bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online Pe HaiSaRadem.ro vei gasi bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online. Nu ne crede pe cuvant, intra pe HaiSaRadem.ro ca sa te convingi.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

CRONICA LITERARĂ

de

Traian ȘTEF

Incursiuni în cercurile singurătății

 

Gabriel Petric,

Tragicul și creștinismul, Ed. Emia, Deva, 2005

Gabriel Petric publică la Editura Emia din Deva o carte surprinzătoare: Tragicul și creș­tinismul – pe firul cugetării critice și  teo­lo­gice românești. De ce este surprinzătoare? În primul rînd pentru că autorul ei nu este un teolog cunoscut, nici cel puțin un tînăr teolog care să susțină o lucrare de doctorat pe a­ceastă temă. Gabriel Petric este  profesor la un  liceu din Orăștie. Are, însă, în desaga sa bio­grafică și bibliografică merindea care îl în­drep­tățește spre o astfel de meditație și încercare critică. Este fiu de preot, a fost bibliotecar la biblioteca protopopiatului de Orăștie și a mai fost echinoxist – aparținînd unei promoții echinoxiste dedate spre ale filozofiei și e­seisticii. Formația sa a fost marcată de a­pa­riția Tragicului lui Liiceanu, ca și a altui prie­ten al său ( al nostru) Marius Iosif (acum profesor pe lîngă Sighișoara), care a încercat să descopere tragicul în hai-ku. A scotocit mulți ani în ideea de a consemna exhaustiv orice mi­că trimitere spre temă și a publicat spora­dic cîteva fragmente inclusiv în “Familia”.  O primă observație ar fi că, se pare, pe laici i-a  preocupat subiectul mai mult decît pe teologii români ortodocși, dar mai mult în or­dine politică, a absenței tragicului în detrimentul pasivismului nostru mioritic.

Cartea de față, însă, este o sinteză judicioasă și bine construită. Are calmul celui care face un lucru fără termen impus, fără orgoliul pionieratului, sau al verdictului, dar cu mul­țumirea că dacă discuția va fi preluată, teologii noștri își vor asuma un dialog  pe o idee cu valoare universală. Bibliografia sa este impresionantă, iar meticulozitatea trimiteri­lor, adnotărilor și lămuririlor de subsol seamănă cu a harnicilor scolastici ardeleni. O măr­tu­risire despre metodă găsim abia la pagina 112: “Precizăm aici că datorăm mult și consimțim teoriei tragicului cu fundament peratologic, elaborată de Liiceanu, dar considerăm ne­cesară o adîncire a registrului transcendent al ființei, în cadre creștine, prin evaluarea pas cu pas a elementelor și dinamicii divinului ca dramatis personae. Toate acestea – suntem conștienți – vor trebui realizate în pofida unor dificultăți dogmatice cvasiinsurmon­tabile, tatonînd feluritele căi ale catafaticului și ale apofaticului”. Mai mărturisește Gabriel Petric teama de a cădea în clișee, idei facile și verdicte fără acoperire, surmontată prin a­pe­lul la texte. Astfel, cartea lui este deschisă atît intelectualului laic cît și teologului. De altfel, citatele cele mai frecvente sînt din Gabriel Liiceanu și Ileana Mălăncioiu, dintre con­tem­poranii noștri, de fiecare dată puncte de pornire dinspre cugetarea din afara bisericii spre aceea teologică, autorul fiind cel care transmite sugestii de o parte și de cealaltă. Dintre teologi, Dumitru Stăniloae apare drept autoritatea de neconstestat a teologiei ro­mâ­nești, dar nu lipsesc nume cunoscute: Bartolomeu Anania, Ilie Cleopa, Constantin Ga­leriu, Nicolae Corneanu, N. Steinhardt, precum și altele mai puțin cunoscute. Gabriel Petric apreciază, de exemplu, contribuția lui Sebastian Chilea, autorul unui studiu despre ironia biblică. Nu-i mai amintesc pe interbelici, nici pe părinții bisericii, pe autorii de dogmatici, estetici etc., dar confirm, pentru cine întreabă, că Berdiaev e o prezență plină.

