Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

"Ne aflăm la începutul unei noi era în F&SF-ul românesc"

Mircea PRICĂJAN în dialog cu Horia Nicola URSU

Horia Nicola Ursu e o adevărată enciclopedie de literatură fantastică. Ştie câte-n lună şi-n stele despre tot ce mişcă pe piaţa mondială şi autohtonă (pe care el însuşi o influen­ţează prin revistele şi cărţile pe care le îngrijeşte) a literaturii SF&F. Scriitor, traducător, editor, critic al acestui fenomen, Horia are rara naturaleţe a celui care se mişcă în literatură ca peştele prin apă. Dacă această subdiviziune literară (i.e. SF&F) nu ar manifesta în România un atât de grav caz de ghetoizare, numele lui Horia Nicola Ursu s-ar afla cu siguranţă pe buzelor tuturor celor care au gustul lecturii. După cum se mişcă lucrurile în ultima vreme, însă, situaţia s-ar putea să se schimbe nu peste mult timp.

 Mircea Pricăjan: S-o luăm bătrîneşte: cum/cînd a început Horia Nicola Ursu să aibă de-a face cu cărţile? Ce te-a făcut să mergi pe drumul acesta?

Horia Nicola Ursu: Povestea mea de dragoste cu biblioteca a început demult, acum vreo treizeci de ani. Am crescut printre cărţi, tatăl şi bunicul meu aveau fiecare patima asta şi au avut grijă să mi-o transmită. De cînd mă ştiu m-a fascinat mirosul literei tipărite. Am început să citesc devreme, pe la patru-cinci ani, cu Pinocchio al lui Collodi, într-o ediţie masivă, ilustrată. În clasa întîi, de Crăciun, am primit primele mele romane de Jules Verne (în colecţia aceea superbă, cartonată, de la editura Ion Creangă) şi gata: n-am mai avut scăpare. Din anul următor am început să citesc în franceză, am avut o profesoară foarte bună, Eva Szobel, care nu m-a bătut la cap cu aiurelile tipice din programă, ci m-a încurajat să citesc cărţi potrivite vîrstei mele: Dumas, Verne, Paul Féval. Într-a şasea sau a şaptea, mi-am stresat o vară întreagă bunica, încercînd să o conving să mă ajute să citesc în ungureşte, primisem de la un coleg primele trei volume ale Fundaţiei lui Asimov. La primul, mi-au trebuit cinci săptămîni ca să-l dau gata, pe-al doilea l-am devorat în două săptămîni, al treilea mi-a luat doar patru zile. E drept, mi-a fost de mare folos faptul că trei sferturi dintre prietenii mei erau unguri şi vorbeam limba lui Petöfi aşa cum vorbeam româneşte. Într-a noua, am găsit în biblioteca unui amic un roman fantasy minor al Ursulei K. LeGuin, şi nu m-am lăsat pînă cînd nu i-am dat de capăt, deşi nu studiasem niciodată engleza la şcoală. De suferit de pe urma acestei pasiuni au avut doar bugetul familiei şi stomacul meu; am preferat să pun deoparte banii de buzunar pentru a-i da pe cărţi. În studenţie îmi vindeam cartela ca să cumpăr cărţi. Colegii de cameră mă înjurau sistematic fiindcă ocupasem toate raftu­rile cu biblioteca mea în curs de alcătuire. Cînd ne-am mutat din Cluj, camioneta era plină de cărţile adunate în cei şase ani petrecuţi acolo; am avut noroc să îmi găsesc o jumătate la fel de pasionată de lectură, aşa încît nu e de mirare că în casa noastră nu găseşti nici măcar o încăpere fără rafturi pline de cărţi. Citesc cam patru-cinci ore pe zi. Patimă grea, nene!

  M. P.: Eşti cunoscut mai degrabă ca traducător şi editor; ce-mi poţi spune despre Horia Nicola Ursu – scriitorul? În care dintre ipos­ta­zele astea te simţi mai comod?

