Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

Incursiuni în cercurile singurătăţii

Liana Cozea,

Confesiuni ale eului feminin, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2005

O împătimită a scriiturii feminine, Liana Cozea doreşte în Confesiuni ale eului feminin, ca jurnalul feminin să fie cuprins într-o paradigmă, iar proiectatul volum al doilea să se ocupe de jurnalele poeteselor. „Numai în jurnalul feminin feminitatea se descoperă mai pregnant şi nu e mai subtil afişată”, crede autoarea iar, din acest punct de ve­dere, lectura e încântătoare. Interesant e cum descoperă şi re­cu­noaşte diaristelor sexualitatea şi erotismele puse între paranteze dintr-o pudoare specifică acestora. Nu e lucru uşor să fii diaristă pentru că la un moment dat feminitatea prin dese introspecţii şi des­co­periri devine o po­vară. Autoarea ezită să o spună direct, însă scri­itoarele noastre trăiesc mai degrabă povara unei caste, cea a scriitorilor, misogine. Abia în poezia şi apoi proza opt­zeciste s-au reabilitat neajunsurile acestei a­firmări care încă  e departe de dezbaterile fe­mi­niste. Nu e puţin lucru că deja editura Polirom şi altele au deschis colecţii dedicate fe­mi­nismului dar care au avut ecouri firave în presa literară. Doar unele romane ale tinerei ge­neraţii au bruscat aserţiunile puritane ale unei părţi a receptării critice. Şi nu de-ajuns. Totul se trimite spre un registru stilistic ori poetic, fără a lua în seamă posibile ideologii sexiste şi poate nu e nici cazul deocamdată. Diaristele pe care le analizează Liana Cozea acoperă o varietate temporală, începând cu Jeni Acterian şi încheind cu Monica Lovinescu şi Tia Şerbănescu. Aceste diariste sunt foarte puţin interesate de aspectul teoretic al jurnalului, ele fiind preocupate de notare şi consemnare „ca prin intermediul acestora, prin con­tradicţiile sau consecvenţele personale să-şi alcătuiască o imagine de sine”.

Jeni Acterian şi jurnalul ei emană un „exces de luciditate” şi este, pentru Liana Cozea, „singurul jurnal feminin care nu poate fi bănuit a fi destinat publicării”. Jurnal înseamnă pentru Jeni Acterian „cruda francheţe” în care  diarista e un „un personaj continuu nesatisfăcut de propriul abis”. Apropierea Lianei Cozea de jurnalul „fiinţei greu de mul­ţumit” are câte ceva din curiozitatea mundană, din înţelegerea maternă şi din scrutarea unei prietene. E o caracteristică a întregii incursiuni critice din această carte. Jeni Acterian înseamnă pentru cititoare „un imens orgoliu al eşecului”, în care „persistă senzaţia asumării cu bună ştiinţă a destinului de ratat”; Jeni e apoi o „hiperlucidă” iar „auto­exi­genţa legitimează aspra judecată de sine”. Interesant e comentariul cu privire la conceptul de prietenie din acest jurnal, glosându-se cu atenţie sporită şi înţelegere în jurul prie­teniei cu Alice Botez, în primul rând.

Oculatată şi mai ales persiflată, amiciţia feminină în literatura noastră capătă, cred, chiar şi pe spaţii restrânse, un sens mai profund în acest jurnal. Dar până la un punct, pentru că cele două intelectuale trebuie să treacă proba de foc a echilibrului intelectual şi a ce­lui social. Alice Botez reconfirmă nu doar pentru Jeni Acterian inconstanţa feminină a de­ta­şării intelectuale şi a echilibrului social. Liana Cozea este o bună cunoscătoare a psiho­logiei feminine şi în comentariile sale această înţelegere este subliniată mai ales în comentariile cărţilor Oanei Orlea, Monicăi Lovinescu şi ale lui Jeni Acterian. „Un personaj so­fisticat, dispus să înfăţişeze un univers a cărui notă definitorie este complexitatea psiholo­gică a personajelor”, Jeni Acterian e vulnerabilă pentru Liana Cozea atunci când e vorba de iubire. În acest concept cred că ar fi putut cartea să susţină mai apăsat diferenţele (de­păr­tările) şi apropierile între diariste, ţinând fireşte seamă de condiţiile specifice fiecăreia. Dacă Jeni Acterian iubeşte supravegheată permanent de autoanaliza glacială, Sorana Gurian face din iubire un mijloc machiavelic şi mai apoi unul resentimentar, profund psiha­na­lizabil iar la Monica Lovinescu întreg jurnalul poate fi privit ca o imensă dedicaţie Ma­mei dispărute, lăsând în urmă un sentiment adânc de culpabilitate. Liana Cozea spune foarte interesant şi original că tot scrisul diaristic şi memorialistic al Monicăi Lovinescu al­că­tuieşte o „Carte a Mamei”.

