Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

Poezia ca formă de mântuire

Maranatha

Andrei Zanca,

Maranatha, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2005

Frigul mundan împerecheat cu cel existenţial, ru­inarea lăuntrică, părăginirea, prăbuşirea, surparea, bezna  de-afară şi întunecarea lăuntrică, trecerea ,,din coş­mar în coşmar” şi însumarea lor tensionată, di­zar­monică alcătuiesc atmosfera emoţională şi lirică a u­nei călătorii infernale pe care Andrei Zanca o face cu poemele sale din cea mai recentă cartea a sa de versuri. Exilul său real (poetul trăieşte de peste un deceniu în Germania) e resimţit în poezie ca un exil al spi­ritului însetat de lumină şi dornic de comuniune şi, de aici, prezenţa în interstiţiile poemului a unor răs­frângeri ale timpului fericit, consumat, fireşte, o­dinioară, eventual într-o copilărie a cărei lumină a­junge chinuit şi precar în sufletul actual al poetului.Înstrăinatul poet nu se sfieşte să apeleze la cuvântul dor şi la toată conţinuta sa tradiţie de sensuri şi simţiri pentru a da un nume stării sale, gest pe care orice alt poet al postmodernităţii de acasă nu l-ar mai fa­ce, din teama de a nu apărea desuet: ,, nu ştiu cine, nu ştim,/ bolboroseală, buze îngheţate./ nu ştiu ci­ne, nu ştim/ din ceea ce presupunem a şti mai/ Ni­mic, eşti, oare/ presimţirea ce ne bîntuie/ contemplarea nu este însă/ un ecou urcînd din adîncul/ abia bănuit/ în dor?” (cele două cuvinte sunt subli­niate de autor). Reflexivitatea de tipul celei rilkeene vi­ne să ridice mesajul poetic din planul imediat sen­ti­mental în viziune generică şi metafizică: ,,între ini­mă şi developarea ei, palpitînd/ pe-o coală albă, nicicînd// şi de nimeni rostibil în paranteza de eternitate, deşi// unduie-n auz, cum în mizeria şi ne­pu­tin­ţa lor// îi auzi în tăcerea deplină a nopţii/ chemînd mă­celul şi moartea, însă/  poţi sili inima să-şi schimbe părerea?// şi totuşi, ei se întîmpină, se iau şi viază/ în pofida ei, orice dor// fiind pre­timpuriu, ca o ninsoare răzleţită-n mai// plină de suntetul unei făpturi/ abia acum, a­ne­voie/ ajungîndu-ne” (Ce spaţiu de tăcere).

Grafia însăşi a poemelor e accidentată, cu frânturi, fisuri şi suturi imprevizibile dictate de voinţa de coerenţă sub tensiunea unor pulsiuni sau viziuni contrarii. Limbajul e re­flexiv, intelectual, imaginile se construiesc din materiale conceptuale, semn că poetul ur­măreşte o stăpânirea poemului ca mod de control al imploziilor interioare şi al energiilor în­tunecate din ,,găurile negre” – ca să folosesc o noţiune astrală – ale universului său e­moţional-senzorial. Câteodată însă poemul e lăsat să absoarbă o mai mare cantintate de con­creteţe imagistică şi atunci rezultatul e mai uşor accesibil sesnibilităţii noastre canoni­ce: ,,departe, într-o beznă de iarnă, şi-aud vîntul// cum înscrie răvăşirea pe drumuri um­blate.// adăpostiţi în încruntarea lor morţii, focul// // tolănit în frig în adierea de bălegar şi rachiu// dincolo de orgia de tăcere a pădurii, departe// într-o beznă de iarnă, unde// ura e o iubire lihnită” (Tu eşti).

Această carte de poeme este o călătorie instrospectivă sub semnul elegiacului şi cu a­paratura performantă a unui expresionism de generaţie târzie. Este un traseu circular pentru că singurătatea care îl împinge pe călător la drum e regăsită mereu, la fiecare pas, ca şi în punctul iluzoriei ajungeri. E, în fapt, un vertij al pustiirii afective şi spirituale: ,,şer­puind între răzleţire şi reveniri/ într-o rătăcire, deîndată trădată// de boală şi dureri, re­du­cîndu-mă/ pe drum, pe calea umblată// fără de întoarcere într-o însingurare/curgînd neoprită curgînd// neîncetat sorbit de-o naştere, un fior/ pe potriva bisului/dintre stele” (Cum se mai înşiră). Există în textele lui Andrei Zanca o monotonie a confesiunii je­lu­i­toare, o saţietate a răului existenţial, a melancoliei grele în care poetul nu încetează  totuşi să caute punctul de transfigurare sau, măcar, clipa de acalmie sau de resemnare luminată rostită în ultimul text al cărţii: ,,pădurile rămîn. îndepărtîndu-se de noi,// doar străzile, ca­sele/ ca unghia unei mîini trudite, mă însoţesc// oriunde m-aş opri, pretutindeni/ dure­rea mi-a fost busolă// pe-acest drum, mereu// rămîne o neumblare/ reîntorcîndu-ne// mi­reasma rozelor din grădina/ de mult luată de ape, o tandreţe// întîrziată, timpul/ asediat de/ timp// atît de uşor trece totul,// viaţa, atît de lesene// am fost// uitat” (Astfel)