  H. N. U.: Scriitorul din mine tînjeşte după un an sabatic aşa cum îşi iau din vreme în vreme americanii, o vacanţă luuuungă în care să-mi pot pune pe hîrtie proiectele amînate sine die. Sper ca noul meu proiect editorial, Millennium Press, să-mi permită la un moment dat să mă ocup şi de cărţile mele. Care există deja, în stadii diferite de evoluţie. Un roman început, o duzină de povestiri care se cer rescrise, un lung eseu despre autorii de F&SF anglofoni ai ultimilor douăzeci şi cinci de ani (am vreo trei mii de pagini de note de lectură şi nu ştiu dacă am trecut de jumătatea procesului de documentare), un altul despre alteritate ca paradigmă definitorie a lite­raturii F&SF… Categoric, e mai uşor să-ţi vezi de propriile cărţi, de propriile scrieri; dacă vrei, le publici, dacă nu, nu. Cît despre traducere… A fost o vreme cînd mi se părea o îndeletnicire superbă, aducătoare de satisfacţii deopotrivă spirituale şi materiale; acum prefer să văd lucrurile dintr-o perspectivă mai largă şi să-i plătesc pe alţii să traducă pentru mine, iar eu să mă ocup de „tabloul de ansamblu”. Editarea implică răspunderi mai mari, faţă de cititori şi autori deopotrivă; dar e minunat să poţi să transformi în obiecte palpabile cărţile pe care le visezi.

M. P.: Mai păstrezi prima proză pe care ai scris-o? Cum se chema?

H. N. U.: Da, cred c-o mai am, nu-mi place să arunc hîrtii. Am cîteva dosare pline cu încercări literare. Era o poveste SF (bineînţeles!) şi se numea „Dublura ucigaşă”, o varia­ţiune pe tema paradoxului temporal clasic, „el şi-a ucis strămoşul, deci el nu există; prin urmare, el nu şi-a ucis strămoşul, aşadar există”. Era un text naiv, lipsit de orice calităţi literare, dar plin de acţiune şi de vorbe mari. L-am comis în clasa a opta sau a noua şi mi-am dat pe spate colegii pasionaţi de SF, dar n-aş îndrăzni, azi, să-l ofer spre lectură nici măcar nepotului meu, care e în clasa a patra.

M. P.: Pe cînd vom putea citi romanul „Oraşul cîinilor”, prezent pe site-ul AtelierKULT cu un fragment foarte incitant?

H. N. U.: Probabil ca nu foarte curînd, judecînd după ritmul în care apuc să mă ocup de el. Un an, doi ani. Fragmentul în cauză a fost o nuvelă de sine stătătoare, care a luat şi un premiu naţional, la o convenţie de la Iaşi. Am scris textul în cauză ca parte a antologiei Vremea de­mo­nilor a grupului Kult. O parte dintre personajele (şi situaţiile) din text se datorează, prin urmare, şi tovarăşilor mei din acea antologie: Bogdan Bucheru, Ana-Maria Negrilă, Jean-Lorin Sterian, Costi Gurgu şi Florin Pîtea.

M. P.: Despre prima traducere ce-mi poţi spune? Din cîte ştiu, e vorba de un roman semnat Anne Rice, „Vampirul Lestat” dacă nu mă înşel. A fost alegerea ta sau aşa s-a nimerit să fie?

H. N. U.: Hehe… Poveste lungă! În 1995 am devenit redactor la Jurnalul SF. Una din primele mele traduceri pentru publicaţia fraţilor Bănuţă a fost un grupaj despre Anne Rice, cu ocazia lansării filmului Interviu cu un vampir. Inclusesem acolo şi o traducere a prologului romanului Vampirul Lestat. Cei de la RAO au văzut revista şi m-au contactat. Pierduseră exemplarul trimis de agenţii lui Anne Rice şi, cum se grăbeau să scoată traducerea cărţii, nu aveau timp să aştepte pînă la sosirea unui nou exemplar. Se ofereau să cumpere cartea mea. Le-am propus un tîrg: le dau cartea, cu condiţia să o traduc eu; eram proaspăt absolvent şi nu aveam nici un chef să ajung în învăţămînt. Am profitat de ocazie şi mi-am început cariera de traducător profesionist.

