Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

Provocări - 2006

O probă de continuitate

Dacă cu doi ani în urmă socoteam le­giti­mă orientarea tematică a Salonului de toamnă al artelor orădene, încercând să şi clădim un soi de temei exegetic motivant, confirmat în bu­nă măsură de evoluţia ulterioară a evenimen­te­lor expoziţionale şi de prestaţia propriu-zisă a ar­tiş­tilor participanţi, astăzi pare îndreptăţită extensia temporală a acestor „provocări”  într-o pro­bă sui-generis de continuitate.

În fond, nu ne propunem decât să per­se­verăm într-o direcţie, ce s-a adeverit a fi productivă, suficient de dinamică şi de permisivă în raport cu oferta reală a artiştilor plastici orădeni. Nu-i puţin lucru să institui un model rela­tiv simplu şi flexibil de adecvare la configuraţia ete­rogenă, dar şi foarte vie, a plasticii bihorene actuale, în sens fenomenologic, ca şi comportamental. A stabiliza cât de cât relaţia dintre con­ce­ptele curatoriale şi fluxurile/tendinţele crea­tive locale, a le racorda la un sistem de referinţă extra-regional în efortul de desluşire a unei ti­pologii proprii în simultaneitate cu afinităţile cul­turale şi comportamentale pan-europeniste, este la urma-urmei, în planul intenţiilor pe termen lung care ne-au nutrit entuziasmul şi spe­ran­ţele, un simptom pozitiv de normalitate şi con­secvenţă managerială.

Artele au şi ele nevoie imperioasă de ri­go­rism atitudinal şi de o anumită logică (asta, pâ­nă la „descoperirea” pârghiilor pragmatice de pro­movabilitate şi implementare socială) în îm­pli­nirea vocaţiei lor civilizatoare. De aceea, păs­trăm încă această viziune dihotomică, menită să confere o imagine unitară, deşi pluriformă prin spectrul foarte divers al opţiunilor stilistice şi al lim­bajelor folosite, asupra universului plastic cer­cetat.

„Realismul discutabil” şi alternativa lui re­surecţională, novatoare, numită de noi circumstanţial „Realitatea sfidată”, rămân în con­ti­nuare cele două mari secţiuni ale Salonului orădean de artă contemporană. Şi din motive comparatiste, lesne sesizabile chiar în ediţia din a­cest an, acest criteriu rămâne plauzibil. Ceea ce mizam încă de la iniţierea acestui concept ex­po­ziţional se adevereşte acum a fi un fenomen în dezvoltare. Un transfer nespasmodic al men­ta­lităţilor şi sensibilităţii artistice, atât în ceea ce îi priveşte pe creatori, cât şi (mai ales) pe privitorii/consumatorii de artă, de la perceperea pa­sivă, extatică, hedonic–contemplativă (motivată doar de comoditatea conformismului tradiţio­na­list), la cea flexibilă şi tolerantă, bazată pe neliniştea interogativă şi resuscitarea instinctului imaginativ. Este, dacă vreţi, o întoarcere la re­flexivitatea creativă, co-participativă, care instituie un nou tip de relaţie creator-consumator, interactiv, dinamic, inteligent, axat pe o va­ria­bilitate practic infinită de căi şi mijloace de co­municare, într-un timp al expansiunii fără li­mite a exploziei comunicaţionale! Impactul a­cestui fenomen universal asupra tuturor medii­lor şi straturilor sociale este incontestabil. El o­perează în timp modificând reflexe şi habitudini şi, în cele din urmă, orizontul cultural al co­lec­tivităţilor umane, indiferent de vârstă şi instrucţie educaţională sau profesională.

Astfel înţelegând lucrurile, toată această construcţie, pe care o etalăm în chip de argument la timpul pe care îl trăim, ni se relevă treptat-treptat drept semnul premonitoriu al timpu­lui care vine! Poate în nici un alt câmp de activi­tate umană nu apar mai evidenţi ca în artă em­brionii lumii de mâine. Vizionarismul artistului ve­ritabil este probat de dialectica propriei o­pere, într-o realitate în care inteligenţa şi sensibilitatea se împletesc tot mai strâns în configu­ra­rea unui alt model de umanism, mult mai com­plex, mai flexibil în manifestări, mai sintetic prin distilarea diversităţilor cu coloratură „lo­ca­lis­tă”, dar şi mai deschis dialecticilor transfron­ta­liere ale civilizaţiei.La Oradea sunt pe cale să prindă contur ar­gumentele materiale ale unei astfel de evoluţii im­placabile. Este suficient să privim cum se e­mancipează „clasicitatea”, cum îşi caută cu cerbicie propriile resurse de înnoire. Sau, dacă pri­vim spectacolul generaţiilor de mijloc, asistăm la o fascinantă competiţie de reconsiderare a mijloacelor de expresie, a tehnicilor şi a gândirii plastice, în ansamblu, într-un efort salutar de re­definire a propriei individualităţi şi a drumului critic spre spaţiile culturale şi artistice ale lumii con­temporane.

Dar cel mai probator indiciu al schim­bă­rilor de suflu, ce se resimt şi în câmpul ar­te­lor române actuale, este reacţia tinerilor. Nu mă re­fer neapărat la însăilările mimetice, la experimentalismul vidat de orice conţinut sau finalitate. După cum nu iau în seamă, decât sub aspect pur informal, de constatare a unui fe­nomen sau altul efemer, fără altă valoare decât cea strict documentară, consemnată ca atare în fi­şele istoricilor de artă, frondele teribiliste ce dezic însăşi noţiunea de act artistic. Adevărul este că la Oradea, de când s-a instituit nucleul în­văţământului artistic universitar, fervoarea ju­venilă în creaţia plastică cunoaşte coagulări surprinzător de convingător susţinute estetic şi vali­dabile în cel mai exigent for de judecată valo­rică, gândindu-mă evident la confruntarea des­chisă din agora publică. Acolo unde sancţionarea este nemiloasă, dar şi re­cu­noaş­te­rea imediată şi entuziastă!

Aceste realităţi există, evoluează sub ochii noştri, mai mult sau mai puţin uimiţi ori în­cântaţi. Ele ne împing înainte, ne stimulează în­crederea în adevărul opţiunilor noastre esteti­ce şi curatoriale.

Iar răspunsul artiştilor la această în­tâm­pinare, oarecum mai liberală, pe care ne-am în­gă­duit-o prin această suită de „Provocări” ale Sa­lonului municipal de artă, mi se pare a fi ga­ran­ţia palpabilă a succesului demersurilor noastre de până acum.