BluePink BluePink
XHost
Oferim servicii de instalare, configurare si monitorizare servere linux (router, firewall, dns, web, email, baze de date, aplicatii, server de backup, domain controller, share de retea) de la 50 eur / instalare. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

FESTIVALURI

de

Mircea MORARIU

Festivalul Național de Teatru „I. L. Caragiale”

București 6-13 noiembrie 2005

Desfășurată la București în perioada 6-13 noiembrie 2005, ediția din acest an a Festivalului Național de Teatru „I. L. Caragiale” a fost gândită de directorul său artistic și se­lec­ți­o­ner unic, criticul de teatru Marina Constantinescu, drept „o reverență față de creator și de valoarea lui.” Conceptul propus de colega noastră l-a avut în prim-plan pe regizor fiindcă, așa după cum arăta cândva Camil Petrescu, soarta spectacolului se decide în mintea acestuia. Dacă e oarecum discutabil că, așa cum s-a pretins, până în l989 directorul de scenă a fost considerat drept un personaj de linie secundă, e cât se poate de sigur că el e cel ce impune mon­tării o idee pe care actorii și scenograful, alături de alți colaboratori, o concretizează, o validează și potențează  pe scenă. Argument ce justifică opțiunea selecționerei. În plus, Marina Constantinescu și-a dorit ca cele șapte zile de festival să  fie „un interval cu un conținut este-tic major, flexibil, un interval al întâlnirii, al dialogului și al comunicării, ca pe o formă de regăsire interioară, de regăsire și redefinire a breslei noastre”. Dar pentru ca dialogul și regăsirea să fie posibile, erau absolut necesare eleganța, civilitatea, calmul. Principala reușită a Marinei Constantinescu trebuie căutată exact în aceste capitole. Căci e imposibil să vorbești de demnitatea teatrului fără a respecta demnitatea celor ce îl slujesc. Iar directorul Festivalului, profesionista echipă de la UNITER coordonată de Aura Corbeanu, ca și ceilalți membri ai staff-ului manifestării au demonstrat că se poate  și în România organiza o amplă manifestare artistică, ținându-se cont de detaliul de­loc nesemnificativ că, spre a fi receptată așa cum se cuvine, cultura impune asigurarea con­di­țiilor de civilitate despre care vorbeam mai sus.

Directorul Festivalului a mai nutrit dorința ca acesta să fie o diagramă a ceea ce are mai semnificativ, la ora actuală, regia românească. Au fost prezente pe scenele diverselor Teatre bucureștene numeroase montări, fie în calitate de „spectacole selecționate”, fie în cea de „spectacole invitate”. Distincția în cauză i-a permis Marinei Constantinescu să facă un rabat fericit de la tradiția ce impunea ca Festivalul să fie doar o „recapitulare” a „vârfurilor” stagiunii an­te­rioare. Cum în primele luni ale noii stagiuni urmau să aibă loc premiere semnate de nume cu rezonanță, colega noastră a riscat și s-a decis să le poftească în Festival. Un Festival care, pentru a întări ideea de eleganță și demnitate, a fost plasat sub semnul solar al unui mare senior al teatrului românesc, Vlad Mugur. Dar fiindcă, din nefericire, nici un spectacol semnat de ma­re­le regizor nu mai figurează în repertoriul activ al vreunuia dintre Teatrele pe care „Meșterul” le-a înnobilat cu prezența sa, s-a recurs la soluția organizării unei evocări a acestuia și la invitarea unui spectacol al Naționalului craiovean, Cum doriți sau Noaptea de la spartul târgului, regizat de Silviu Purcărete în a cărui gramatică figur­ea­ză subtile citate nu doar din creațiile sale anteri­oa­re ale acestuia, ci și din cele ale lui Vlad Mu­gur. Iar bucuria cu care publicul a primit re­ve­ni­rea în București a acestui important spectacol a confirmat intuiția colegei noastre.

