Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

Explorări în comunismul românesc (I)

de

Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir

 După două excelente cărţi, primite ca a­ta­re de critică, În căutarea comunismului pierdut (Editura Paralela 45,apărută în 2001) şi O lu­me dispărută (Editura Polirom, 2004), cvartetul Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir, adică trei filologi şi un politolog, îşi continuă  eficient investigaţii­le în intimitatea comunismului românesc. O fac într-o carte cu un conţinut mozaicat, ce se chea­mă Explorări în comunismul românesc a­pă­rută în 2004 tot la Editura Polirom, focali­zân­du-şi atenţia asupra „producţiilor culturale şi politice contaminate de contactul cu propaganda regimului”, comunist, fireşte. Dacă  În o lu­me dispărută- Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.R. Patapievici, cei patru  au­tori ce şi- au petrecut copilăria şi adolescenţa „în re­laţie cu comunismul târziu”, adică cu formele ubueşti, demenţiale ale socialismului dinastic, lă­sau loc liber de exprimare propriei lor subiec­ti­vităţi, percepţiilor personale asupra unei etape care, istoriceşte, a fost, desigur, aceeaşi pentru toţi subiecţii ei, dar care, din câte se pare, a fost re­simţită în chip diferit de feluritele generaţii, în Explorări în comunismul românesc tonul se schimbă, e adoptat specificităţilor cercetării ştiinţifice, fără ca pentru aceasta să devină scorţos ori fals academic. Episodul-pilot al unui pro­iect ce urmează să aibă, aşa după cum măr­tu­risesc autorii în Prefaţa intitulată O critică din perspectiva libertăţii, trei tomuri, urmăreşte felul în care, atât în perioada de aşa-zisa „de­mo­cra­ţie populară” cât şi în cea botezată „epoca Ni­colae Ceauşescu”, propaganda comunistă a fo­lo­sit un set cât se poate de amplu de mijloace şi instrumente în vederea inoculării în „masele largi, populare” a propriului său adevăr a cărui esenţă a fost minciuna la capătul căreia urma să se afle „omul nou”, o formă lamentabilă, dar cât se poate de originală a „omului fără însuşiri” care era obiectivul planului de organizare so­cială, ideologică, intelectuală, de atitudine şi com­portamentală dorit de decidenţii din vârful ie­rarhiei comuniste.

