Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

Epifanii

La zece ani după ce am publicat o carte, realizez că fiecare cuvânt de acolo capătă, la recitire, un înţeles nebănuit. Ştiam, încă de atunci – şi chiar fără s-o ştiu – că viaţa se în­că­păţânează să ne scrie în alfabetul ei particular, pe care ne tot străduim să-l silabisim, eterni începători la şcoala logosului.

Invoc de câte ori am prilejul gândul lui Cioran, potrivit căruia de fiecare dată când simţi că se face gol în jurul tău, te situezi mai aproape de adevăr. E o scuză bună pentru a scăpa de tristeţea de a fi mereu tot mai singur.

De fiecare dată când, compunându-mi o figură severă, le spun câte o trăsnaie, a­run­când în derizoriu discuţia cea mai serioasă, îmi descumpănesc prietenii. E felul meu – stupid – de a-mi camufla laşităţile.

Împotriva minciunii nu trebuie să lupţi cu adevărul, ci cu inteligenţa.

O idee poate la fel de bine să te ilumineze – sau să te orbească. Convins de justeţea ei, calci peste cadavre, fără să realizezi că te mână doar orgoliul intelectual de a avea drepta­te – atât şi nimic mai mult.

Am obosit atât de mult în uimire, încât nici măcar minunile nu reuşesc să-mi per­tur­be cotidiana indiferenţă.

Oricât sunt de încredinţat că nu mi-e teamă de singurătate, ceva mă reţine s-o spun cu voce tare. Poate chiar posibilitatea ca, o dată exprimat în cuvinte, curajul meu existen­ţial să nu se transforme cumva într-o profeţie teribilă.

Dacă orice spirit se întrupează (mereu gândul ăsta mi-a provocat fiori pe şira spinării), al meu trebuie să fi fost tare nevolnic, de s-a întrupat într-un înveliş atât de chinuit.

Mi se plânge de toate necazurile, adună cu sârg nedreptăţi şi persecuţii, reale sau în­chi­puite, face o listă lungă cât o zi de post cu toate mizeriile îndurate, vrea să tragă linia, să vadă cum stă cu  existenţa. Fericiţi cei cărora toate li se întâmplă în această viaţă.

Reversul medaliei: Fericiţi cei cărora nu li se mai întâmplă nimic. Şi-au plătit toate da­toriile.

Câtă agitaţie, cât efort, cât zbucium pentru o măruntă clipă de extaz – uitată apoi cu suspectă promptitudine, de parcă ar fi fost lipsită de orice importanţă.

Au parte de o viaţă atât de tihnită, încât au uitat cu desăvârşire că au fost cândva fe­riciţi.

Veghea este actul prin care îţi asumi singurătatea, prin care te desparţi de ceilalţi (Cioran). Şi totuşi nu te poţi înfrâna să nu-i invidiezi pentru somnul lor – pe care ţi-l imagi­nezi iniţiatic.

Don’t worry… îmi spune medicul de familie, căruia mă plâng de mizeriile unei en­te­rocolite rebele. Mă sfătuieşte să privesc acest chin fiziologic ca pe o purificare a organismului, ţintind spre eliberarea spirituală. Vorba aia: orice şut în Goncourt e un Pascal înainte.

Mike Royko, un jurnalist din Chicago, avea o vorbă care l-a călăuzit de-a lungul vieţii: „Să nu fugi dacă poţi să mergi agale; să nu mergi dacă poţi sta pe loc; să nu stai în pi­cioare dacă poţi sta jos”. Al Pacino are un sfat mai bun: de câte ori te apucă dorul de mişcare, întinde-te în pat până îţi trece.

„E mai rău să te ocupi cu ceva nepotrivit decât să nu faci nimic” (Gracian). Iată un pretext oricând la îndemână pentru a ne justifica neputinţele.

„Nu trezi sclavul care doarme; poate visează că e liber” (Pitagora). Şi dacă libertatea e pentru el un coşmar?

„Iubire spirituală între sexe nu există, ci numai o transfigurare organică, prin care per­soana iubită se fixează în tine, evoluând în carnea ta până la a-ţi da iluzia spiritualităţii”.  (Cio­ran). Carevasăzică, sexul e ca alcoolul: ţi se urcă la cap…

Am ajuns să am pielea atât de tăbăcită încât am uneori senzaţia că nimic nu mă poate atinge, că am devenit insensibil, că m-am dezbrăcat de orgolii. Mi se dovedeşte zilnic că mă înşel. Exclam, râd, mă prefac, tac. Exist!

