deschid cutia poş­tală. Nici o scrisoare. În ultimul timp, poşta îmi acordă, evident, un regim special: o carte poştală de la părinţi, din Suceava, face cam două săptămîni, o scrisoare din Iaşi, de la Volovici, a ajuns după 16 zile, ilustratele din America, de la Cella, nu vin deloc (deşi mi-a comunicat la telefon că a scris zilnic în cele peste 3 săptămâni de cînd este plecată). Scot din cutie ziarul „România liberă“. Prima pagină. Titluri mari. Şedinţa Comitetului Politic Executiv al P.C.R. Legea fondului funciar. Aprobarea vizitei Preşedintelui Ceauşescu în China şi Coreea. Preşedintele Nicolae Ceauşescu a acordat un interviu pentru ziarul ja­po­nez „Mainichi Shimbun“. Întorc ziarul la ultima pagină. O nouă mărturie a prestigiului in­ternaţional al preşedintelui României. La Atena a apărut lucrarea: ROMÂNIA-CEA­U­ŞES­CU. Convorbiri româno-gaboneze. Excelenţei Sale Domnului Yitzhak Navon, Pre­şedintele Statului Israel. Aniversarea Zilei naţionale a Statului Israel îmi oferă ocazia de a vă adresa dumneavoastră şi poporului israelian sincere felicitări, urări de pace, bunăstare şi prosperitate. Sub această telegramă, două coloane de text, pline de sfaturi şi reproşuri la a­dresa statului sărbătorit. Atitudinea oficială se schimbă, s-ar zice, de la un moment la altul, deşi, în fond, păstrează tradiţionala ostilitate şi viclenie. Ieri, Declaraţia oficială ro­mâ­nă cu ocazia retrocedării Sinaiului se referea elogios doar la poporul egiptean, omagiat cu acest prilej. Încheierea reuniunii Comisiei independente pentru dezarmare şi proble­me­le securităţii. Centenarul Titulescu, Evoluţia situaţiei din Salvador. Diferendul argenti­nia­no-britanic. Brno: depunerea unor coroane de flori la Monumentul ostaşilor români că­zuţi pentru eliberarea Cehoslovaciei. Lucrările Congresului Partidului Popular Revo­luţionar Laoţian.

Răsfoiesc ziarul, cercetez pagina a doua. Nu, nici astăzi n-a apărut articolul meu despre Enescu, despre care redactorul-şef mă asigurase din nou, acum 3 săptămîni, că va fi publicat în cîteva zile. (Textul fusese predat redacţiei la 8 ianuarie şi ar fi trebuit să apară i­mediat. Aveam pe atunci un fel de rubrică bi- sau tri-săptămînală pendulantă. Între timp, nu­mele meu a fost „colorat” insistent în presă, aşa că amînarea, mai ales într-un ziar ce în­cerca să-mi fie favorabil, capătă semnificaţie. Consecinţele scandalului la care am fost su­pus de la începutul anului? Bizarul meu nume?

O zi obişnuită, totuşi. Ar trebui detaliat ce înseamnă o zi „obişnuită”, aici şi acum, ex­plicat cine este cel care relatează, ce anume l-a determinat, în pofida nenumăratelor e­zitări, s-o facă.

La începutul lunii martie, am primit din Iaşi o scrisoare. Un anume pasaj din rîndurile lui Volovici, referitor la „faimosul” meu interviu din „Familia” mi-a accelerat gîndurile. „Am tot oscilat dacă trebuia sau nu publicat, pînă mi s-a făcut ruşine“ scrie Leon. Am făcut atîta caz (mai mult în gînd) de faptul că nimeni nu are curajul să dea o replică re­vistei „Săptămîna”, iar cînd cineva are curajul s-o facă, ne gîndim dacă era oportun sau nu. Poate te-a costat cam mult, dar merita. Oricum după recentul atac din „Luceafărul“, mă gîndeam că dosarul creşte şi ai putea răspunde, odată, cu un volum, în genul Cum am de­venit huligan, cu singura deosebire că în acele vremuri cumplite o astfel de replică a pu­tut să şi apară... Venisem la Bucureşti şi cu un gînd ascuns şi provocator, în ceea ce te pri­veşte. Intenţionam să te iau cu binişorul, ca Mefisto pe Faust, şi să obţin de la tine, în scris, o confesiune-răspuns la o întrebare: ce înseamnă pentru tine «conştiinţa iudaică». Cred că, în alte condiţii şi într-un mod particular, refaci cazul (şi chinul) lui Sebastian, dînd însă, sînt sigur, un alt răspuns. Parţial, l-am putut deduce din nuvela Lipova, care m-a încîntat”.

Poate să fi fost acesta momentul cînd, citind scrisoarea, am simţit tentaţia de a descrie împrejurările ultimelor luni. Dar şi atîtea fapte şi întrebări care au constituit, ani de-a rîndul „materia” gîndurilor, a orelor de însingurare, a întîlnirilor cu cei mai apropiaţi dintre prieteni. Apăsătoare întrebări insolubile. Certitudinea zădărniciei. Şi-apoi... chiar şi ridicolul: un scriitor încă aparent departe de ora memoriilor şi testamentului umple pagini niciodată publicabile în ţara sa, poate nici în altă parte (mai ales că încă nu in­tenţionează exilul şi nici scandaloasa publicitate a „lansării” cu orice preţ pe piaţa ex­ternă a atîtor vandabile exhibări, abil regizate).

M-am tot gîndit la posibila actualizare a controversei: ATENA sau (şi) IERUSALIM.

Dar am de multă vreme senzaţia unui impas, prin pierderea, parcă, a „urgenţei” an­xi­oase de a scrie. Efect, cine ştie, şi de vîrstă, nu doar al vremurilor tot mai apăsătoare? În planul meu de lucru am, totuşi, în vedere obiective (destul de) precise. Aş avea aproape gata un volum de publicistică. Aş vrea să pot continua cu mai mult spor amplul roman Alegoria prudenţei*, care ar urma să aibă vreo o mie de pagini (3 volume) şi să mă reprezinte cu adevărat. Mă gîndeam să continui cu încă două volume ciclul Zilele şi jocul. Abia apoi ar urma să public Anii de maturitate ai lui August Prostul, pentru care am deja mult material adunat şi în care ar exista, fără îndoială, şi un amplu capitol intitulat: Atena şi Ierusalim.

[*Romanul Plicul negru ar fi fost doar primul volum din Alegoria prudenţei]

În ultima vreme, senzaţia (cea mai) persistentă pentru concetăţenii mei de toate ca­te­goriile pare a fi: sfîrşitul. Lipsa oricărei perspective încurajatoare. Nicicînd mai mult decît a­cum n-au apărut mai certe atomizarea vieţii cotidiene, degradarea. O limpede stare nega­tivă, atotcuprinzătoare: „îngheţarea”, pentru durată nedeterminată, a creativităţii. Înşelătoarele şi prea scurtele intervale de relativă „relaxare”, confuză şi naivă, din deceniile  imediat anterioare, par abolite.