Prima secvenţă a cărţii se intitulează Şi a fost dimineaţă  şi examinează în trei părţi felul în care  nu doar viitorul, ci şi trecutul începea să fie remodelat încă din l945, într- o perioadă în care comuniştii români, intens stimulaţi de Fra­tele cel Mare de la Moscova, puneau la cale „fa­cerea lumii” ce însemna, între altele, după spusele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej „salvarea de la naufragiu a celor mai autentice valori e­tice, culturale, politice”. Fireşte că din această vas­tă operaţiune de „salvare” , ce avea mai apoi să conţină drept elemente  de bază excomunica­rea socială şi gulagul, nu erau excluşi intelectua­lii care, oricât de incomozi ar fi fost, nu puteau, cel puţin în anii în care puterea comunistă nu se instalase încă cu acte în regulă, să fie extirpaţi în totalitate. Or, încă din l945, înainte de „limpezirea apelor”, dar într-o perioadă în care PCR controla deja posturi de prim rang, între care Ministerul –cheie al Justiţiei în fruntea că­ruia se afla Lucreţiu Pătrăşcanu, un lider exponenţial, „singurul comunist din România care avea în casă o bibliotecă respectabilă, cum avea să spună unul dintre prietenii lui” , dar care „în fond, n-a dorit să fie- el şi nu altul- decât şeful co­muniştilor români” (cf. Adrian Cioroianu – Focul ascuns în piatră- Editura Polirom, Iaşi, 2002) , sistemul de propagandă viza înregimentarea, fie ea şi numai declarativ- formală, la e­senţa „cauzei”. În studiul numit chiar Facerea lumii, pornind de la premisa că „intelectuali­tă­ţii i se rezervă în acest scenariu de viitor comunist, imense posibilităţi de muncă creatoare”, cum glăsuiau propagandiştii de serviciu ai e­pocii, Ioan Stanomir examinează  simptomaticul volum de interviuri Lumea de mâine al lui Ion Biberi, apărut la Editura Forum şi reeditat, cu titlu de document, în 2001 la Editura Curtea ve­che. E o carte în care „mandarinul valah”, Pe­tre Pandrea,  va face o afirmaţie în care va avea  o nedorită, din perspectiva istoriei, dreptate- „Ne îndreptăm în mod inexorabil spre socialis­m”. Toţi in­telectualii intervievaţi de Ion  Biberi, „ de la Alice Voinescu, D. Gusti şi Al. Rosetti, la Petre Pandrea, K. H. Zambaccian şi P. Comarnescu, de la Sadoveanu, Arghezi, G. Călinescu la I. D. Gherea şi Anton Bibescu,  erau bine pătaţi cu carlism, de relaţii cu lumea politică legionară, de masonerie, boierie, cosmopolitism politic, ş. a.m.d. Dar cu toţii, în ciuda unor excepţii a­parente, precum George Enescu, Geo Du­mi­trescu, Basil Munteanu ş. a. s-au realizat în e­şec…vorba lui Cioran”. (cf. Dan C. Mihăilescu- Literatura română în postceauşism-  I. Memo­ria­listica sau trecutul ca umanizare. Editura Pol­i­rom, Iaşi, 2004). Deocamdată sunt cu toţii, sau aproape cu toţii „cu faţa la soare”, ba chiar de­mo­lează trecutul. „Facerea lumii presupune înainte de toate,- scrie Ioan Stanomir - o vastă o­pe­raţiune de imolare în efigie-: miturile lumii burgheze se cer deconstruite, principiile şi pro­ce­durile ei subminate, pentru a face loc viitorului”. Lumea de mâine, carte semnată de un libe­ral de stânga în  care descoperim mari intelectuali orbiţi, mai de voie, mai de nevoie, de fan­tas­mele lumii viitoare, s-a bucurat de un succes real nu doar în epocă, ci şi peste vremuri, căci, ia­tă, nu numai Ioan Stanomir o analizează, ci şi A­drian Cioroianu în volumul deja menţionat mai sus ,şi asta fiindcă, după spusele istoricului, „Biberi a reuşit prin această carte ceea ce un bun ziarist de azi, la ora televiziunii devoratoare, ar putea face (s-a şi făcut, de altfel,) printr- o emisiune live de succes, având ca interlocutori per­so­naje reprezentative ale epocii sale”. Numai că în momentul recitirii din 2001, când era recen­za­tă de către Dan C. Mihăilescu reeditarea de la Curtea veche,  se insinua, pe bună dreptate, ideea că „după zece ani de documente şi sinteze de­dicate jalnicului experiment comunist, surâsul de îngăduinţă devine rictus de silă şi de tristeţe.” Cum tot lui Dan C. Mihăilescu îi a­par­ţine observaţia că „ dacă s-ar fi reeditat în 1990,…, Lumea de mâine nu ar fi avut nici un e­cou în fiinţa noastră învolburată de iluziile e­li­be­rării şi splendorile zădărniciei”.

Pe când „facerea lumii” devenea un proiect din ce în ce mai conturat, Cezar Petrescu, cel din  Întunecare, îşi „înzorea” perspecti­vele, ilustrând eficacitatea ”  unui mecanism ca­re reinventează identitatea profesională şi inte­lectuală a scriitorilor”. (Ioan Stanomir) El îşi rescrie practic opera, punând-o în serviciul „cauzei” comuniste.  Şi tot în slujba aceluiaşi de­ziderat, era pusă literatura S. F., Angelo Mitchievici demonstrând că la începutul comu­nis­mului românesc şi în ştiinţă „lumina venea de la răsărit”. Pe vremea analizată de autorul ca­pi­tolului, cum, cel puţin la modul declarativ, co­munismul autohton era ombilical legat de cel so­vietic, chiar lipsit de descriptori naţionali, în zona ştiinţei combinată cu cea a anticipaţiei, funcţiona fără răgaz, un minister al adevărului ce, trebuie s-o admitem, făcea minuni în a­tri­bu­i­rea mai tuturor descoperirilor oamenilor ruşi şi sovietici.