Într-o arhitectură bine cumoscută, Gabriel Petric urmărește textele care ar putea a­duce o confirmare a ideii prezenței tragicului în creștinism. O face parcurgînd diferite pa­liere, de la ideea comună a negării lui prin salvarea în transcendență, pînă la a-l discuta pe Dumnezeu ca Persoană, de la compararea tragismului epopeic cu al eroilor biblici, de la Dionysos pînă la Hristos cel înțeles astăzi, de la criteriul estetic pînă la fenomenul sau senti­mentul sau spiritul tragic, inventariind temeiuri și paradoxuri, uzînd de subtilități precum “transascendenț㔠și “transdescendență”, urcînd și coborînd diferite trepte, culegînd fă­rî­me, vorbindu-ne, în același timp, despre certitudine, ironie, spirit agonal, credință și în­cre­dere, iubire și mai deloc despre moarte. Concluzia mea, la sfîrșitul cărții, este că prezența tragicului în credința creștină, dacă este acceptată de către teologi și biserici, îndeamnă la o regîndire a sensului existenței. Pe credincios îl sustrage pasivismului, îl îndeamnă spre li­bertate, alegere, într-un dramatism al confruntării, în calitate de creatură, cu creatorul ale cărui limite sîntem.

Tragicul și creștinismul poate fi considerată și o carte de morfologie a limitei care este declinat㠓pînă la Dumnezeu” sau de fenomenologie,  Gabriel Petric cercetînd, cu bi­bli­­o­grafia de rigoare – unde îl descoperă cu bucurie pe teologul Emanuel Banu, “ființa li­mitei”. El demonstrează acea inteligență fină dar îndrăzneață a cercetătorului apropiat care îl convinge pe cel oarecum îndărătnic că opinia lui sau tema pe care i-o propune îl îm­bo­gă­țesc, chiar dacă este vorba despre discuția unor paradoxuri sau situații aporetice. El nu lansează concluzii ușoare, ci analizează cu grijă și lasă în urmă întrebări pentru un posibil ca­pitol al teologiei morale unde tragicul creștin să fie privit în structură și nu în ideologie. Cu atît mai greu este de înțeles. Noi trăim astăzi – poate și bisericile noastre -  în ideologie. “Democratizarea martirajului” este, cred, atributul ideologiei. Mă tem că și ideea nemuririi, care contestă tragicul, duce tot acolo prin simplificare rurală. Gabriel Petric îl citează pe D.Belu care consideră credința în “nemurirea personală trans-istoric㔠un susținător moral pentru credincios. Aceasta ar conduce spre o diminuare a eroismului, a excepționalității persoanei îmbărbătate de ideea nemuririi. Democratizarea martirajului ar fi, atunci, un cîștig, în sensul unei mai largi accesibilități a credinciosului în sfera agonal㠓do­minată de mărturisirea credinței și împotrivirea la rău”. Ideologia, însă, a dus la pervertirea eroismului tragic în fanatism. Ideologia se folosește de termenii credinței, în acest po­liteism postmodern, mistificîndu-l pe Dumnezeu și răul. Cineva stabilește pentru cre­din­cios cui să mărturisească și care este răul.

Spre finalul cărții. Gabriel Petric citează un dialog dintre părintele Galeriu, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și Sorin Dumitrescu. Gabriel Liiceanu afirmă:”Condiția sufletului eliberat din trup este infinitatea”. Părintele Galeriu răspunde: “Eu nu mă pot concepe altfel nici dincolo, decît ca finit în dialog cu infinitul. Eu îmi simt încă de aici sufletul finit și în același timp deschis către infinit și în fiecare clipă parcă fac experiența acestui lucru”. Andrei Pleșu intervine: ”Gabriel, tu vezi finitudinea cuplată strict cu corporalitatea și atunci orice ieșire din corp îți pare a fi cuplată cu infinitatea. Or, această finitudine se menține și în afara corpului.” Cu alte cuvinte, nemurirea nu anulează tragicul. Tragicul și creștinis­mul e mai aproape de aceia care stau sub semnul sintaxei, precum Berdiaev: ”Dar există în Dumnezeu o pasionată tînjire și un pasionat dor de om. În Dumnezeu există un tragic neajuns, care este umplut printr-un mare cîștig – nașterea în El a omului (…). Numai mitul do­rului lui Dumnezeu de om și de iubirea omului ne apropie de taina ultimă.”