Alături de acest spectacol emblematic, au figurat pe afișul manifestării montări aparținând tuturor generațiilor de directori de scenă. Cea a maeștrilor, a clasicilor reteatrali­ză­rii teatrului l-a avut drept port-drapel pe Liviu Ciulei, cu două montări de un clasicism mai mult decât evident ce, într-un fel, reprezintă o continuarea a unei tendințe ce a fost vizibilă odată cu spectacolul Hamlet. Ambele montări au fost realizate pe scena Teatrului „L. S. Bulandra” căreia acest artist complex i-a definit ani în șir personalitatea. Șase personaje în căutarea unui autor se susține prin câteva evoluții acto­ri­cești de bună calitate- Victor Rebengiuc în mare formă, Camelia Maxim cu o remarcabilă creație în rolul Mamei, Mirela Gorea (Actrița principa­lă) – în vreme ce Henric IV  mi s-a părut mai palid, cu un decor specific anilor ’60 semnat de Octavian Neculai în care singura prezență acto­ri­cească cu adevărat convingătoare a fost cea a lui Marcel Iureș, și asta mai cu seamă în partea a doua a spectacolului.

Din generația anilor  șaptezeci, opțiu­nea selecționerei s-a oprit, firesc, asupra lui Alexandru Tocilescu. Mai puțin firesc mi s-a pă­rut spectacolul pe care acest binecunoscut regizor l-a realizat pe scena Teatrului Mic din Bu­cu­rești. O zi din viața lui Nicolae Ceaușescu  e un text lipsit de orice valoare (autor – Th. Denis Dinulescu), iar regizorul l-a montat în stilul Ches­tiunea zilei, înainte ca respectiva emisiune să-și dea obștescul sfârșit. Nu cred că teatrul trebuie să fie neapărat didactic, dar felul bășcălios în care e tratată o perioadă cumplită din istoria noastră recentă, cea a socialismului dinastic,  aproa­pe că induce ideea că de fapt ceea ce am trăit o bună, cam prea mare parte dintre noi, a avut oarecari tușe vesele.