Fiindcă centrul de interes al preo­cupărilor mele e legat de teatru, am parcurs cu nespus interes  secvenţa  Repetiţie generală( … cu teatru partinic) ai cărei protagonişti sunt Ho­ria Lovinescu, Lucia Demetrius şi Paul Everac. Autorii capitolelor în cauză, Ioan Stanomir, Paul Cernat şi Angelo Mitchievici au avut excelenta idee de a comenta opera dramaturgică a trei dintre cei mai reprezentativi scriitori de tea­tru ai perioadei comuniste, deloc lipsiţi de ta­len­t (comentatorii înşişi recunosc că le-au ur­mă­rit producţiile cu o anumită doză de interes). Cu toţii, erau capabili să propună o poveste, să construiască personaje, să  organizeze şi să po­ten­ţeze un conflict, să-şi facă scrierile interesante şi cu acroş la public, tocmai prin aceasta ele devenind mai pernicioase. Deşi nelipsite de cli­şeele inerente literaturii cu mesaj partinic, creaţiile lor  nu erau asimilate de marele public cu propaganda cu de-a sila, cu uleiul de ricin din scrierile vreunui Nicolae Moraru odini­oa­ră, Eugenia Busuioceanu, Petre Ispas ori  ale cu­plu­lui securistic Elena şi Nicolae Roşu, în ul­ti­mii ani ai ceauşismului.

Din creaţia lui Horia Lovinescu, Ioan Sta­nomir alege să scrie mai cu seamă despre pie­sa de debut, Lumina de la Ulmi, niciodată an­tologată în volumele de teatru ale autorului  Morţii unui artist, dar care „ rămâne proba com­promisului său fondator”, un compromis pe care, după notaţiile Monicăi Lovinescu, ve­ri­şoa­ra dramaturgului, scriitorul rămas singur avea să-l regrete, dar numai în confesiunile fă­cute intimilor. „Ştiu că Monica e nemulţumită de mine, dar copilăria tot împreună am petrecut-o”, se autoliniştea scriitorul. (cf.  Jurnal vol. I, Editura Humanitas, 2002). În altă parte a a­celuiaşi  Jurnal, Monica Lovinescu cita respectiva afirmaţie ce-i parvenise din ţară sub forma „ştiu că Monica mă dispreţuieşte”. De fapt, no­tează diarista, „nu-l dispreţuiam, îl plângeam” şi asta fiindcă „era un om frânt”. Numai că Horia Lo­vinescu s-a arătat ca atare încă de la debutul con­troversat, intens şi sever comentat de criticii partinici , petrecut odată cu Lumina de la Ulmi. Un an mai târziu, în 1955 vedea luminile rampei prima piesă cu care avea să înceapă pro­ce­sul de „clasicizare” timpurie a scriitorului.  E vorba despre Citadela sfărâmată, apreciată de Mir­cea Ghiţulescu  drept „ un  panou amplu, în manieră discret-proletcultistă, cu hiper-realismul naiv al portretelor, cu o scenă de masă în fundal, cu momente ale insurecţiei armate ex­pu­se direct, cu explozii  în direct, gărzi muncito­reşti, schimburi de focuri la scenă deschisă şi ră­niţi salvaşi în ultima clipă”. De altminteri, Lu­cia Sturdza Bulandra, cea care îl încurajase pe Lo­vinescu să se îndrepte spre dramaturgie, avea să joace rolul extrem de schematic al savantei Di­nescu. Nu doar Lumina de la Ulmi  a fost un text ce i-a provocat neplăceri autorului Surori­lor Boga, pastişă realist- socialistă a  celebrelor Trei surori cehoviene. O piesă care astăzi nu se mai găseşte, numită Poveste neterminată şi în­sce­nată la Teatrul Naţional din Bucureşti , va fi scoasă de pe afiş din ordinul direct al lui Nicolae Ceauşescu, pe atunci doar secretar al C.C. al PMR, ajuns la teatru, împreună cu consoarta, prin cine ştie ce împrejurare. Autoarea unei mo­nografii Lovinescu, apărută prin anii ‘80 la E­ditura  Dacia din Cluj, Natalia Stancu, mi-a măr­turisit că nu a putut da de urma sus-menţionatului text, despre care, de altminteri, nici nu se putea face vorbire la acea vreme.