Stare de anihilare a individului şi a colectivităţii, sufocare şi apatie, descurajare ve­cină cu mortificarea.

Sîntem în 1982, în România, unde indicele economic a coborît sub orice aşteptări, iar hrana zilnică se procură cu eforturi deosebite. Negrele accente sociale conlucrează catas­tro­fic cu trista stare de spirit. Contrastul între adevăr şi retorica instituţionalizată, între le­gile proliferînd prin sciziparitate şi sfidarea oricărei legi, vorbăria schematizată pînă la schi­zo­frenie, deciziile punitive venind dinspre sferele concentrice şi suprapuse ale sistemului. Un sistem penitenciar.

Am deja, incredibil, 46 de ani! Prelungită adolescenţă, un soi de puerilitate delica­tă. Luciditatea suferinţei? O încordare sinucigaşă, mai curînd. Zădărnicie, ostilitate, anihi­lare...Părul s-a tot rărit, călcîile s-au îngroşat. A sporit oboseala, descurajarea, inima şi mintea dau semnale încurcate. Se insinuează tot mai acut gîndul abandonului sau al e­va­dării din fundătura în care nimic nu mai este posibil. Creaţia, elanul pur, stoica ardoare? Vic­toria completă a oprimării este atunci cînd apatia, suspiciunea, spaima au devenit de­pline, acoperind totul, „totul” cum repetă, mereu, preşedintele nenumăraţilor preşedinţi din această ţară („Să facem totul”). Oroarea pătrunde, în cele din urmă, insidioasă, în casa fie­căruia, la masa sa, în patul său, în mintea şi în inima obosite de atîta nefirească uzură ri­dicolă. Apartamentul este situat pe Calea Victoriei! Suspendat peste chiar găfîitul o­raşului care pătrunde, oră de oră, ziua şi noaptea, cu uruitul de tramvaie şi maşini, în sufletul captivului locatar. Începutul Căii Victoriei, primul imobil, numărul 2! N-ar fi singurul pa­radox. Un bun titlu, prin contrast: CALEA VICTORIEI.

Deprimare, nemulţumire, mînie? Da, mai mult ca oricînd. Într-o recent apărută carte de convorbiri cu Florin Mugur, Paul Georgescu, întrebat asupra influenţelor lui Ca­ra­giale, spune la un moment dat: „Sarcasmul îndurerat al lui Norman Manea vine din alte părţi — Camil, cred” şi adaugă: „Ai observat la Camil Petrescu conjuncţia Eminescu-Caragiale?” Sînt, fireşte, cu totul tulburat de o asemenea conjuncţie.

Întrebările vin într-un moment cînd datele personale (vîrsta, scrisul, etnicitatea) se în­tîlnesc, într-un unghi ascuţit, cu cele ale ambianţei. Aici, unde se spunea că nici o lege nu durează mai mult de 3 zile, aici, „la mijloc de bun şi rău”, mizeria complicitează cu anxie­tatea, şmecheria cu interdicţiile, apatia cu suspiciunea, izolarea cu indiferenţa. Mi-a­mintesc, iarăşi, de Oul de şarpe al lui Bergman... Atmosfera pregătitoare a catastrofei, ma­rasmul total, treptată astupare a ultimelor guri de aer. Îmi revin în minte cuvintele lui Thomas Mann în momentul părăsirii Germaniei, cuvintele lui Freud fugind din Viena cu ca­re se identificase.

Ar trebui, împotriva absurdului, să poţi continua a scrie? În definitiv, absurdul nu fa­ce decît să absolutizeze condiţia artistului. Ostilitatea mediului şi propriul sentiment de i­nutilitate. Aici, în jur, totul cade însă sub previzibila limită... Artistul nu este un fericit, nici atunci cînd în jurul său oamenii behăie de voie bună şi nepăsare, nu este nevoie să-i pre­găteşti azile psihiatrice sau închisori pentru ca să-l faci nefericit, El poate fi, de altfel, mai liber în celulă decît în afara ei. Dar energia psihică şi cerebrală care i se cere implică nu doar tensiune, ci şi seninătate, detaşare. Puterea de concentrare este evident condiţio­na­tă şi de ambient; este neapărat să nu te fi epuizat în prealabil în tensiunea tracasărilor triviale. Umilit pînă la anihilare, la voia primejdiilor ascunse în dirijatul hazard al haosului din jur. Absurdul, „concretizat” în forma sa cea mai vulgară şi agresivă, anulează, nu po­tenţează, resursele creativităţii.

Să poţi pleca, precum Rimbaud? Renunţînd la himera scrisului? În favoarea unui vital, sălbatic instinct al nesaţului, care este şi al autodistrugerii? Sau, ca în reveriile ultime ale lui Kafka, să întîlneşti religia, în locul scrisului care o înlocuise.

Nu oricine forţează asemenea opţiuni. Nici măcar atunci cînd ceasul destinului pa­re să nu mai îngăduie amînare.

A avea dreptate „împotriva cetăţii întregi”? „Nu există nici o altă şedere în lucidita­te, nici o altă metodă pentru o gîndire a Rezistenţei...decît a te stabili în sihăstrie şi a te a­şe­za în poziţia de  a avea dreptate împotriva cetăţii întregi” afirmă, apodictic, Bernard-Henri Lévy.

Ce fel de sihăstrie, unde, cînd? Cetatea nu te orpimă prin fanatismul vreunei cre­din­ţe pe care ţi-ar impune-o, ci prin prăbuşirea sub minciună. Pe toate zidurile este omagiată duplicitatea, fatalitatea răului. Nici nu mai poate fi vorba de „a avea dreptate”. Colec­ti­vitatea, Cetatea nu mai sînt tradiţionalii adversari ai individului, ci stau sub aceeaşi lespe­de.

Fiind evreu ai, fireşte, de suportat o încărcătură suplimentară. „Capacitatea portantă”, cum se spune în rezistenţa materialelor, ţine de altă distribuţie a eforturilor şi a elasticităţii, fibra fragilizată are de suportat o solicitare mai mare decît cea obişnuită. Nevoită (deci „aptă”?) a-şi mobiliza resurse nebănuite. Cînd strivirea este generală, decenţa solida­rităţii îţi cere, însă, să nu te consideri în nici un fel „special”... să refuzi a te considera, chiar dacă eşti, mai nedreptăţit decît ceilalţi.

De fapt, toţi cei rămaşi fideli lor înşile devin, în asemenea condiţii, un fel de „evrei”. Nu prin sînge sau religie: evrei, prin situaţie. Paradoxal, adevăraţii evrei au de su­portat nu doar „suplimentul” perpetuu al condiţiei lor, dar şi vicleana „favoare” de a părăsi (răs­cumpăraţi de conspiraţia internaţională!) Cetatea Captivă. Iată, de data asta, ei pot scă­pa de ciumă. Dispariţia evreilor este dintotdeauna dorită de casta autoritară, chiar dacă ple­carea lor ar anula sursa tradiţională de diversiune.