De cum trecem la jurnalele celorlalte scriitoare simţim diferenţa nu doar a unor ani, ci a unor epoci. Sunt convins că plăcerea şi gustul autoarei pentru Jeni Acterian nu a fost egalat de nici un alt jurnal feminin. Meritul Lianei Cozea e că rămâne constantă în a­precieri deşi, repet, farmecul unei intelectuale unice ca Jeni Acterian e greu de surclasat, da­că nu imposibil în tăvălugul unui secol anchilozat. Sorana Gurian reprezintă astfel un fel de revers, deşi ca destin şi preocupare pentru problema adevărului, e mai mult decât in­teresantă. Liana Cozea identifică prin scrisul ei o „natură versatilă, contradictorie şi, pe a­locuri, mistificatoare în ce priveşte propria ei viaţă sentimentală, scriitoarea este inconturnabilă însă în decizia de a pune capăt, o dată pentru totdeauna, compromisurilor cu re­gimul”. Cel mai limpede vede Liana Cozea în acest jurnal cum „scriitoarea denaturează a­devărul când este vorba de femeia Sorana Gurian” şi mitomania devine în această „sinu­oasă biografie” un reper condamnabil. Liana Cozea procedează cu multă bunăvoinţă, iarăşi maternă, găsind aprecieri edificatoare atunci când greşelile sunt evidente: „Se pare că din nou Sorana Gurian greşeşte măsura, depăşeşte cadrul propus şi trasat, strică, pe a­locuri, echilibrul discursului ei: dar poate tocmai în dereglarea talerelor balanţei se află far­me­cul jurnalului”. La fel, şi în cazul celorlalte diariste, în greşeli şi dezechilibre întrevede re­surse morale şi regeneratoare. O „detaşare implicată” cum observă Liana Cozea în cartea Soranei Gurian poate fi identificată şi în celelalte jurnale. Mai mult, autoarea însăşi se simte datoare să rememoreze episoade personale când e vorba de înţelegerea jurnalelor car­cerale ale Oanei Orlea şi Lenei Constante., semn că implicarea e una totală. Cale de câteva fragmente, autoarea devine personaj în propriul comentariu. Spovedaniile celor două diariste sunt remarcate întotdeauna în text cu admiraţie şi o oarecare recunoştinţă. Sunt apreciate nu doar rezistenţa morală şi fizică, detaşarea inumană, cât dorinţa de viaţă, ca­pacităţile artistice ale celor două care nu au creat doar din rememorare întotdeauna vie o atmosferă şi o lume infernale, cât din suferinţă. Probabil aceste jurnale carcerale pot fi nu­mite şi o victorie a feminităţii. Deşi diferite structural, cele două deţinute se întâlnesc în conţinutul amintirilor, „se suprapun sau se completează într-o armonie mutuală”, distinge Liana Cozea. Chiar dacă nu sunt cărţi reuşite stilistic, spune Liana Cozea, „sunt cărţi sincere, cutremurătoare, prin realitatea comunicată, sunt cărţi ale esenţei, cărţi despre miezul lucrurilor din închisorile comuniste, se situează pe aceeaşi axă etică, neîngăduind nici abdicare, nici toleranţă”.

Aparte este Capitolul dedicat Monicăi Lovinescu. Cum spuneam mai devreme, Liana Cozea pune întreaga creaţie diaristă a comentatoarei de la Europa Liberă sub semnul memoriei Mamei. Neconcesivă, scriitoarea „nu tranzacţionează cu adevărul şi cu mo­rala” şi „creează o extraordinar de interesantă galerie a exilaţilor români sau de alte naţii, un univers al patimilor...”. Liana Cozea vede în memoriile şi jurnalele autoarei pariziene „un veritabil Bildungsroman”. Se remarcă mai bine acest aspect al jurnalului în general a­tunci când vorbeşte despre Tia Şerbănescu. Jurnalul ei de „o sinceritate aproape brutală” fa­ce loc romancierei, iar procesul de notare se transformă într-unul de „exorcizare a unui rău imposibil de anulat pe altă cale”. Apare şi în jurnalul ei tema prieteniei (cu Dana Du­mitriu), şi a iubirii defuncte, psihanalizabilă – cred că se poate vorbi de un complex al Electrei în cazul ei. Apoi, asemeni lui Jeni Acterian notaţiile din jurnal sunt mai mult o „tera­pie prin scris”, culturală.

Confesiuni ale eului feminin este cea mai bună carte a Lianei Cozea. De un stil cu­ce­ritor, curgător şi neconcesiv, cartea poate fi considerată, la o scară mare, o amplă exersare a feminităţii individuale, nu doar pentru autoare, cât mai ales pentru cititoare. Liana Co­zea are în această carte o înclinaţie spre alcătuirea sintagmelor inedite, originale şi a con­cluziilor descriptive de o subtilitate aparte. Scrisă cu nerv, acribie şi o implicare totală, a­cest volum ne confirmă, încă dinaintea apariţiei celui de-al doilea tom, că locul lui poate fi  în orice istorie literară.