Teatrul Municipal, devenit după moartea directoarei sale, Teatrul „Lucia Sturdza Bu­landra”  va fi locul unde se va reprezenta, cu o distribuţie  de zile mari- Tantzi Cocea, Ştefan Ciu­botăraşu, Marietta  Rareş, Leny Caler, Jules Ca­zaban, Beate Fredanov, Fory Etterle, Septimiu Sever, Michaela Juvara- piesa Trei generaţii (1956)  căreia îi va urma în l957  Arborele ge­ne­a­logic, amândouă împlinind visul de afirmare ca dramaturg al  fostei membre a Cenaclului „Sburătorul”, Lucia Demetrius. În capitolul Iniţierea comunistă a femeii, Paul Cernat anali­zează „ la sânge” primul text menţionat, text de ma­re succes, de altfel, intens mediatizat de Tele­vi­ziune, care i-a acordat cinstea câtorva montări suc­cesive. Ar fi de observat, însă, dincolo de ca­zul punctual, că respectiva instituţie de spectacole a fost nu doar locul unor mari şi autentice succese ce i-au asigurat statutul de „teatru de artă” al ţării, ci şi spaţiul unor mari compromi­suri, loc în care cenzura, element fără de care nu poate fi înţeles comunismul, se va manifesta asemenea unui psoriazis pustulos, de care nu vor scăpa nici mari regizori, precum Liviu Ciulei sau Lucian Pintilie. În cartea Scenele tea­trului românesc - l945-2004-De la cenzură la li­ber­tate, (Editura UNITEXT, 2004), Marian Po­pescu recompune fatalmente parţial tabloul cen­zurii, aşa cum a fost desenat el între l963 şi 1972. De fapt, la două luni de la interzicerea Re­vizorului  lui Lucian Pintilie, operaţie întru de­să­vârşirea căreia un rol deloc minor l-a avut un alt dramaturg „meşteşugar” al epocii, Aurel Ba­ranga,  pe scena aceluiaşi Teatru, Liviu Ciulei, în tandem cu mult mai obscurul Petre Popescu, semna regia spectacolului cu piesa  Puterea şi a­de­vărul de Titus Popovici, la rândul său drama­turg şi scenarist ce şi-a pus, pe bani grei, talentul în slujba comunismului, textul acesta fiind a­nalizat de  Ioan Stanomir în secvenţa Cel mai iu­bit dintre pământeni-  capitolul Puterea şi a­devărul. Deocamdată, să notăm însă odată cu Paul Cernat că „prin  Trei generaţii, autoarea (Lu­cia Demetrius n.n.)  îşi întorcea … programatic faţa de la întunericul  durerilor înăbuşite ale trecutului patriarhal înspre  lumina  prezentului comunist, scriind cronica unei familii de exploatatori din perspectiva noii condiţii femi­ni­ne”. Dar, iată, în pofida compromisurilor cu re­gimul comunist pe care le-au făcut atât Horia Lo­vinescu cât şi Lucia Demetrius, ei nu au scăpat de o „săpuneală” venită din partea lui Mi­hai Beniuc care zicea că celor doi „nu le ieşeau e­roii pozitivi” În Lucrările  primului Congres al  Scriitorilor din R. P.R. ( EPLA, 1956) găsim că pre­şedintele de atunci al breslei cugeta că „ trea­ba cu oamenii noi nu stă bine” şi că scriitorul tre­buie să-l silească pe cititor „să vadă realitatea mai bine şi să-l oblige să lupte pentru frumu­se­ţea vieţii şi binele omului pe pământ”.

