Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

Incursiuni în cercurile singurătăţii

Gabriel Petric,

Tragicul şi creştinismul, Ed. Emia, Deva, 2005

Gabriel Petric publică la Editura Emia din Deva o carte surprinzătoare: Tragicul şi creş­tinismul – pe firul cugetării critice şi  teo­lo­gice româneşti. De ce este surprinzătoare? În primul rînd pentru că autorul ei nu este un teolog cunoscut, nici cel puţin un tînăr teolog care să susţină o lucrare de doctorat pe a­ceastă temă. Gabriel Petric este  profesor la un  liceu din Orăştie. Are, însă, în desaga sa bio­grafică şi bibliografică merindea care îl în­drep­tăţeşte spre o astfel de meditaţie şi încercare critică. Este fiu de preot, a fost bibliotecar la biblioteca protopopiatului de Orăştie şi a mai fost echinoxist – aparţinînd unei promoţii echinoxiste dedate spre ale filozofiei şi e­seisticii. Formaţia sa a fost marcată de a­pa­riţia Tragicului lui Liiceanu, ca şi a altui prie­ten al său ( al nostru) Marius Iosif (acum profesor pe lîngă Sighişoara), care a încercat să descopere tragicul în hai-ku. A scotocit mulţi ani în ideea de a consemna exhaustiv orice mi­că trimitere spre temă şi a publicat spora­dic cîteva fragmente inclusiv în “Familia”.  O primă observaţie ar fi că, se pare, pe laici i-a  preocupat subiectul mai mult decît pe teologii români ortodocşi, dar mai mult în or­dine politică, a absenţei tragicului în detrimentul pasivismului nostru mioritic.

Cartea de faţă, însă, este o sinteză judicioasă şi bine construită. Are calmul celui care face un lucru fără termen impus, fără orgoliul pionieratului, sau al verdictului, dar cu mul­ţumirea că dacă discuţia va fi preluată, teologii noştri îşi vor asuma un dialog  pe o idee cu valoare universală. Bibliografia sa este impresionantă, iar meticulozitatea trimiteri­lor, adnotărilor şi lămuririlor de subsol seamănă cu a harnicilor scolastici ardeleni. O măr­tu­risire despre metodă găsim abia la pagina 112: “Precizăm aici că datorăm mult şi consimţim teoriei tragicului cu fundament peratologic, elaborată de Liiceanu, dar considerăm ne­cesară o adîncire a registrului transcendent al fiinţei, în cadre creştine, prin evaluarea pas cu pas a elementelor şi dinamicii divinului ca dramatis personae. Toate acestea – suntem conştienţi – vor trebui realizate în pofida unor dificultăţi dogmatice cvasiinsurmon­tabile, tatonînd feluritele căi ale catafaticului şi ale apofaticului”. Mai mărturiseşte Gabriel Petric teama de a cădea în clişee, idei facile şi verdicte fără acoperire, surmontată prin a­pe­lul la texte. Astfel, cartea lui este deschisă atît intelectualului laic cît şi teologului. De altfel, citatele cele mai frecvente sînt din Gabriel Liiceanu şi Ileana Mălăncioiu, dintre con­tem­poranii noştri, de fiecare dată puncte de pornire dinspre cugetarea din afara bisericii spre aceea teologică, autorul fiind cel care transmite sugestii de o parte şi de cealaltă. Dintre teologi, Dumitru Stăniloae apare drept autoritatea de neconstestat a teologiei ro­mâ­neşti, dar nu lipsesc nume cunoscute: Bartolomeu Anania, Ilie Cleopa, Constantin Ga­leriu, Nicolae Corneanu, N. Steinhardt, precum şi altele mai puţin cunoscute. Gabriel Petric apreciază, de exemplu, contribuţia lui Sebastian Chilea, autorul unui studiu despre ironia biblică. Nu-i mai amintesc pe interbelici, nici pe părinţii bisericii, pe autorii de dogmatici, estetici etc., dar confirm, pentru cine întreabă, că Berdiaev e o prezenţă plină.