Cel mai consistent reprezentată a fost generația optzecistă care e acum în plină putere creatoare. Mihai Măniuțiu ne-a invitat la o nouă versiune a Electrei, preluată de Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu. E un spectacol ceva mai concentrat decât versiunea princeps de la Oradea, cu o seamă de modificări de accente, cu acțiuni scenice nevăzute în prima variantă, cu reconfigurări ale unor personaje. Și tot Mihai Măniuțiu a dăruit Festivalului unul dintre cele mai bune spectacole de pe afișul său, cel cu Woyzeck, înfăptuit împreună cu formidabila trupă a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, cu Bogdán Zsolt în rolul titular, într-o creație de zile mare ce-l recomandă o dată în plus drept lider de generație. Tompa Gábor a fost prezent în Festival cu două spectacole – Medeea – Cercuri, revalorare doar parțial izbutită în contemporaneitate a piesei lui Euripide, în care atenția creatorului se concentrează asupra responsabili­tății colective, și Casa de pe graniță (Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu), spectacol în care textul lui Mrožek dobândește noi și surprinzătoare  valențe întru evidențierea cărora trebuie men­ți­o­nat și rolul scenografiei Carmencitei Brojboiu. Din păcate, reprezentația nu a atins cotele la care ajunge la sediu, iar cei ce nu au văzut spectacolul acolo am emis mai multe rezerve decât am făcut-o eu, bunăoară, în cronica publicată chiar în această revistă. S-a reconfirmat că Por­tre­tul lui Dorian Gray ( Teatrul „Odeon”) e o realizare remarcabilă a regizorului Dragoș Galgoțiu în care decorurile lui Andrei Both și costumele Doinei Levintza nu sunt doar extrem de frumoase, ci și perfect integrate ideogramei tea­tra­le și unde balerinul Răzvan Mazilu, distribuit în rolul titular, izbutește o creație actoricească de excepție fără a pronunța nici măcar un singur cuvânt, dând o strălucire stranie dansului și personajului pe care îl conturează grație magnificului său talent. După o lungă absență de pe scenele românești, Alexandru Darie ne-a invitat la premiera spectacolului cu piesa Triumful dragostei (Teatrul „Bulandra”) de Marivaux, asupra căruia voi reveni într-o cronică separată. Deocamdată, mă mulțumesc să observ că spectacolul nu mi s-a părut a fi bazat pe o idee bine precizată, că evoluțiile actoricești nu sunt tocmai fără cusur, lucrul cu adevărat  bine realizat fiind conceptul scenografic creat de Octavian Neculai. Nu din cale afară de inspirată mi s-a părut ideea ca premiera oficială a spectacolului de la „Bulandra” să fie concurată de reprezentația Nopții de la spartul târgului, fapt ce i-a făcut pe unii spectatori să părăsească sala „Toma Caragiu” spre a ajunge la „Național”, migrația lor creând un oarecare disconfort celor aflați pe scenă. Tot într-o cronică aparte voi vorbi despre remarcabilul spectacol al lui Victor Ioan Frunză, Scaunele, de la Teatrul German de Stat din Timișoara, în care contează enorm redimensi­o­na­rea cuplului, un El tânăr și o Ea mult mai vârstnică, element ce introduce o supratemă oedipiană, dar și felul în care Adriana Grand concepe scenografia montării, argument decisiv pentru a afirma că ne aflăm în fața uneia dintre cele mai profunde și pertinente lecturi a textului ionescian. Alexandru Dabija a fost invitat în Festival cu un foarte bine gândit spectacol cu Trei surori în care am observat progresul procesului de omogenizare a trupei Teatrului „Toma Caragiu” din Ploiești și cu un mult mai puțin izbutit spectacol cu Așteptându-l pe Go­dot ce  nu a dat  deloc satisfacție, în pofida faptului că beneficia de câteva premise generoase dintre care menționez aici prezența în distri­bu­ție a doi mari actori- Mircea Andreescu și Cos­ta­che Babii – și scenografia, din păcate neexploatată, a lui Dragoș Buhagiar.

Nouăzeciștii s-au manifestat, la rîndul lor, prin câteva nume reprezentative. Vlad Massaci a propus o variantă plină de prospețime a  Romanțioșilor lui Edmond Rostand  realizată anul trecut cu studenții de la UNATC în vreme ce Felix Alexa nu s-a arătat în cea mai bună formă cu spectacolul Gândirea montat la Tea­trul Național din București. Oricât ar părea de ciudat, îl plasez în categoria nouăzeciștilor și pe Alexander Hausvater pentru motivul că  doar după 1990 el a devenit o prezență în teatrul românesc. Spectacolul său cu Regele Cymbeline (Teatrul German de Stat din Timișoara) degajă energii puternice, e extrem de solicitant pentru actori, propune un foarte incitant concept scenic al piesei lui Shakespeare. Și tot în categoria nouăzeciștilor îmi îngădui să-l în­ca­drez pe Gavriil Pinte, al cărui spectacol cu Un tramvai numit Popescu (Teatrul Național Radiofonic) s-a arătat nu doar emoționant, ci și cât se poate de valid artisticește. În sfârșit, să notez că a lăsat o foarte bună impresie spectacolul cu Nu se știe cum, regizat la „Nottara” de Bocsárdi Laszló, în care textul pirandellian e atent decupat și bine pus în evidență de cooperarea dintre regizor și actori.