În  capitolul  Logodnicii şi partidul din sec­venţa  Repetiţie generală (… cu teatru partinic), Angelo Mitchievici alege să scrie despre pie­sele scurte, cele apărute nu la mari edituri, ci sub egida a tot felul de case ale creaţiei populare, dacă nu chiar direct sub cea a  Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, vremelnică de­numire a viitorului Consiliu al Culturii şi E­du­caţiei Socialiste, datorate lui Paul Everac. E vorba despre „ piese muncitoreşti”, destinate mai curând a fi jucate de muncitorii unei între­prin­deri, în care „familia trebuie integrată în viaţa publică a  comunităţii muncitoreşti, ma­rea familie a fraţilor şi surorilor întru credinţă, a purtătorilor de şepci şi purtătorilor de basma, to­varăşii şi tovarăşele- în cazul celor căsătoriţi, to­varăşii şi tovarăşele de viaţă.” De fapt, scrie Angelo Mitchievici, „tovărăşia constituia astfel  re­laţia esenţială, primordială  prin care celelalte re­laţii se exprimau”. Iar cum aceste piese, lipsite, în fond, de orice valoare literară, culturală ori dramaturgică, umpleau până la refuz reper­to­riile teatrelor de amatori, mai cu seamă în contextul sărbătorii groteşti şi continue a „Cântării României”, „împletirea dragostei şi a revo­luţiei  cu  familia şi constituţia” devenea asfixie­toare. Ar fi însă de observat că pentru a-şi reali­za scopurile, corifeii ideologiei comuniste asigurau „ marilor piese” ale aceluiaşi Paul Everac dis­tribuţii grandioase, efectele lor în conştiinţele  oamenilor, ale proiectatului „om nou” distilat în numeroasele şi impecabil do­ta­te­le laboratoare de propagandă ale partidului, fiind cu atât mai dăunătoare.  Iată, spre exemplu,  acelaşi Paul Everac este autorul megapiesei  Un fluture pe lampă, regizată pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti de Horea Popescu, spec­tacol în a cărui distribuţie figurau nume de pri­mă mână precum Victor Rebengiuc, Florin Piersic, Cella Dima, George Mottoi, Ioana Bulcă, Ilinca Tomoroveanu, N. Gr. Bălănescu, Fory Etterle, Emil Botta (care într-o apariţie de nici zece minute era obligat să-şi pună magnificu-i talent în slujba caricaturizării unui personaj ce amintea izbitor de Emil Cioran), Damian Crâşmaru, Gheorghe Dinică, Gheorghe Cozo­rici, Marin Moraru şi mulţi, mulţi ani. Vreme în­delungată figurând pe afiş, cu nenumărate mo­dificări în distribuţie, dictate de faptul că re­pre­zentaţia se vindea bine şi trebuia continuată, în pofida faptului că unii dintre actorii care au asigurat premiera decedaseră,  preluată şi frecvent redifuzată de Televiziune, piesa era im­portantă pentru maşina de propagandă comunistă deoarece prima ei misiune ideologică a fost aceea de a înfăţişa într-un chip cât mai violent şi mai jalnic starea exilului românesc. Scrisă din înalt ordin de un nemembru al PCR, Un fluture pe lampă a deschis seria lucrărilor dra­maturgice care ilustrau aşa-zisa temă a „ru­perii de patrie”, operaţiune ideologică ce încerca să pună stavilă cozilor de la birourile de pa­şapoarte, asaltate de persoane ce doreau să completeze „formularele mari” ori „formularele mici”, sau să tempereze acţiunile celor ce îşi ris­cau viaţa spre a scăpa de raiul comunist. Şi tot Paul Everac va scrie Zestrea, text cu o carieră nău­citoare. Iniţial  scenariu radiofonic, re­con­diţionat în teleplay, textul va deveni scenariu de film regizat de Letiţia Popa, atât pe genericul filmului cât şi pe cel al spectacolului de teatru tv ob­sesiv reprogramat figurând numele actorilor Vic­tor Rebengiuc, Margareta Pogonat ori San­da Toma.

Despre funcţia mobilizatoare a literaturii pentru copii şi tineret, ilustrată mai cu sea­mă de Francisc Munteanu, creator a tot felul de „mo­ralităţi pentru cutezători”, ori despre litera­tura didactică a lui Mircea Sântimbreanu, per­so­naj ciudat, amestec de fost legionar convertit la comunismul „ de omenie”, proliferat „fără ca­talog” şi cu voce mieroasă scriu Angelo Mitchievici, respectiv Paul Cernat,  în vreme ce des­pre propaganda comunistă ascunsă în a­pa­rentele inofensive Abecedare  dă seama  Ion Ma­nolescu. Un fenomen cu totul aparte, simpto­matic pentru  comunismul „la pachet”  a fost reprezentat de  filmele poliţiste ale lui Ser­giu Nicolaescu, exemplu de „paraliteratură scrip­tică şi vizuală” comentat cu minuţie de Ion Ma­nolescu. Imago-show- urile lui  Nicolaescu, cel care astăzi povesteşte cui are vreme să-l as­cul­te cât de aproape a fost el de un imaginar Oscar, cu comisarii Miclovan ori Moldovan,  filme pro­duse în chip bizar împotriva faptului că doc­tri­na comunistă luase vajnic poziţie împotriva fil­melor „cu împuşcături”, „beneficiau de succes în rândurile mulţimilor, ţinându-le ocupate cu un divertisment propagandistic pentru a că­rui deconspirare politică şi  deconstrucţie  cul­tu­rală acestea nu aveau nici prezenţa de spirit, nici motivaţia şi nici pregătirea profesională ne­ce­sare”. Toate acestea sunt reunite în secvenţa Eroii nu au vârstă.