Prin condiţia precarităţii şi prin superbia căutărilor sale scriitorul seamănă cu „e­vreul”. Nu doar prin asta. Sartre spunea: „M-au lăsat să umblu prin bibliotecă şi am dat a­salt înţelepciunii omeneşti. Asta m-a făcut ceea ce sînt. Mai tîrziu i-am auzit pe antisemiţi re­proşînd de sute de ori evreilor că nu cunosc lecţiile şi tăcerile naturii. În acest caz, eu sînt mai evreu decît ei.”

Dar şi cetăţeanul obişnuit devine, uneori, astfel. Hăituit, suspectat, strivit de mala­xo­rul totalitar. Chiar şi în societăţile „normale”, momentele de extremă încercare aduc, prin acuitatea suferinţei care înseamnă prăbuşire şi, deopotrivă, regăsirea fondului adînc şi ultim, acea tragică „iluminare” umană, care are, poate, şi ceva evreiesc.

Să perseverezi a fi tu însuţi. Să demonstrezi că este, totuşi, posibil, în orice condiţii. Sînt evreu; nu am un carnet de partid roşu sau de altă culoare; scriu... nu ştiu exact ce, un „ceva” care nu este comod din nici un punct de vedere; nici oficialitatea, nici comerţul de carte nu au de ce să mă încurajeze.

Mi-amintesc din nou de Hans Hartung, aristocratul german care a luptat în Le­gi­unea străină împotriva naziştilor, suspectat continuu de camarazii săi fiindcă era german. Nu putea aduce nici o motivare: „nu eram nici evreu, nici comunist, nici măcar angajat po­litic într-un partid oarecare”. În artă se menţinea la fel de singular, pictura sa nu răs­pundea aşteptărilor, nici canoanelor, nici gloriilor oficializate. „Nu puteam să cedez. Aş fi pu­tut, e adevărat, să accept compromisurile, compromiterile. Să încerc să fac o pictură mai la modă care s-ar fi vîndut; aş fi putut să fac desene pe fulare. Dar atunci, puteam tot aşa de bine să mă întorc în Germania, să devin nazist şi să-l suport pe Hitler. Dacă aş fi cedat, aş fi cedat în toate.”

Pe la începutul lui martie, scrisoarea din Iaşi anunţa intenţia unui dialog. Am acceptat; la ora răspunsului sîntem deja în iunie.

Avînd în vedere precauţia corespondentului, care vorbea despre „gîndul ascuns şi pro­vocator” de a obţine o confesiune privind conştiinţa mea „iudaică”, altfel zis, asupra re­laţiei mele cu acest „ghinion” (cum spunea Heine), promptitudinea cu care am consimţit ar putea surprinde...

Aş fi ezitat îndelung, altădată. Probabil, aş fi refuzat, în cele din urmă, asemenea com­plicată şi, de ce să n-o spun?, stînjenitoare incursiune în mine însumi. Presat de proiecte literare, „ocolul” acestei interogaţii părea amînabil pentru oricînd sau pentru niciodată. Interogaţia exista, oricum (chiar dacă implicită, codificată literar), evita exhibarea.

Accept acum „discuţia”, tocmai pentru că a devenit mai dureroasă? A devenit astfel pe măsură ce blocajele s-au înmulţit şi cumulat, situaţia s-a tot otrăvit, maculat, închis. Fiecare dintre inconfortabilele premise — cea de scriitor, cea de evreu — au început să con­sti­tuie (poate aşa au fost, de fapt, dintotdeauna) o accentuare a impasului celeilalte. Articu­lare reciprocă mereu mai strînsă, pînă cînd conjunctul îşi explodează contradicţiile. De mai multă vreme nu mă simt în stare să le depăşeşsc, nici în parte, nici, cu atît mai puţin, în descurajanta lor simbioză.

Terapia mărturisirii ar promite asumarea acestei intercondiţionări?

Ne aflăm, prin urmare, în vara lui 1982. La 46 de ani am cîteva volume de proză pu­blicate. Primirea lor n-a fost chiar sărbătorească dar în cei cam 15 ani de la debut s-au ex­primat, într-adevăr, şi opinii critice extrem de favorabile. Da, au apărut comentarii subtile despre scrisul meu. Văzut în contextul vieţii literare socialiste, asemenea măgulitoare o­pinii publice înseamnă chiar mai mult decît par. Fiindcă (o ştii bine, desigur) moravurile li­terare nu rămîn cu totul străine de cele sociale. Selecţia valorilor (care a suferit dintotdeauna, în România, bizantine devieri conjuncturale), a suportat în vremea noastră ma­ni­pu­larea datorată canalelor de dirijare oficială. Aşa stînd lucrurile, onestitatea unor critici merită, cu atît mai mult, gratitudine.

Situaţia mea, din start, a fost mai complicată. Am venit spre literatură din lumea unei alte profesii. Nici nu am făcut cuvenitele declaraţii, plecăciuni sau adeziuni care fac parte din ritualul locului. Dacă cineva ar fi avut năstruşnica idee de a mă invita la televizi­une (nu s-a întîmplat, în aceşti 15 ani, niciodată, ceea ce arată, totuşi, o anume coerenţă a criteriilor), n-aş fi putut nici măcar să apar cu o cască de miner pe cap, în amintirea tatălui din abataj, sau aşezat, melancolic, pe prispa casei ţărăneşti, pentru a-mi revendica o sănătoasă  „obîrşie” care să răscumpere şi să echilibreze „păcatele” unor cărţi mai puţin canoni­ce, cum au procedat unii dintre combativii mei colegi. Am scris o literatură apăsat „perso­nală”, despre care am aflat, chiar din recenziile favorabile, că este „dificilă”, cam aparte şi oarecum ermetică.

În sfîrşit, ca un adaos: sînt şi evreu. N-am afişat şi n-am negat în vreun fel această de­terminare. „Ghinionul” poate fi privit şi ca un handicap mobilizator. Cunoscînd difi­cul­tăţile atîtor confraţi „sută la sută” români, acum şi aici, aş resimţi, cum am spus, ca o in­decenţă să insist asupra surplusului meu de întrebări şi piedici. Dar tocmai pentru că sînt concrete, imediate şi semnificative, aceste accente particulare nu trebuiesc omise.

Nu pentru a mă separa de ceilalţi sînt obligat să amintesc de înmulţirea manifestărilor publice naţionaliste şi antisemite, ci pentru că, în zilele grele pentru noi toţi, a­duc propria mărturie despre degradarea primejdioasă a unei situaţii ce ne priveşte deo­po­trivă pe fiecare. Asum riscurile crescute ce îmi revin.

Acum cîteva luni mai mult de o treime a Consiliului de Conducere al Uniunii Scr­i­i­­torilor a cerut (în baza unei prevederi statutare) convocarea extraordinară a Consiliului pentru a se discuta excesele naţionaliste şi antisemite din presă. Semnatarii sînt, în co­ple­şi­toare majoritate, neevrei şi nearmeni şi nemaghiari.