Blestem în gând obişnuinţele al căror sclav sunt. Cafeaua pe care o beau dimineaţa, fără să mă întreb măcar dacă am nevoie de ea; răspunsul la salut, fără cea mai mică tresărire interioară, când întâlnesc o persoană pe care nu o agreez; înjurătura trasă la adresa vecinului, care nu şi-a găsit un moment mai bun să-şi dărâme pereţii decât sâmbăta după-amiază. Spălatul mecanic pe dinţi. Aerul pe care-l inspir. Obişnuinţa de a fi eu.

Nerăbdarea cu care aştepţi să revezi, după o absenţă chinuitoare, chipul unei per­soa­ne dragi. Ca să constaţi că momentul îndelung aşteptat conţine, în egală măsură, bucuria regăsirii şi amărăciunea de a nu se fi schimbat nimic.

Chiar dacă sunt încredinţat de faptul că, în fiecare moment, viaţa îmi pune la dis­po­ziţie tot ce am nevoie (nimic mai mult, nimic mai puţin), nu-mi pot stăvili impulsul de a umbla după cai verzi pe pereţi. Farmecul seducător al Giocondei, pe al cărei chip încerc să ghicesc promisiunea vană a unui surâs.

Clipe de exaltare, în care eşti gata să crezi că lucrurile au un sens, o noimă. Ca pe urmă să cazi pradă unei disperări comparabile cu cea a bărbatului care constată că trupul dez­golit al femeii e mai puţin ispititor decât formele abia ghicite sub veşminte.

Când îşi confesează trăirile din planul sentimental, bărbatul e un pornograf: arată pre­dilecţie pentru detaliul anatomic, descrie în amănunţime geografia actului erotic, pierzându-se în promiscuitatea detaliului. Pentru femeie, relatarea unei aventuri sentimentale e corespondentul în plan ideatic al actului sexual: e o juisare cerebrală, un orgasm la nivelul creierului.

Pentru a reuşi trebuie să fii stăpân pe situaţie, pentru a fi stăpân pe situaţie trebuie să fii stăpân pe oameni, iar pentru a stăpâni oamenii trebuie să te stăpâneşti pe tine. De­fi­niţia perfectă a eşecului fiecărei zile.

Deşi sunt perfect conştient de imposibilitatea de a găsi un răspuns la întrebările pe care mi le pune demonul, nu mă pot opri să întreb, la rândul meu: de ce oare visele se îm­pli­nesc doar când ai renunţat să mai visezi? 

Fereşte-te să crezi, spune Seneca, vechiul nostru prieten, că ai putea dobândi ceva pe lumea asta în mod gratuit, fără să dai socoteală. Fiecare răsplată conţine în ea o pedeapsă cel puţin egală cu bucuria iluzorie a câştigului.

Cuvintele potrivite meşteşugit, cu pedanterie, pe altarul culturii îmi par un nesfâr­şit afront adus ordinii lucrurilor. Natura are oroare nu doar de vid, ci şi de artefact – în fond, vid sumeţit cu pretenţii de plinătate.

De câte ori n-am avut impresia că viaţa mi se desface în bucăţi, ca o maşinărie veche şi ruginită – şi de câte ori n-am constatat cu uimire că, fără cel mai mic efort, lucrurile se reaşează, ca prin farmec, la locul lor, ca piesele unui puzzle familiar, care se încăpăţânează să formeze mereu aceeaşi imagine.

Ceea ce te aşteaptă la cotitură nu e decât spaima de a-ţi zări propriul chip hâd în o­glindă.

Din discuţiile cu prietenii, cel mai mult îmi plac tăcerile. Nu doar pentru că vorbele sunt, cel mai adesea, doar un zgomot de fond, un bruiaj al spiritului, ci fiindcă în in­ter­valul acela, pentru alţii stânjenitor, simt că îşi face loc indicibilul – singurul lucru căruia merită să-i acordăm atenţie.

Fără să-ţi fi dorit vreodată copii, să te apuce subit dorul de nepoţi – semn sigur al se­nilizării emoţionale.

Înainte de a ne apuca să acuzăm soarta pentru loviturile pe care ni le împarte cu a­tâta generozitate, să reflectăm, sine ira et studio, la vorbele lui Seneca: contează nu ceea ce ai de îndurat, ci cum înduri. Şi chiar dacă înţelepciunea nu poate întotdeauna să ne dea forţa de a merge mai departe, măcar să ne consolăm cu gândul că, până la urmă, nimeni nu a găsit vreo soluţie la ireparabil.

Retragerea în singurătate nu e o soluţie pentru sufletele rănite. Căci dacă poţi fugi la nesfârşit de ceilalţi, niciodată nu vei putea scăpa de tine însuţi. Singurul remediu eficient e dublarea torturii: să rezişti în singurătate în mijlocul vacarmului.

Cei care se încăpăţânează să mă numească poet nu realizează cât de puţin înseamnă pentru mine faptul de a fi scris, cândva, poezii. Şi îmi pare oarecum ciudat să fiu consi­de­rat poet, de parcă aş fi profesat o meserie din care am ieşit, cu succes, la pensie.