Autorii consideră anul 1974 drept unul cheie în evoluţia comunismului românesc, for­mă de stalinism revolut ce involuează dramatic spre ceauşismul grotesc. E anul în care cultul per­sonalităţii devine o certitudine obsesivă, în ca­re şeful suprem al PCR e proclamat „întâiul Ro­mâniei preşedinte”, un preşedinte dotat cu un supradimensionat sceptru regal, în care Congresul al XI lea consfinţeşte  Programul par­tidul pentru făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunsim, dar şi  Codul eticii şi echităţii so­cialiste, în care funestele teze din iulie 1971 se materializează apocaliptic în celebrele ssmd  şi  omul nou. Anul în care Adrian Păunescu, caz clinic al literaturii române, face din Cenaclul  Flacăra o „sinteză de   happening şi living art au­toh­ton”, un „creuzet  subordonat tot mai mult  me­galomaniei amfitrionului şi cauţionării pro­pa­gandistice a regimului comunist, pe măsura es­caladării cultului personalităţii, un cult pe care Păunescu l-a alimentat ca nimeni altul”(Paul Cernat). E anul în care Eminescu de­vine în chip hotărât un „mit legitimator” al lui Ceauşescu şi al literaturii  encomiastice. „E­mi­nescianizarea lui Ceauşescu- observă Paul Cer­nat în capitolul În numele lui Eminescu din secvenţa  Cel mai iubit dintre pământeni,  de­vine  politic explicită cu prilejul aniversării din l978 a Conducătorului. „Mit legitimator, E­minescu este şi modelul absolut de genialitate, drept pentru care Cârmaciul va căuta să-şi con­so­lideze autoritatea prin identificarea treptată cu acest centru metafizic de putere spirituală au­tohtonă”, Se ajunge până acolo încât „opera po­litică  a lui Nicolae Ceauşescu se înscrie printre… postumele rămase… nescrise ale poetului na­­ţional”. Curios şi simptomatic pentru comunismul rezidual de după decembrie 1989 e că  nu numai „în perioada comunistă Eminescu a fost etatizat ca un zăcământ cultural” sau „ a fost ra­finat  şi îmbogăţit cu teorie marxistă”, după cum exact sesizează Mircea Cărtărescu (cf. Ba­roane!, Editura Humanitas, 2005) , ci şi mai de­par­te, până în zilele noastre, „producătorii de te­leviziune, deşi nu l-au mai citit pe Eminescu din şcoală, îşi aduc brusc aminte de el când pri­vesc în  calendar şi  văd data de 15 ianuarie”. De fapt, crede Paul Cernat, „utilizată ca argument de autoritate supremă în faţa scriitorilor, in­vocarea poetului naţional de către Conducător are la bază tezele realismului socialist, reciclate în spiritul noului naţionalism”, un  na­ţio­nalism ce dobândeşte forme noi şi azi, la mai bi­ne de 15 ani de ruperea formală de comunism.

Glorificarea Cârmaciului, zeificarea a­cestuia, se vor produce şi în artele plastice, aşa du­pă cum demonstrează în capitolul Giganţii, An­gelo Mitchievici. Ca şi în poezie, Ceauşescu va deveni prototipul omului nou, dar şi Ctito­rul prin definiţie, statuat ca atare de  videologia co­munistă. Grandomania şi grandilocvenţa, conceptul însuşi de „om nou”, metamorfozarea pu­terii personale într-o putere împărţită în fa­mi­lie cu Elena Ceauşescu  sunt considerate de A­drian Cioroianu a deveni manifeste încă din 1973. În cartea Ce Ceauşescu qui hante les Roumains (Editura Curtea veche, 2004), is­to­ri­cul observă că ofensiva omagială începe odată cu data de 7 ianuarie, ziua de naştere a Elenei, şi va continua nestingherită şi la modul apoca­liptic până la sfârşitul anului, instituind un ritu­al ce se va desfăşura fără defecţiuni majore până la momentul final din decembrie l989.

Cert e că Explorări în comunismul ro­mânesc  e o carte complexă, ce ne restituie un tre­cut de care e bine să ne vindecăm, cu con­diţia să nu-l uităm prea rapid şi cu prea mare in­di­ferenţă, căci atâta vreme cât un Păunescu e prin Parlamentul României şi ne dă lecţii de de­mocraţie, cât prin anii ‘90 Paul Everac conducea Televiziunea Română, iar până de cu­rând Dinu Săraru ocupa jilţul directorial de la Teatrul Naţional din Bucureşti, în numele unei pre­tinse „concordii naţionale” şi spre a se evita o pretinsă „vânătoare de vrăjitoare”, e sigur că de­conturile cu comunismul nu sunt tocmai în­cheiate.