Dificultăţile acestei perioade fiind mai ales economice şi politice, ele devin, însă, i­ne­vitabil şi culturale. Treptata îngustare a cîmpului de expresie, presiunea cenzurii, ri­gi­dizarea excesivă a structurilor administrative au sporit tensiunea în comunitatea intelectuală. Unele stupefiante acţiuni de intimidare recente, de un specific sud-american, arată că nu doar exprimarea unei opinii critice, dar şi a ţine un jurnal sau, să zicem, a răspunde în scris, fără nici o intenţie de publicitate, întrebărilor unui amic poate provoca represiuni dure.

Este aproape un an de cînd au avut loc, pentru prima dată după război, alegeri de­mocratice la Conferinţa Scriitorilor. Acest eveniment excepţional a fost, fireşte, ignorat cu totul în presă. Adunate într-o carte, luările de cuvînt ale Conferinţei ar constitui, fără în­do­ială, o expresie a demnităţii spirituale din cuşca Estului socialist. Asemenea carte nu va a­părea, însă, probabil, niciodată. Cei care ne controlau, la intrarea în sală, nu permiteau nici măcar un casetofon.

La puţină vreme după Conferinţă, criticul Gh.Grigurcu mi-a solicitat un interviu pentru revista „Familia”. I-am răspuns la începutul lui august 1982. Întrebările sale şi răs­pun­surile mele nu sînt esenţial diferite, ca tematică şi ca ton, de dezbaterile Conferinţei. Lu­mea cărţii văzută ca „miraculoasă convertire a unei suferinţe, a unor strădanii şi spera­nţe solitare” (cuvinte pe care le-a citat şi Leon Volovici în formularea întrebării), era pusă în legătură cu convingerea că „un nume adunat pe o carte semnifică, poate, suprema încercare de solidarizare cu semenii, de sfidare a destinului fiinţei muritoare.” Continui să cred, cum i-am afirmat-o şi lui Gh.Grigurcu, că: „din această dublă şi doar aparent contradictorie articulare a muncii artistului rezultă natura oarecum specială a celui care, de fapt, a spus totul în operă” şi că, în plus, cînd apar momente de deosebită gravitate, „şi cei mai însinguraţi dintre oamenii scrisului sînt obligaţi să-şi înfrîngă scepicismul, să accepte riscul re­­toricii în care nu cred.” Adică, să vorbească în Forum.

Această „dublă articulare” este, probabil, şi problema centrală a scriitorului. Aici se a­flă, poate, şi un posibil răspuns la întrebarea privind „rădăcina” scriitoricească sau e­vre­ias­că a nemulţumirii creatoare.

Mi-am înfrînt, aşadar, scepticismul şi am acceptat retorica. Riscurile s-au dovedit chiar mai mari decît s-ar fi bănuit. Nu mai era august, era iarnă cînd a apărut interviul. Con­testatarii de la Conferinţă se cam cuminţiseră, deja, în noile funcţii. Iar înfrînţii, de da­ta asta, „oficiali” de dreapta ai Puterii naţional-socialiste, cei ocrotiţi de forurile ideolo­gice şi administrative, şi-au reluat ofensiva.

Lipsite de haz, reacţiile la interviul meu sînt, totuşi, de tot hazul. Ar trebui să mă simt onorat că cei ce m-au atacat sînt dintre cei predestinaţi s-o facă şi că n-au răspuns la nici un argument. Au declanşat doar răcnete, înjurături, bîlbîieli, calomnii, ameninţări con­fuze, şi, din nou, răcnete.

Ar fi, într-adevăr, subiectul unei broşuri de tipul Cum am devenit huligan... „Do­sarul” acestui interviu ar putea interesa cîndva un sociolog sau un psiholog care ar vrea să scruteze relaţia individ-mediu, Putere-adevăr, artist-Autoritate? Cel mai netalentat dintre ra­taţii scrisului îmi cerea „ceva mai mult talent”... Slujbaşul dublu, cu acreditare de la atot­pu­ternica Instituţie (cunoscută, deşi „secretă”) îmi psihanaliza „obsesiile administrative”. Un popă brusc raţionalist mă acuză că cer „arderea cărţilor”. Să mai pomenim alte dră­gălăşenii: „extrateritorial”, de „altă limbă”, „arhanghel”, „stalinist”, „procuror” etc. etc.? Dar schimbările stupefiante de poziţie? Neaşteptatele schimbări ale „ultrasentimentelor” in­chizitoriale? Toate acestea nu făceau decît să confirme, cuvînt lîngă cuvînt, ceea ce afir­ma­sem în interviu. Replica la aceste lături şi răcnete era interviul însuşi.

Dar nu la riscurile de acest fel mă refer, deşi atacurile în presă constituiau, treptat, un soi de asediu greu de suportat şi, într-o societate ca a noastră, periculos. Nici la accentele puternic antisemite nu m-aş opri. Antisemitismul derivă, şi de data aceasta, dintr-o ati­tu­dine globală. Care „se adoptă nu numai faţă de evrei, ci faţă de oameni în general, de is­torie şi societate.” Adică acel bizantinism: „impermeabil la raţiune şi experienţă, nu dintr-o convingere puternică, ci, mai curînd, întemeindu-şi forţa convingerilor din faptul că a optat să fie impermeabil”, să fie, adică, „teribil”. Într-adevăr, cum spune Sartre, din ca­re am citat, mai curînd „o pasiune” decît o „concepţie asupra lumii”...

Consecinţele mai adînci au fost, însă, altele. Felicitările telefonice şi adeziunea orală au amuţit la primul foc de armă oficială. Nu mai era vremea solidarităţii electorale din vremea Conferinţei?... Nici măcar a unei solidarităţi particulare, prieteneşti? Oricare dintre o­ra­torii din urmă cu doar cîteva luni ar fi tresărit, mirat, dacă i s-ar fi amintit că acest interviu reprezentase, de fapt, punctul de vedere în numele căreia vorbise el însuşi cu doar cîteva luni în urmă, îndelung aplaudat, unanim votat, devenit lider al asociaţiei sau al secţiei sau al comisiei ş.a.m.d.