M. P.: Care-i autorul (cartea) care ţi-a făcut cea mai mare plăcere să-l (s-o) traduci?

H. N. U.: Sînt două cărţi care îmi sînt mai dragi. Ar fi, pe de-o parte, Poul Anderson, cu Orion va răsări, o carte pe care am tradus-o într-un timp record (lucram concomitent şi la o traducere pentru Nemira), dar cu un entuziasm crescînd, pe măsură ce înaintam spre final; regret că această carte n-a avut prea mare ecou în rîndul pasionaţilor de SF de la noi. A doua carte la care ţin mult e unica mea traducere din franceză care a văzut lumina tiparului, volumul de povestiri Heteros şi Thanatos de Joëlle Wintrebert, apărut la Dacia. Corespondam intens cu Joëlle în anii ‘90, iar ea mi-a trimis volumul de povestiri îndată după apariţie (să fi fost în 1996?). Am tradus cartea din pură plăcere, fără să fi avut un contract ferm, iar cînd s-a ivit ocazia, am profitat şi am inclus-o în planul editorial de la Dacia. Păcat că Dacia n-a ştiut să promoveze cartea aşa cum s-ar fi cuvenit… Păcat că n-au catadicsit nici măcar să o plătească pe autoare…

  M. P.: Editorul din tine cînd şi de ce „a făcut ochi”? Mă refer aici la seria de literatură SF de la Editura Dacia, povestea seriei „Fahrenheit” de la RAO, revista „Ficţiuni”... Lăsăm pe următoarea întrebare cele legate de Millennium Press.

  H. N. U.: Mai întîi a fost revista-antologie Ficţiuni, al cărei prim număr a apărut în ianu­a­rie 1998 (dar lucram la strîngerea materialelor încă de la sfîrşitul lui 1996). Cel din urmă nu­măr, al şaptelea, a apărut în vara lui 2003. Apoi, cei de la RAO (mai exact, Ondine Dascăliţa, re­dac­torul-şef de-atunci) mi-au propus, tot în 1998, un post de redactor coordonator pentru editura Fahrenheit, pe care o lansaseră de pu­ţi­nă vreme. Proiectul lor fusese bine gîndit, aveau un portofoliu cu potenţial enorm, care fusese iniţiat şi gestionat, succesiv, de Gherasim Ţic, Voicu Bugariu şi Ştefan Ghidoveanu. Cei trei plecaseră, din varii motive, iar ei aveau nevoie de un om pentru a gestiona seriile pornite deja de predecesori. De la Ondine Dascăliţa am învăţat meseria de redactor. În 1999, Ion Vădan mi-a propus să fac o colecţie la Dacia, cu profil F&SF. Pe cît de ademenitoare au fost condiţiile promise iniţial, pe-atît de mare a fost dezamăgirea provocată de felul în care s-a achitat editura clujeană de obligaţii; îmi amintesc însă de-o figură luminoasă din acea perioadă: Radu Mareş, directorul editurii, care juca rolul unui soi de tampon între pretenţiile (absurde uneori) ale patronului, exigenţele total aculturale ale departamentului contabil şi revoltele redactorilor şi autorilor. De la Radu Mareş am învăţat că nu-i deloc uşor să conduci o editură.

M. P.: Ei bine, cum s-a născut Millennium Press? De ce?

H. N. U.: Cu OmniBooks, firma sub care am editat Ficţiunile, am reuşit să public cîţiva autori români, în tiraje mici. A fost o întreprindere utilă, dar limitată prin însăşi natura ei. Mi-am dorit mai mult – de exemplu, să public traduceri din autorii mei prefe­raţi, autori pe care nimeni nu s-a gîndit pînă acum să-i prezinte cititorilor români – şi am început, în urmă cu mai bine de un an, să îmi alcătuiesc un plan de bătaie. Am luat legătura cu agenţi literari pentru a pune deoparte drepturi de publicare, am licitat pentru un contract major (dezvoltarea seriei Dune a lui Frank Herbert de către fiul său, Brian Herbert, în colaborare cu Kevin J. Anderson) şi am cîştigat în faţa a două edituri mari şi cu putere financiară considerabilă, iar asta mi-a dat curaj. Bogdan Bucheru mi-a oferit sprijinul său financiar (aşa cum face de ani buni, ca un veritabil Mecena al F&SF-ului românesc), eu mi-am pus la bătaie tot know-how-ul şi relaţiile acumulate în zece ani de „munci” în domeniul editorial. Ne-am asociat în mod legal şi a ieşit Millennium Press, societate cu răspundere limitată şi ambiţii nelimitate. Ne-am propus un scop pe cît de simplu, pe-atît de dificil de atins: să dovedim că se pot face bani şi fără a face compromisuri calitative în domeniul editorial.