Negresa

Marian Drăghici,

Negresa, Ed. Vinea, Bucureşti, 2005

  Marian Drăghici are, cum bine spune Al. Cistelecan, ,,vocaţia iluminării”. În poezia sa mărturisirile inimii merg laolaltă cu nostalgiile sau reveriile mântuirii. E o poezia mo­no­logală, liberă, de o bogăţie admirabilă a imaginaţiei figurative.Profunzimea sensurilor nu ne parvine prin palierele cu aer condiţionat ale abstracţiunilor şi construcţiilor sofisticat-meditative ci pe trasee dintre cele mai surprinzătoare prin firescul dicţiei, printr-un aer de colocvialitate fermecătoare. Atmosfera de boemă paşnică, firescul atitudinilor pe care le ia rostirea poetică – între care cea a taifasului cu sine însuşi a poetului, în faţa unui ge­neric ,,păhăruţ”, alături de amici mai mult umbre sau profiluri adjuvante decât prezenţe o­fensive, este leit-motivică - , expresivitatea discursului, venind ,,ca din întâmplare, dar nu în­tâmplător” (căci poetul Drăghici este un ,,meseriaş” de primă-mână) fac deliciul lecturii a­cestei poezii.

,,Poemele se ’scriu’ cu vocea/ se imprimă pe creier, în gând”, spune într-un loc poetul, mărturisire care indică în Marian Drăghici un poet pentru care meseria de a scrie e co­părtaşă cu ,,meseria de a trăi”, dar în convingerea căruia poemele ajunse în cele din urmă pe hârtie sunt, vai!, tumuli ai ,,poemelor din somn”, din vis. Doveditor în acest sens şi demonstrativ este ultimul poem al recentei antologii Negresa, poemul Într-un alt timp, într-o altă vârstă poetică din care cităm pe sărite: ,, Ei bine, am visat – în somn instantaneu la ceas de seară – / un poem dumnezeiesc./ Textul, scris pe aer cu litere cursive, aurii/ se derula ţeapăn, lent, implacabil,/ de sus în jos, dinspre cer pe pământ./ (…) Poemele din somn, a căror lectură o face spiritul ca pe o îmbăiere/ clandestină în lumina unei alte lumi,/ sunt cele mai teribile, stranii/ pur şi simplu frumoase,/ din câte mi-a fost dat să ci­tesc. Pe lângă ele, acestea/ scrise şi tot scrise, tipărite aici,/ au neajunsurile (ca să nu spun de­fectele) oamenilor în comparaţie/ cu presupusa, uluitoarea perfecţiune a zeilor.// Bref: mor­mânt simplu de om, de femeie./ Cruce simplă de lemn./ O tufă de liliac la doi paşi de mormânt./ În mormânt, sub pâlpâirea primelor lumânări/ (înstelată de-acum?) vocea cu care am scris, rescris,/ toate astea, în gând.”  Văduv şi inconsolabil, poetul, dar nu şi sumbru-nervalian, face din biografia sa ce locuieşte realitatea imediată, doldora de in­sig­ni­fianţe şi futilităţi, o ,,altă lume”, plină de utopii vivante, de personaje pregnante, de liber­tăţi ademenitoare şi săţioase: Negresa, Africa cu ale ei imagerii opulente, ,,îngerul probozit”, ,,bătrânul meu câine credincios Carl Gustav”, ,,motanul faustic”, Ierusalimul visat, cu ha­lucinantele sale dealuri  roşii, lunetistul din ex-Iugoslavia,  cocoşul de tablă, ,,ţaţa balca­ni­că”, ,,batracianul politic” etc. Perceperea sensului tragic sau a celui absurd al vieţii în ge­ne­re, ori a vieţii social-politice, ori pur şi implu a celei personale îmbracă la Marian Drăghici când hainele pestriţe ale imediatului, când cele vădit croite în cheie reverenţioasă, poetul preferând postura de ins cu umor şi delicateţe decât cea de justiţiar încruntat şi de tribun tunător. Dedublarea din care se nutresc poemele sale e dictată de iubire pentru se­menul său, ipocritul cititor.Altfel, Marian Drăghici este unul dintre cei mai gravi poeţi ai postmodernităţii noastre târzii, unul ars de toate marile, insolubilele, blestematele chestiuni ale destinului bietului om (şi poet)  în vremi de tranziţie. Poezia sa e alinătoare, e frumoasă pur şi simplu.