Au suportat, mărturisesc, greu tăcerea din jur. Nu cea „publică”, ci cea particulară, co­legială. Dar m-am instruit, cu folos, şi asupra mea însumi. Am avut în acea perioadă convorbiri oarecum întîmplătoare cu domni altfel cu totul stimabili, cu distinşi intelectuali, cu oameni de condei delicat. În situaţia de la noi, unde o îndelung exersată adaptabilitate a intrat în firea lucrurilor, atitudinea morală isterizează spiritele primare, dar nu mobili­zează, în schimb, pe cei care li se opun. Aceştia se simt mai curînd stînjeniţi. Nu reac­ţionează public (ar fi greu, dacă nu imposibil, azi aşa ceva), dar nici particular. Iar cei ce ex­cla­mau, rareori, rarissim, „bravo, domnule”, îşi reluau, imediat, apoi, cotidienele strategii de igienă, de costumaţie convenabilă, de mărunt confort. Mihail Ralea avertiza acum ju­mă­tate de veac: „Generaţia noastră, dacă îşi simte vreo chemare, va trebui să dea lupta pe te­renul etic. Va trebui să combată cu disperare bizantismul, fanariotismul, şiretenia, pehlivănia, scepticismul trivial şi jovialitatea zeflemistă. Revendicăm pentru onoarea acestui popor puţin sentiment tragic al existenţei şi puţină amărăciune conştientă, în locul o­pe­retei sinistre care ne macină energiile cu veselă indiferenţă şi cu nesimţită inconştienţă. Cu alte cuvinte, să creăm o etică românească”. Da, măcar puţină amărăciune conştientă...

A fost un semnificativ test asupra capacităţii de a rezista în condiţii de izolare accentuată, de marginalizare. Regimul de perimetru sanitar şi-l protejează, fireşte, nu doar oficialii şi oficializaţii noştri de azi, ci şi mulţi dintre confraţii care ţin, mai presus de orice, la li­niştea existenţei lor „creatoare”. Cine ar putea să-i acuze, în actualele condiţii? Nu ştiu da­că sînt mai bun ca ei.

M-am referit la toate astea doar dintr-un scrupul al exacităţii, pentru a sugera îm­pre­­ju­rările personale şi climatul general în care debuta dialogul propus de scrisoarea din Iaşi.

În cele din urmă, riscul de a supravieţui izolat, marginalizat, excentric mă aducea, de fapt, aproape chiar de întrebarea care deschide acest dialog.

Mi-am repus, aşadar, cu alt ton, întrebările pe care le sugerau invectivele şi injuriile pro­vocate de interviul din „Familia”. Asemenea întrebări îşi află, iată, rezonanţă în prima (lungă) întrebare din scrisoare.

Într-adevăr: nu sînt, oare, cumva, realmente „extrateritorial”? Exigenţa etică oare con­travine (sau chiar „usucă”) vocaţia creatoare, talentul? Este vorba de fireasca nemulţumire, ajunsă la exasperare, a scriitorului faţă de realitatea din jur, existentă desigur, la atîţia confraţi de aici şi de acum, ca şi de pretutindeni şi dintotdeauna, sau este chiar o sensibi­li­tate „străină”?

M-am putut întreba, cum mi-au şi reproşat, poate, tacit, unii, dacă „tocmai eu” trebuie să rostesc adevărul, dacă tocmai „noi” trebuie să-i trezim pe alţii. Rămînem, într-adevăr, mereu acel „ferment” care impulsionează, răvăşite, pune în tensiune elementele po­ten­ţiale adverse? Care creează în jur mai curînd iritare şi suspiciune, decît o reală solida­ri­za­re?

Iată, iarăşi... Atena sau Ierusalim. Poate, totuşi, cum aş năzui: Atena şi Ierusalim?

Ar fi prea multe de nuanţat despre acel „patetic dialog dintre un grec şi un evreu”, ca­re constituie spun unii, „istoria spirituală a Europei”.

Mi-am amintit, din nou, după tragica dispariţie a lui Radu Petrescu, de acest su­biect. O polemică mai curînd implicită decît explicită mă opunea admirabilului artist şi a­mic, credinciosul ascet al Frumuseţii, al Artei. El refuză urătul imediat prin ignorare. Eu însumi am reuşit, poate, să mă feresc o vreme de a ieşi, cumva, din armonia esteticului. M-a răzbit, în cele din urmă, însă, exasperarea... Scriind ultimul volum de nuvele (Octombrie, ora opt , Edit.Dacia, 1981) am fost adesea speriat că starea în care scriam m-ar păutea arunca în afara artisticului. S-a întîmplat aşa şi cu alte cărţi ale mele, cu toate căr­ţile mele? Faţă în faţă cu pagina albă, sensibilitatea, luciditatea autocritică dar şi abandonul în jocul imprevizibilelor creaţiei îşi fac datoria? Readuc revoltatul în frontierele artei?

Deci: deprimare, nemulţumire, mînie... Ele există în mai toate cărţile autentice.

Motivată biografic, s-ar putea descoperi, desigur, şi „rădăcina evreiască” a suferinţei. Rareori o găseşti într-un mod mai patetic decît la evreu. Purtător nu doar de specificitate, ci şi de universalitate? Umanitate vulnerabilă şi vulnerată, perpetuu obligată să ia act de si­ne, de precaritatea condiţiei în care asumă relaţia cu „ceilalţi”?

Dacă mergem la rădăcina rădăcinilor ajungem la suferinţa de a fi om, pur şi simplu.

II. Tradiţia şi ruptura

„Îndreptăţita mefienţă cu care priveam spre duplicitatea celor de la Comunitate (deloc bucuroşi, de altfel, de „scandalul Familia”) îşi potenţa vehemenţa datorită ne­pu­tinţei de a-mi apăra integritatea altfel decît în izolare. Nici Sebastian nu se sinucisese ieşind în stradă pentru a-şi striga revolta şi dezgustul faţă de dictatura antonesciană, ci se refugiase în integritatea Jurnalului său. Dorinţa firească de a trece, în asemenea împrejurări extreme, strada „spre ai săi” a avut dublu efect: redescoperirea identităţii şi măcar parţial, a tradiţiei iudaice, puse mereu în umbră şi în paranteză şi, aproape simultan, un drastic contrast: dezamăgirea adesea copleşitoare faţă de „oficialii” Comunităţii. Nu altfel mi se întîmpla, în condiţii aparent diferite, în „anii lumină” ai dictatorului de Scorniceşti.”

(Din „Nota preliminară” a autorului, în Familia)

LeonVolovici: Am avut de multe ori prilejul să constat că scriitorul evreu (nu intră în discuţie cel de limbă idiş sau ebraică) se află dintru început într-o situaţie ambiguă şi în fa­ţa unor probleme insolubile. Kafka era exasperat de duplicitatea funciară a mediului său e­vreiesc, oscilînd, cum spune cineva, între „o vagă fidelitate faţă de tradiţie şi aprobînd vag do­rinţa de ruptură.” De acest chin — îmi dau seama din cîteva nuvele cu substrat biografic — n-a scăpat nici Norman Manea. Prima „mişcare” este aceea de a întoarce spatele propriei tale tradiţii — diminuate, uscate, convenţionale (cel puţin aşa pare la prima vedere) şi de a alege pe cealaltă: vie, firească, puternică, dominantă... Fundoianu, pe la 15 ani, scria (şi trimitea la „Viaţa Românească”) poezii patriotice despre daci şi romani, despre Ştefan cel Mare, deşi tradiţia iudaică a familiei sale era excepţională, aproape străină duplicităţii a­mintite. În cazul nostru — cred că şi al tău — a fost mai întîi o opţiune românească, ur­ma­tă, după un număr de ani, de o alta, mai dureroasă, dar şi mai matură, pentru lumea stră­moşilor, pendulînd de fapt, între amîndouă.