Într-o arhitectură bine cumoscută, Gabriel Petric urmăreşte textele care ar putea a­duce o confirmare a ideii prezenţei tragicului în creştinism. O face parcurgînd diferite pa­liere, de la ideea comună a negării lui prin salvarea în transcendenţă, pînă la a-l discuta pe Dumnezeu ca Persoană, de la compararea tragismului epopeic cu al eroilor biblici, de la Dionysos pînă la Hristos cel înţeles astăzi, de la criteriul estetic pînă la fenomenul sau senti­mentul sau spiritul tragic, inventariind temeiuri şi paradoxuri, uzînd de subtilităţi precum “transascendenţă” şi “transdescendenţă”, urcînd şi coborînd diferite trepte, culegînd fă­rî­me, vorbindu-ne, în acelaşi timp, despre certitudine, ironie, spirit agonal, credinţă şi în­cre­dere, iubire şi mai deloc despre moarte. Concluzia mea, la sfîrşitul cărţii, este că prezenţa tragicului în credinţa creştină, dacă este acceptată de către teologi şi biserici, îndeamnă la o regîndire a sensului existenţei. Pe credincios îl sustrage pasivismului, îl îndeamnă spre li­bertate, alegere, într-un dramatism al confruntării, în calitate de creatură, cu creatorul ale cărui limite sîntem.

Tragicul şi creştinismul poate fi considerată şi o carte de morfologie a limitei care este declinată “pînă la Dumnezeu” sau de fenomenologie,  Gabriel Petric cercetînd, cu bi­bli­­o­grafia de rigoare – unde îl descoperă cu bucurie pe teologul Emanuel Banu, “fiinţa li­mitei”. El demonstrează acea inteligenţă fină dar îndrăzneaţă a cercetătorului apropiat care îl convinge pe cel oarecum îndărătnic că opinia lui sau tema pe care i-o propune îl îm­bo­gă­ţesc, chiar dacă este vorba despre discuţia unor paradoxuri sau situaţii aporetice. El nu lansează concluzii uşoare, ci analizează cu grijă şi lasă în urmă întrebări pentru un posibil ca­pitol al teologiei morale unde tragicul creştin să fie privit în structură şi nu în ideologie. Cu atît mai greu este de înţeles. Noi trăim astăzi – poate şi bisericile noastre -  în ideologie. “Democratizarea martirajului” este, cred, atributul ideologiei. Mă tem că şi ideea nemuririi, care contestă tragicul, duce tot acolo prin simplificare rurală. Gabriel Petric îl citează pe D.Belu care consideră credinţa în “nemurirea personală trans-istorică” un susţinător moral pentru credincios. Aceasta ar conduce spre o diminuare a eroismului, a excepţionalităţii persoanei îmbărbătate de ideea nemuririi. Democratizarea martirajului ar fi, atunci, un cîştig, în sensul unei mai largi accesibilităţi a credinciosului în sfera agonală “do­minată de mărturisirea credinţei şi împotrivirea la rău”. Ideologia, însă, a dus la pervertirea eroismului tragic în fanatism. Ideologia se foloseşte de termenii credinţei, în acest po­liteism postmodern, mistificîndu-l pe Dumnezeu şi răul. Cineva stabileşte pentru cre­din­cios cui să mărturisească şi care este răul.

Spre finalul cărţii. Gabriel Petric citează un dialog dintre părintele Galeriu, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Sorin Dumitrescu. Gabriel Liiceanu afirmă:”Condiţia sufletului eliberat din trup este infinitatea”. Părintele Galeriu răspunde: “Eu nu mă pot concepe altfel nici dincolo, decît ca finit în dialog cu infinitul. Eu îmi simt încă de aici sufletul finit şi în acelaşi timp deschis către infinit şi în fiecare clipă parcă fac experienţa acestui lucru”. Andrei Pleşu intervine: ”Gabriel, tu vezi finitudinea cuplată strict cu corporalitatea şi atunci orice ieşire din corp îţi pare a fi cuplată cu infinitatea. Or, această finitudine se menţine şi în afara corpului.” Cu alte cuvinte, nemurirea nu anulează tragicul. Tragicul şi creştinis­mul e mai aproape de aceia care stau sub semnul sintaxei, precum Berdiaev: ”Dar există în Dumnezeu o pasionată tînjire şi un pasionat dor de om. În Dumnezeu există un tragic neajuns, care este umplut printr-un mare cîştig – naşterea în El a omului (…). Numai mitul do­rului lui Dumnezeu de om şi de iubirea omului ne apropie de taina ultimă.”