Generația 2000 a fost reprezentată de Ana Mărgineanu  cu 89…89… fierbinte dup㠑89 (Teatrul Foarte Mic), de Gianina Cărbunariu cu mady-baby –edu (Teatrul Mic din București) , de Radu Afrim cu un cât se poate de „cuminte” spectacol cu Cheek to cheek (Tea­trul „Nottara”), adjectivul „cuminte” trebuind raportat la  poetica teatrală revoluționară și fără inhibiții a regizorului, de Radu Alexandru Nica care a elaborat pe scena Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu o versiune  esențiali­zată și coerentă a Norei ibseniene, dexspre care iarăși aflu cu neplăcere că a apărut într-un spectacol mai puțin performant decât cel de la se­diu. Și tot în generația 2000, din motive ase­mă­nă­taore celor expuse în „cazul” Hausvater, îmi asum libertatea de a-l încadra pe Yuriy Kordonskiy care a revenit în România spre a monta la Naționalul bucureștean o adaptare a nuvelei lui Bulgakov, Inimă de câine, cu multe lucruri re­mar­cabile (și îl menționez din nou pe Victor Rebengiuc, titularul rolului principal), dar și cu altele mai puțin izbutite, oricum o reușită mostră de ceea ce înseamnă în secolul al XXI lea teatrul politic. Îmi rezerv dreptul de a zăbovi și asupra acestui spectacol într-un număr viitor al revistei noastre.

Veșnic tânărul Cornel Todea a propus o reprezentație tonică a basmului Harap Alb, reprezentație de palmares a Teatrului „Ion Creangă”. De observat, totuși, că fiind singurul spec­tacol din secțiunea „teatru pentru copii”, spectacolul în cauză a părut izolat. Sau poate peisajul spectacolelor de gen e extrem de sărac, fapt ce ar fi cât se poate de îngrijorător și ar merita o analiză mai atentă.

E de salutat ideea Marinei Constantinescu de a institui în Festival și o secțiune Master Class – Actorie în care am văzut Măscăriciul  de la „Bulandra”, spectacol în care nu doar Ho­ra­țiu Mălăele e foarte bun, deopotrivă în ipos­ta­za de actor și în cea de regizor, ci și partenerul său, Nicolae Urs. Din motive ce țin strict de programare  nu am putut vedea spectacolul cu Rose  (Teatrul Act) despre care aflu că e remarcabil grație jocului unei mari actrițe, Rodica Negrea.

Lansările de carte, felul în care au fost ele gândite, întâlnirile formale și informale au completat această ediție a Festivalului Național de Teatru  la care am avut ocazia să evaluăm etapa în care se află acum regia românească. Principala concluzie- sigur că e mult loc pentru mai bine. Iar concluzia și-a aflat până acum în presă moduri diverse de exprimare, unele pertinente și obiective, altele ușor (oare chiar numai „ușor”?) resentimentare. Ceea ce conduce la a o a doua concluzie. Că fiind, alături de premiile UNITER, cel mai semnificativ moment teatral al unui an teatral, toți creatorii doresc să figureze pe afișul lui și că mulți, foarte mulți critici nu s-ar da în lături dacă li s-ar propune să-i fie director. În așteptarea ofertei, parcă prea multe condeie se încarcă cu venin, preferând demolarea reflecției adevărate.