Scrisul – forma cea mai frustrantă a vorbirii în pustiu: te simţi ca un naufragiat care lan­sează în ocean mesaje ferecate în sticle cu destinaţie incertă.  Când nu te ascultă ni­meni, măcar ai un feedback – ştii sigur că vorbeşti degeaba.

Retragerea în singurătate te poate vindeca de multe, dar în nici un caz nu te vindecă de orgoliu. Singurătatea nu te-nvaţă că eşti singur, ci singurul. (Cioran)

Să priveşti, să zăreşti, să veghezi, să observi, să supraveghezi. Ce? Cu detaşare, privindu-ţi parcă din exterior propriile tale reacţii, răspunsuri, contrarieri, enervări. Să simulezi viaţa, să vieţuieşti asemeni unui copac legănat de vânt, cu frunzele fremătând, viu, dar im­pa­sibil la agitaţia din jur, atent doar la seva care te animă din interior.

Liber eşti doar atunci când nu mai simţi nici o nevoie de a-ţi defini libertatea.

Deşi nu ne dorim sub nici o formă să îmbătrânim, alergăm mereu spre sfârşitul exis­tenţei noastre cu o grabă suspectă. Să-ţi omori timpul – iată o formulă care exprimă a­ti­tudinea noastră paradoxală în faţa plictiselii, acest timp care nu e umplut cu nimic, timp pur, timp suspendat.

Fuga de plictiseală nu e decât teama noastră de eternitate, de suspendarea timpului. Vrei să-ţi „omori timpul” nu din cauză că nu ai nimic de făcut sau fiindcă nu-ţi găseşti rostul, ci pentru că prin senzaţia de plictis percepi prezenţa aproape materială, încremenită a timpului – o senzaţie insuportabilă, vecină cu groaza pe care o inspiră incomensurabilul e­ternităţii.

Plictiseala e împerecherea a două neanturi, spune Cioran: a celui de-afară cu cel dinăuntru. Adevărat: uneori percepem lipsa de sens a lumii, alteori vidul interior. Însă doar când cele două se întâlnesc, conjugându-şi forţele pentru a ne strivi, ne cuprinde dis­pe­rarea. De câte ori ne plictisim, suntem periculos de aproape de revelaţia Nimicului.

Să ştii absolut tot, să nu mai ai nici o nelămurire, nici o curiozitate, nici o enigmă de dezlegat, nici un motiv de a te mai agăţa cu disperare de existenţă – iată plictisul absolut, apanaj exclusiv al zeilor.

E o banalitate, dar simt nevoia s-o repet: trăim din obişnuinţă.

Te simţi mereu dator să iei decizii, doar ca să constaţi apoi că împrejurările te obligă tot de atâtea ori să revii asupra lor. Dacă nu ai orgolii, indecizia pare mai tentantă – mai ales că nu cere nici o justificare. Dar te lipseşte de satisfacţia pe care ţi-o procură iluzia că eşti stăpân pe propriul destin.

Oricât am fi convinşi de adevărul nostru, se va găsi întotdeauna cineva care să ne de­monstreze că greşim. Cel puţin din acest motiv, e profitabil să ne tăinuim cu străşnicie convingerile, de parcă ar fi comori atât de mari încât de ele nu trebuie să ştie absolut ni­meni.

„Cel care crede în realitatea obiectelor este legat de însuşi acest concept care este în în­tregime iluzoriu.” (Hui-Neng, al şaselea patriarh)

Otto Weininger avea, cu siguranţă, dreptate. Formele voluptoase ale femeii sunt doar paravanul în spatele căruia se pregăteşte apariţia încă unui specimen patetic, dintr-un lung şir de indivizi, supuşi cu toţii aceluiaşi joc duplicitar în care natura are rolul de agent pro­vocator.

Singurii bărbaţi care au reuşit să păcălească natura sunt homosexualii. Cu ei, natura dă chix, doar aceste exemplare ratate ale speciei reuşind să tragă profit de pe urma me­ca­nismelor ei perverse. E drept, privată de foloase, mama-natură se răzbună pe ei cumplit, condamnându-i fără drept de apel la condiţia tragică a celor traşi la capăt de linie.

În momente de graţie, lumea îmi pare de o frumuseţe care îmi taie respiraţia – doar pentru ca pe urmă să realizez că toată această frumuseţe e de fapt teribil de înfricoşătoare. Doar în aceste clipe unice pot cuprinde, atât cât îmi este pe putinţă, înţelesul conceptului buddhist al Samsarei şi Nirvanei – care sunt unul şi acelaşi lucru.

Materie şi spirit. Doar atât? Să fie singurele noastre opţiuni – atât şi nimic altceva?