Ai putea reconstitui cum şi cînd s-a produs întîlnirea cu moştenirea iudaică? A fost ceea ce se cheamă o „revelaţie” sau un proces lent?

Norman Manea: Scriitorul, evreu sau neevreu, se află, prin însăşi natura vocaţiei sale, în ambiguitatea funciară a artei. Aparţine vieţii, ca orice om. Totuşi, nu-i aparţine de­cît parţial? Uneori mai deloc?

Tulbure pendulare... relaţie fluidă şi greu de fixat, pentru că din această lume, pe ca­re o contemplă şi o suportă nu totdeauna cu încîntare, se naşte alta, care îi seamănă şi nu prea, care o cuprinde, dar nu cu totul, care îi caută esenţa, aflată poate adesea dincolo de ea şi nu neapărat în miezul ei.

Faptul că scriitorul evreu vine „încărcat” cu o ambiguitate sporită ar putea fi un handicap fertil? Plătim, probabil, mai scump ca alţii şi străbatem un mai întortocheat su­pli­ciu. Nebuloasa focalizează pînă la urmă suferinţele în acel bizar „produs”, misterios or­do­nat, lunecînd printre clasificări.

Tradiţia şi ruptura... Tentaţia scriitorului spre una sau spre cealaltă, oricît ar fi de pu­ternică, conţine echivocul. Scriitorul nu este un misionar, un „preot”, nici nu este aliniat într-o grupare, oricît de stimabilă.

Să-l cităm pe Barthes:„Spre deosebire de preot, artistul se miră şi admiră; privirea sa poate fi critică, dar nu acuzatoare: artistul nu cunoaşte resentimentul. (...) Artistul este a­meninţat nu numai de puterea constituită — martirologul artiştilor cenzuraţi de Stat, de-a lungul Istoriei, ar fi de o lungime exasperantă — ci şi de sentimentul colectiv, oricînd posibil, că o societate se poate lipsi foarte bine de artă; activitatea artistului e suspectă pentru că ea deranjează confortul, securitatea sensurilor statornice, pentru că este în egală mă­sură costisitoare dar gratuită, şi pentru că noua societate care-şi caută identitatea, trecînd prin regimuri foarte diferite, nu a decis încă ce trebuie să gîndească, ce va trebui să gîndească despre lux. [...] A fi artist în ziua de azi nu mai e o situaţie susţinută de frumoasa conştiinţă a unei funcţii sacre sau sociale; nu mai înseamnă să te aşezi senin în Panteonul bur­ghez al Farurilor Umanităţii; înseamnă, în momentul fiecărei opere, să fii nevoit să înfrunţi în tine acele spectre ale subiectivităţii moderne care sînt, cînd încetăm să mai fim preoţi, oboseala ideologică, reaua credinţă socială, atracţia şi dezgustul pentru arta facilă, os­cilările responsabilităţii, neîncetatul scrupul sfîşiindu-l pe artist între solitudine şi grega­ritate”. Scriitorul este un solitar, un suspect, un exclus.

Opţiunea (tradiţie-ruptură) nu poate fi concepută decît într-o societate cu adevărat li­beră. Ca să rupi, trebuie să ai ce. Şi apoi, tradiţie înseamnă înţelegerea, asimilarea unui întreg corp de obiceiuri şi învăţături. Cînd rupi cu ele, nu înseamnă că le şi uiţi. Rămîn, to­tuşi, în tine, chiar dacă negate. Marele învăţat din Berdicev l-a întrebat pe tînărul care striga peste tot că este ateu, la ce ieşivă* a învăţat. Mirat, iconoclastul a amuţit, nu înţelegea în­trebarea. Rabinul ştia că nu poţi nega ceva ce nu cunoşti.

[*Din ebraică, yeshiva, şcoală tradiţională religioasă avreiască.]

Ruptura presupune un prealabil contact de adîncime, cu tradiţia. Pentru aceasta este mai întîi necesar ca această tradiţie să se exercite, să se exprime, să încerce a te include. Kafka se referea, pe bună dreptate, cu mefienţă la „vagul” tradiţiei într-un mediu mediocru, fără coerenţa unei structuri spirituale şi în consecinţă, la „vagul” rupturii.

Între timp, regiunile totalitare au spulberat, practic, orice şansă de reală continuitate a tradiţiei. „Egalitatea” este definită prin supunere absolută, uniformizatoare. De­mo­craţia nu este doar opusul dictaturii, ci reprezintă şi altceva, mult mai mult şi altceva decît „cen­tralism democratic” Democraţie adevărată înseamnă nu doar că minoritatea se su­pune majorităţii, ci că majoritatea asigură minorităţii dreptul de a-şi exprima şi, mai ales, de a-şi păstra convingerile, de a le trăi.

Nu este borba doar de, să zicem, respectarea tradiţiei ritualice. A fi evreu sau a nu fi sau a fi orice altceva: a fi tu însuţi. Puteai oare să nu fii evreu, să „rupi” cu această apartenenţă, în regimul hitlerist, chiar dacă ţi-ai fi negat zgomotos şi chiar sincer originea? Dar pu­teai fi evreu altfel decît ca iminent candidat la exterminare?

Am auzit pentru prima dată idişul în lagăr. A-ţi descoperi condiţia în asemenea îm­pre­jurări nu permite alternativă. Apoi, am intrat sub rigorile unei societăţi care, principial, abolea diferenţa. Nici n-a prea mai fost timp pentru a înţelege cu adevărat profunzimea diferenţei. Instruirea şi informaţiile treceau printr-o severă selecţie şi trucare, timpul liber era ocupat de şedinţe, mitinguri, tabere, învăţămînt politic.

Promisiunea postbelică în Est, (atît de) tentată (şi) pentru unii evrei, se referea nu la daci, romani, Ştefan cel Mare (cărora spui că tînărul Fundoianu le închina poezii), ci la utopica „universalitate” a egalităţii. Pentru destui evrei asemenea promisiune părea mai atră­gătoare decît „Ţara Făgăduinţei” în care să-şi afle, în sfîrşit, un stat, o identitate, o protecţie fermă. Nu e chiar aşa de greu de înţeles de ce mulţi evrei au aderat la „noua ordine”, co­miţînd şi ei, ca şi tovarăşii lor de alte naţionalităţi, abuzurile impuse de „necesitatea înţeleasă”. Carnetul şi statutul cărora li se supuneau şi în care credeau, le promitea visata, chiar dacă mult îndepărtata, înfrăţire generală.