Săptămâna Teatrului Scurt

Oradea , 20 – 26 noiembrie 2005

Sunt de acord cu acei comentatori ai fenomenului teatral ce consideră că un festival de teatru se cuvine conceput și pus în faptă nu atât cu gândul la criticii de teatru (asta cu riscul ca ei să nu dea curs invitației de a lua parte la el), ci mai cu seamă pentru a da satisfacție co­mu­nității ce, la urma urmei, e principalul său finanțator și are dreptul să se bucure de banii pe care îi cheltuiește pentru el. Așa încât, îm­păr­tă­șesc opinia organizatorilor – Teatrul de Stat din Oradea, Ministerul Culturii și Cultelor, Primăria Municipiului Oradea, UNITER, Tea­trul pentru copii și tineret „Arcadia” – în conformitate cu care ediția a XV a, jubiliară, a Săptămânii teatrului scurt se cuvenea să fie una pentru orădeni, adică pentru acei spectatori ce-și plătesc cinstit biletul și vor să vadă, în schimbul banilor dați, un spectacol care să-i facă să uite că, în pofida a ceea ce li s-a promis în urmă cu exact un an, nu trăiesc deloc bine, ba chiar din contră. Iar cum anul acesta se împlinesc 50 de ani de când ființează pe aceste meleaguri teatrul românesc profesionist, adică mai direct spus de când a fost creată Secția română a Teatrului de Stat din Oradea ce se cheamă azi Trupa „Iosif Vulcan”, ader la ideea  managerului Lucian Silaghi de a programa spectacolul de închidere, cel cu Nevestele vesele din Windsor, pregătit de colectivul sărbătorit în regia lui Victor Ioan Frunză ( spectacol asupra căruia voi zăbovi pe larg în numărul din ianuarie 2006 al Familiei), chiar în seara de 26 noiembrie, adică data la care în urmă cu 50 de ani  avea loc premiera Scrisorii pierdute cu care a început istoria sus-numitei trupe. Deocamdată, mă mul­țu­mesc doar să anticipez afirmând că respectivul spectacol e de o teatralitate îmbelșugată, fiecare secvență având darul de a surprinde spectatorul, de a-i oferi noi și noi motive de bucurie. Numai că spunând cele de mai sus, tare mă tem că am epuizat  capitolele cu care sunt în consens cu cei ce și-au asumat răspunderea Festivalului, mai departe trebuind să dau glas rezer­velor deloc puține și care sper că nu vor fi cali­ficate ca aparținând unui cârcotaș de profesie.

Să vedem deci care sunt obiecțiile pe care, ca orice critic ce se respectă, le aduc ediției jubiliare. Mai întâi, îmi scapă rațiunile în virtutea cărora nu s-a găsit de cuviință a se încre­din­ța alegerea spectacolelor poftite în Festival unui selecționer autentic, în contul căruia să se înregistreze bunele și relele. Explicațiile de genul „ediție de suflet”, în care primordială ar fi bucuria reîntâlnirii, nu mi se par deloc con­vin­gătoare. Sunt însă încredințat că un se­lec­ționer, fie el sau nu critic de teatru, nu ar fi în­gă­duit ca pe afișul Festivalului să figureze atâtea spectacole fără semnificație, dacă nu de-a dreptul proaste, cum s-au înghesuit în anul acesta. Aparenta senzație de bogăție a fost, astfel, rapid înlocuită de cea de nepermis amestec valoric. În chip cât se poate de democratic, o democrație prost înțeleasă, firește, spectacolele asupra cărora nu există nici un dubiu că sunt fără valoare artistică au venit din toate colțurile țării, fie de la Iași (Banii n-au miros, înscenare grosieră, sem­nată de Ovidiu Lazăr a unui text fără nici un fel de har dtramaturgic ce a compromis de­bu­tul scenic al orădeanului Pașcu Balaci), fie de la Brașov (Vă pupă Piticul din Franța, montare în care talentul regizorului Alexandru Dabija a fost răzbit de  textul subțirel al Antoanetei Zaharia), fie de la Oradea (Așteptându-l pe Godot). Și fiindcă și lui Homer i s-a mai întâmplat să greșească, o greșeală și-a îngăduit și Teatrul „Bulandra” cu spectacolul Tatăl, re­gre­ta­bil eșec omenesc al marii regizoare Cătălina Buzoianu, expediat la Oradea „la pachet” cu Sorry, producție a aceleiași prestigioase instituții, în regia lui Yuriy Kordonskiy, în care nu prea știu de ce au evoluat nițeluș cam obosit atât Mariana Mihuț, cât și Ion Caramitru. Tangou (sic!) final, spectacol al Teatrului Evreiesc de Stat, căruia i se datorează și greșeala de pe afiș evidențiată mai sus, ar fi putut fi unul bun (grație Maiei Morgenstern) cu condiția ca regizorul Moshe Yassur să fi apelat mai cu încredere la foarfecele care să scurteze nepermisele lun­gimi ale textului lui  Mario Diament. Chiar și așa, el a făcut plăcere publicului orădean care l-a primit cu entuziasm. Scaunele  de la Teatrul German de Stat din Timișoara, în regia lui Victor Ioan Frunză și extrem de aplicata și inventiva scenografie a Adrianei Grand a fost, fără dubiu, spectacolul de top al Festivalului, firește alături de  Nevestele vesele…, iar Visul lui Dan Puric micul său diamant. Tot o piatră prețioasă a fost recitalul tenorului Alexandru Badea, născut la Oradea, cu o importantă carieră internațională, vechi prieten al Teatrului  și care a demonstrat că prietenia nu se afirmă, ci se dovedește prin fapte. În rest, pe afiș au fost mon­tări comune ori modeste, ceva mai semnificative părându-mi-se totuși Play Strindberg ( Trupa „Szigligeti” a Teatrului orădean), Dali Avi­­da Dollars (un recital al actorului Filip Ristovski după Jurnalele lui Salvador Dali,  coordonat regizoral de Mălina Andrei) și Fuck you Eu.Ro. Pa!( Teatrul „Sică Alexandrescu” din Brașov) în regia discretă a lui Claudiu Goga și buna interpretare a Ligiei Stan. Au fost și spectacole pe care nu le-am văzut, fie din lipsă de timp (vina mea), fie deoarece au fost programate simultan cu alte reprezentații, modalitate concurențială curentă la marile festivaluri, dar care nu mi se pare deloc profitabilă pentru cel de la Oradea.