M. P.: Cu ce v-aţi prezentat anul acesta la Tîrgul de carte „Gaudeamus” (dacă nu ai obosit încă tot repetînd, spune-ne şi nouă mai pe larg cîte ceva despre fiecare carte în parte) şi ce mai pregătiţi (dacă nu-i un secret, desigur)?

H. N. U.: La tîrg am fost cu primele trei cărţi ale noastre şi, dacă n-ar fi fost tipografii leneşi, aş fi putut declara cu mîndrie de două ori pe-atîtea… Am avut parte de-o lansare glorioasă, pe bune, cu un Dan-Silviu Boerescu în vervă la timonă, cu Bogdan Suceavă serios, în chip de contrapondere, cu Michael Haulică sobru şi elegant, cu mine emoţionat ca o fată mare… Din public, ne-au susţinut moral Radu Ilarion Munteanu, Liviu Radu, Ona Frantz şi o mulţime de prieteni. Hai să-ţi spun şi despre cărţi (cum aş putea să obosesc, doar sînt odraslele mele, mă rog, ŞI ale mele, măcar puţin de tot). Vedeta incontestabilă a fost Aşteptînd-o pe Sara, romanul semnat de Michael Haulică, primul din colecţia FICŢIUNI, o carte pe care prefaţatorul, Liviu Antonesei, o compara cu De ce iubim femeile a lui Cărtărescu, iar din comparaţie nu autorul Nostalgiei iese mai bine... A doua carte e o primă recoltă din textele publicate şi comentate pe site-ul cenaclu AtelierKult, coordonat de Bogdan Bucheru şi Cătălin Sandu. Selecţia povestirilor ce alcătu­iesc sumarul antologiei AtelierKult: povestiri fantastice îi aparţine lui Michael Haulică şi toţi cei care au văzut sumarul spun că va fi un adevărat eveniment editorial. În sfîrşit, am mai lansat şi cea dintîi traducere din colecţia PREZENT, o carte semnată Nicola Griffith, romanul premiat cu Nebula în 1996, Rîul liniştit, o carte extraordinară despre identitate şi alteritate, care va stîrni cu siguranţă controverse. Pe ţeavă (va apărea în ianuarie), ca să zic aşa, se află o altă antologie, cea de-a treia şi, din păcate, probabil ultima manifestare sub formă editorială a nucleului iniţial al grupului Kult. Se intitulează RADHARC şi aduce în faţa cititorilor un Bucureşti alternativ, cu legi ciudate şi hărţi fabuloase, în patru poves­tiri semnate de Bogdan Bucheru, Costi Gurgu, Ana-Maria Negrilă şi Jean-Lorin Sterian. În colecţia PREZENT vom lansa, probabil tot în ianuarie, o carte a lui Ben Bova (un adevărat patriarh al SF-ului american, cu un tehno-thriller intitulat Powersat, apărut în original în februarie 2005; nu e însă cîtuşi de puţin o clonă a cărţilor lui Tom Clancy, deşi fanii acestuia o vor devora cu plăcere). În aceeaşi colecţie (care sper să devină colecţia noastră fanion) vor urma cărţi semnate de Elizabeth Moon, Alastair Reynolds, Ian McDonald, Jack Dann etc. Şi, în sfîrşit, tot în ianuarie, sper să mă pot ţine de promisiune şi să lansez colecţia EPIC, cu un titlu-bombă: Casa Atreides e primul segment al trilogiei Preludiul Dunei, scrisă în colaborare de Brian Herbert, fiul marelui Frank, şi de romancierul Kevin J. Anderson (cunoscut la noi, între altele, datorită celor trei romane din seria X-Files care i-au fost publicate la RAO). E o privire în trecutul lumii descrise în seria originală a lui Frank Herbert, cu treizeci de ani înainte ca Paul Muad’Dib Atreides să fi păşit pentru întîia oară pe Arrakis. Vor urma, tot în seria EPIC, la intervale de aproximativ şase luni, celelalte două volume ale Preludiului (Casa Harkonnen şi Casa Corrino), apoi a doua trilogie Dune a celor doi autori, Legendele Dunei, care descrie în amănunt evenimentele des amintite în seria originală: Jihadul Butlerian, Cruciada Maşinilor şi bătălia finală care a pus capăt dominaţiei maşinilor inteligente, Bătălia pentru Corrin.