N-a mai putut fi, deci, vorba de o opţiune „românească”. Mai curînd una universa­listă, „cosmopolită” deşi cuvîntul a devenit foarte repede culpabil în limbajul oficial comunist. Nici opţiunea „evreiască” nu era posibilă în locul şi timpul despre care vorbesc. A fost o răvăşire generală a valorilor şi existenţelor. A fost mereu şi nevoia de a înţelege ce s-a în­tîm­plat. A înţelege şi ceea ce, eventual, pierdusem fără să fi avut.

Am trăit spulberarea normalităţii, în toate aspectele ei domestice şi spirituale. Instinctiv, mai curînd decît analitic, m-am depărtat curînd, încă adolescent fiind, de „şan­sele” pe care mi le-ar fi oferit puterea comunistă. Enigmatice reci puneri în scenă începeau să însemne acel „prea mult” care ameninţa să deformeze, să-mi strivească integritatea, indi­vi­dualitatea.

Sartre se referă în Réflexions  sur la question juive nu doar la antisemitism, pe care u­neori îl analizează cu pertinenţă („antisemitismul nu este o problemă evreiască: este pro­ble­­ma noastră” a ne-evreilor, adică, spune el), dar şi la omul pe care ceilalţi îl consideră e­vreu. Filosoful crede că „evreul nu este liber a fi evreu”, deoarece autenticitatea asumată a condiţiei sale îl expediază în ghetto, deci în martiraj, iar inautenticitatea, ducînd pînă la gro­tesc dorinţa de asimilare cu mediul, este o formă de a dezerta din faţa unei situaţii insuportabile. Pînă acolo merge această tragică nedeterminare, această situare între variantele im­posibilului, încît Sartre povesteşte că evreii care au intrat primii în Rezistenţă, înaintea co­muniştilor, furnizînd cadrele de bază cele mai dotate, au ezitat, totuşi, s-o facă, pentru că: „Rezistenţa li se părea atît de conformă intereselor evreilor încît le repugna să se angaje­ze; ei ar fi vrut să fie siguri că nu rezistă ca evrei, ci ca francezi.” Este o stare pe care o cu­nosc, am trăit-o adesea.

Ceea ce Sartre  n-a mai detaliat este analiza condiţiei de autenticitate şi de inauten­ti­citate evreiască, în raport cu două realităţi limită, în care aceste noţiuni dobîndesc noi coordonate, nu mai puţin dramatice şi complexe. Pe de o parte, statul Israel, virtuală co­muniune spirituală şi cotidiană a unor oameni de formaţie diferită (prin specificul ţării din care vin) şi, totuşi, apropiată (în măsura în care au păstrat amprentele apartenenţei iu­daice). Pe de altă parte, statele socialiste din Est, unde autenticitatea şi inautenticitatea e­vre­iască capătă o cu totul altă substanţă, dacă mai au vreuna.

În Est se tolerează organizaţii evreieşti, în măsura în care pot folosi politicii interne şi, mai ales, externe a Statului atotputernic. Aceste organizaţii păstrează, în proporţii variabile, modelul, metodele şi chiar fragmente „adaptate” ale arsenalului ideologic totalitar. Să ne amintim de „Comitetul antifascist evreiesc” din URSS, înfiinţat cu scopul de a obţine ajutorul evreilor americani... şi desfiinţat brutal, cu tragice consecinţe, cînd acest in­teres nu mai exista.

Am fost frapat de una dintre cele mai duplicitare formule pe care am tot auzit-o, re­petată pînă la saturaţie, la actuala Federaţie a Comunităţilor Evreieşti din România. Şi a­ceastă organizaţie păstrează multe din caracteristicile actualei societăţi româneşti. Printr-o prag­matică utilizare a jocului de interese dintre stat şi minoritate, prin multiple trucuri de com­plicitate, printr-un activism calculat şi energic, munca acestei organizaţii nu merită, de­sigur, nici contestată pasional, nici elogiată fără rezerve. Federaţia a obţinut, de pildă, lău­da­bile succese în ajutorarea bătrînilor nevoiaşi şi bolnavi. Dar a susţine, cum se aude frec­vent, că această activitate ar fi demonstrat (şi încă „protocronic” pentru prima dată în lu­me!...) că „într-un stat socialist poţi fi la fel de bun evreu ca şi cetăţean român” nu este doar suspect, ci, de-a dreptul, o minciună. Jignitoare nu doar pentru evrei, ci şi pentru românii îm­piedicaţi a se manifesta pe deplin, ca adevăraţi „cetăţeni români”. O minciună care pare a ignora realitatea relaţiilor dintre religie şi statul socialist, dintre minoritari şi administra­ţie, dintre cetăţeni şi autoritate. Formularea trebuie respinsă, cred, chiar dacă ar conţine o vicleană ironie („la fel” poate fi tradus, de fapt, prin „nici-nici”).

Acest fel de exprimare este caracteristică pentru cineva „educat” aici. Aceasta pri­veşte şi pe Eminenţa Sa Şef Rabinul, un om în vîrstă, care a trăit şi în alte vremuri, un me­sager foarte călătorit prin occident, un prelat care se revendică de la o cu totul altă „ideo­logie” decît cea oficială.

Pentru cei care nu cunosc sau ignoră realitatea noastră, este greu de înţeles mecanis­mul. L-am auzit acum mai mulţi ani pe şef-Rabinul Angliei povestind, emoţionat, cum a fost primit în România, cum delegaţia a fost urcată în avionul spre Suceava cu o jumătate de oră înainte celorlalţi cetăţeni, însoţită tot drumul de un securist amabil şi vigilent, cum era aşteptată, la orele cele mai excentrice, din zori şi din noapte, în mărunte gări mol­dovene, de grupuri de enoriaşi. S-ar putea oare întîmpla în Anglia ca Şef-rabinul amendat pentru că a circulat cu viteză excesivă pe şoseaua spre litoral să obţină fulgerător de la mi­nis­trul de interne nu doar anularea amenzii, ci şi sancţionarea naivului miliţian care voise să aplice legea, egală pentru toţi, cum s-a întîmplat, recent, cu Eminenţa Sa Moses Rosen? Nici ca enoriaşilor care nu vin la 5 dimineaţa să aştepte în gară înalţii oaspeţi, să li se taie a­jutorul în haine, ulei şi zahăr, oferit de comunitate... nu s-ar putea întîmpla, probabil, în Anglia sper că nu s-a întîmplat nici în România, cum mi s-a spus. Străinul n-are cum în­ţe­lege, nu atît aparenţa pe care o întîlneşte, ci motivaţia ei. În Anglia , Şeful-rabin este, bănuiesc, un cetăţean ca oricare altul, care şi la traversarea străzii trebuie să respecte regulile vala­bi­le pentru toţi, nu numai la urcarea în avion. Uimit, probabil, cînd este salutat pe stradă. E­noriaşii vin la el nu ca la o autoritate oficială, ci ca la un confesor şi părinte spiritual.

Rabinul englez nu are nici dificultăţile, nici privilegiile colegului din Est. Mă gîndesc la privilegiile celui care a ştiut să oculteze şi chiar să pacifice parţial dificultăţile.