În al doilea rând, mă îngrijorează  criza identitară ce s-a manifestat acut la această a XV a ediție a Festivalului, criză ce nu este decât reflexul absenței unui concept artistic clar. Se știe, această manifestare de cultură teatrală a fost gândită de inițiatorii ei (a căror identitate devine tot mai neclară căci partinitatea ideii și-o revendică, pe măsura trecererii anilor,tot mai mulți) ca o șansă dată valorificării scenice a piesei scurte. Or, chiar dacă textele au fost scurtate, nici  Nevestele vesele…, nici Sorry, nici Tatăl, nici Tangou final, nici Așteptându-l pe Godot, nu sunt piese scurte. Și aici iar aduc în discuție absența selecționerului calificat, cunoscător al vie­ții teatrale românești care, deși știe că ea nu e tocmai în cea mai bună formă, are cunoștință despre faptul că astfel de montări există din belșug. Totul era să fie invitate.

În al treilea rând, cred că o mărinimie prost înțeleasă s-a aflat la originea prezenței în Festival a unor trupe așa-zis „independente” ori „ studențești” care e foarte bine că există, dar s-ar fi cuvenit poftite doar dacă existența le-ar fi fost dublată și de valoare.

Simpozionul „50 de ani de teatru românesc la Oradea”, gândit și el pe formula pernicioasă a „ întâlnirilor de suflet” și a taclalelor, a fost dezlânat, improvizat, cu „exerciții de admirație” sau de „autoadorare” cronofage. Către sfârșit, s-a găsit nițel timp și pentru expedierea unor lansări de carte, episod din care a lipsit lansarea piesei Fanfaronii a lui Iosif Vulcan, recent reeeditată de Biblioteca Revistei Familia, absență cu atât mai inexplicabilă cu cât figura  patronului spiritual al publicației noastre, dar și al Trupei Secției române, a fost intens evocată. Nu mă pot opri să mă întreb asupra motivelor absenței de la respectivul simpozion  a componenților de azi ai trupei. O festivitate cu diplome, discursuri și evocări a încheiat Festivalul care sper că la edițiile viitoare își va redobândi amploarea.