M. P.: Din experienţa pe care ai acumulat-o pînă acum, din ce-ai văzut că se întîmplă „Dincolo”, ce crezi că trebuie să se petreacă în industria de carte autohtonă ca să devină cu adevărat o industrie?

H. N. U.: Din cîte mi-a fost dat să văd la Gaudeamus, avem o industrie de carte în toată puterea cuvîntului. Cu publicitate multă şi agresivă, cu afaceri de miliarde, cu o concurenţă acerbă, pînă şi cu echivalentul spionajului industrial. Se învîrt sume de bani frumuşele în domeniul acesta şi cred că e cu-adevărat un domeniu plin de dinamism, în care cîştigă cei care reuşesc să-şi asigure o cotă de piaţă cît mai mare.

M. P.: Cum vezi viitorul literaturii fantastice româneşti (cu toate ramurile ei)?

H. N. U.: Viitorul nu mai e aşa de sumbru cum ar fi putut fi profeţit pe baza situa­ţiei existente pînă în urmă cu numai cîteva luni. Au reintrat pe piaţă actori puternici (editurile RAO şi Nemira), alţii noi se pregătesc să le ia faţa (de remarcat programul ambiţios – 12 traduceri şi 4 cărţi de autori români programate pentru 2006! – al colecţiei fiction.ro, condusă de Michael Haulică la editura Tritonic, care va încerca să sincronizeze apariţiile de-aici cu cele de afară, un prim exemplu fiind lansarea, la Gaudeamus, a romanului Staţia pierzaniei de China Miéville), iar din asta cititorii şi autorii români nu vor avea decît de cîştigat. E de bine. Şi, încet-încet, vor apărea şi operele care să demonstreze această afirmaţie. Sfîşierea Onei Frantz a fost un eveniment singular, prin amploarea viziunii şi profunzimea scriiturii, la vremea apariţiei sale în 1999. Dan Doboş vine puternic din urmă, cu a sa Trilogie a Abaţiei, primul best-seller adevărat al SF-ului românesc. Am pomenit de cartea lui Michael Haulică (şi cîte minunăţii se mai ascund prin sertarele lui!), îl avem pe Radu Pavel Gheo (chiar dacă deocamdată s-a orientat spre publicistică), îl avem pe Marian Coman, care a debutat la Gaudeamus, cu volumul Nopţi albe, zile negre, la Tritonic, e Liviu Radu (care recidivează la Diasfera cu un nou volum de proză), e Ana-Maria Negrilă (care debutează în roman, la aceeaşi editură), e Florin Pîtea (căruia îi vom citi în curînd romanul Gangland, cu care ne-a tot ameninţat), Voicu Bugariu scrie în continuare, vor confirma, cu siguranţă, tinerii care au debutat după dispariţia JSF-ului (un reper trist al genului, la noi): Lucian Dragoş Bogdan, Robert David, Bogdan Bucheru, Cătălin Sandu. Şi tot Tritonic va mai scoate, pînă la sfîrşitul anului, un roman superb al Roxanei Brînceanu, Sharyia… E de bine, ascultă-mă! Ne aflăm la începutul unei noi ere în F&SF-ul românesc, probabil cea mai fastă din cîte i-a fost dat acestui domeniu să trăiască.

Oradea – Satu Mare

decembrie 2005