Fără înţelegerea mecanismului — care permite situaţii de felul celor din care am exem­plificat — nu se poate înţelege nimic din realitatea Estului.

Am fost invitat acum cîţiva ani la o festivitate omagială organizată de Comunitatea E­vreiască în marele restaurant al hotelului Intercontinental. S-a oferit un prînz spectaculor, s-au rostit nenumărate discursuri. Obişnuit de atîţia ani cu mascarada locală, cu destule spectacole groteşti, trebuie să spun, totuşi, că nici unul nu m-a tulburat ca acesta. Erau prezente personalităţi culturale române, de origine evreiască sau nu, necesară „figuraţie” distinsă, care să acrediteze importanţa evenimentului şi valoare „spirituală” a obştii. E­rau prezenţi numeroşi oaspeţi de gală din străinătate. De la baronul Rotschild şi demnitari israelieni, pînă la foarte decentul reprezentant bulgar.

Am ascultat ore în şir cuvîntări. Rabini americani şi preoţi români, delegaţi din Ve­ne­zuela, Cehoslovacia sau Franţa. Varianta balcano-iudaică a scenariului (deja) cunoscut drept „cultul personalităţii”. De data asta nu era personalitatea dictatorului de la Kremlin sau Pekin sau Bucureşti. Elogiul omagian era altul: „de la Moşe pînă la Moşe, n-a mai fost altul ca Moşe”. Ceea ce însemna: „de la Moise pînă la Maimonide n-a mai fost altul ca Mo­zes Rosen”... Toţi  aceşti reprezentanţi ai poporului care a respins primul idolatria pă­reau încîntaţi de festivitatea la care contribuiau.

L-am privit cu mare atenţie pe rabinul danez. Danemarca este o ţară pe care n-o cu­nosc; dar în care (poate tocmai pentru că n-o cunosc) mi-am închipuit adesea că ar fi fost po­trivit să mă nasc şi să trăiesc. În Danemarca sînt puţin evrei; majoritatea locuiesc, după cîte ştiu, în capitală. Presupunînd că aş fi locuit la Copenhaga se poate admite că aş fi fost, e­ventual, amic cu distinsul rabin pe care tocmai îl ascultam. Revenit din România, ţară despre care, probabil, n-aş fi ştiut prea multe, rabinul danez (vreau să cred că este un om o­nest, care spune ce gîndeşte) mi-ar fi repetat cuvînt cu cuvînt cele afirmate în faţa auditoriului din Bucureşti? Eu, fireşte, l-aş fi crezut... Poate nici nu l-aş fi suspectat de naivitate. Aş fi aflat, deci, de miracolul de care beneficiază iudaismul în România... Ascultînd cu­vîntarea rabinului danez, tocmai astfel de gînduri îmi treceau prin minte.

Format şi deformat în România socialistă, cunoşteam realitatea sărbătorită în sala de gală a hotelului Intercontinental în acea înăbuşitoare zi de vară. Sărbătoritul de asta şi era omagiat: pentru că înţelesese odată cu nejunsurile, şi „şansele”, fracţionate cum sînt, ale Estului socialist.

Spune ceva această întîmplare despre imposibilitatea unei autentice opţiuni între so­luţii golite, deopotrivă, de substanţă?

Primele mişcări de refuz, de desprindere, de revoltă ale spiritului nostru critic tulbură adolescentul care năzuieşte spre acel altceva, neclar şi poate intangibil. Primele imperfecţiuni ale lumii le percepem la cei din imediata noastră apropiere. Revolta copilului în­glo­bează rebarbativ „întregul” existenţei, dar în primul rînd pe cei la îndemînă. În artistul de mai tîrziu copilul rămîne viu, altfel nici nu s-ar ocupa cu „jocul” său iluzoriu. Vrînd-ne­vrînd, „tradiţia”, „vechiul” sînt moştenirea de care ai vrea să te eliberezi? Este vorba adesea nu doar de o dorinţă de eliberare, ci şi una de re-înrădăcinare în altceva? O separare de cu­noscut, pentru a anula separarea de necunoscutul mai larg, din jur? Pentru a scăpa de a­cel spor de adversitate, neîncredere şi primejdie cu care te-a „dotat” separarea nativă?

Generaţia mea este, cred, şi din acest punct de vedere, o generaţie infirmă. N-am a­pu­cat să venim cu o solidă tradiţie sau să ne-o apropiem, prin instruire şi prin familie, de care, apoi, să putem să ne separăm, eventual. Exista, desigur, un vag „climat” al casei pă­rinteşti, uneori  chiar şi al comunităţii (pentru mine, lagărul, de pildă).

Destul de repede, însă, totul a fost acoperit, subţiat, spulberat, în atmosfera genera­lă de după. Chiar dacă sporadice accente şi pulsaţii au rămas şi s-au întipărit în subconştient şi au hrănit nostalgiile ulterioare.

Am fost repede zvîrliţi cu toţii în malaxorul cotidian socialist, ritmat de şedinţe, statute, lozinci, chestionare, normînd mari idealuri utopice şi vehemente eliminări, ample farse demagogice, teribile primejdii punitive. Toate, sub imperativul generalizat al vigi­len­ţei, numele suspiciunii instituţionalizate.

Evreul rămîne, pentru totdeauna, „străinul, intrusul, neasimilatul în sînul colectivi­tă­ţii”, cum credea Sartre? Nu altfel este artistul. Suspect, izolat, exclus (uneori şi ca persoa­nă fizică) devine şi fostul mare avocat şi fostul chiabur şi fostul general şi fiul de preot şi fra­tele unui fost fabricant şi unchiul unui fost moşier şi chiar fostul comunist. Sînt, în astfel de situaţii, cu toţii, un fel de „evrei” chiar şi cînd, în China comunistă, de pildă, nici nu cunosc ciudata noţiune.

„Revelaţia” moştenirii iudaice? Cu vîrsta, am reevaluat, fireşte, mediul care mă formase. Am încercat să reconstitui o „filosofie a vieţii”, implicită în gesturile, hipersensibilitatea, himerele şi exigenţele celor din celula familială. Excese pasionale adverse sînt pre­zente în aproape toate familiile evreieşti. Gershom Scholem, celebrul interpret al Kabalei de mai tîrziu, a emigrat în 1923 în Israel, ca sionist, într-o perioadă cînd fratele său comunist, deputat în Reichstagul din anii '20, n-avea cum şti că, rămînînd în Germania, va muri în lagărul de exterminare.

Reevaluarea m-a împins să caut, pînă la urmă, tot... cărţile. Lacomă şi tardivă nevoie de cunoaştere, autocunoaştere şi aceasta este rezultanta amputării socialiste, cu rănile ei du­rabile. Destule dintre aceste cărţi m-au tulburat, într-adevăr, m-au ajutat cele focalizînd pe tema Atena-Ierusalim, de pildă — cum m-au ajutat toate cărţile bune — să mă înţeleg mai exact, să înţeleg cîte ceva din ceea ce mă înconjoară.