Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

Fişele unui memorialist (55)

Final de septembrie 2004. Aflu cu surprindere, din România literară, că a murit, la cincizeci de ani neîmpliniţi, poetul Ion Chichere. Nădăjduiam să-l cunosc personal, într-o bună zi. Îmi trimitea de la Reşiţa cărţile lui din ce în ce mai convingătoare, conţinând un vibrant lirism de boem ros de-o joasă provincie, de parcă s-ar fi aflat mereu într-o sală de aşteptare sordidă a miracolului. A fost, din câte am auzit, factor poştal, purtînd în geantă de bună seamă scrisori adresate unei eternităţi ipotetice. Îmi mărturisea într-una din dedicaţiile sale jucăuşe (una era adresată poetului Gheorghe Grigurcu din partea...eseistului I.C., poate ultima) că se dedă unei „beţii înalte”. Cît de „înaltă” a trebuit să fie această „beţie” dacă l-a absorbit ca un vîrtej, ridicîndu-l intempestiv în ceruri! Desigur o „beţie” care-l înfrăţea cu fiinţele şi cu lucrurile, cu lumina şi cu văzduhul acestei lumi provizorii care constituie totuşi o promisiune a veşniciei. L-am preţuit şi mi-a fost drag de la depărtări care, iată, au căpătat un caracter definitiv...

*

Performanţe: elocinţa (fastidioasă) care produce iluzia tăcerii şi tăcerea (sugestivă) ca­re produce iluzia elocinţei.

*

Nu poţi urma decît drumul ce ţi s-a dat, de aceea inventezi un altul, răsfăţîndu-te în Imposibil. Dacă am avea putinţa de-a alege între mai multe destine, ficţiunile ce le pro­du­cem s-ar ofili.

*

Fanatismul sufletului naşte pasiunile. Fanatismul minţii naşte ideologiile totalitare.

*

„De cîte ori aud vreun om de ştiinţă pronunţînd cuvîntul «metodă», am impresia că văd un şarpe care a înghiţit penibil un corp mai mare decît el”(Blaga).

*

„Mă încearcă oareşicare îndoială şi nedumerire în faţa oamenilor gata a suferi pentru o idee sau de a îndura chiar martirajul pentru ea, căci, în cele mai multe cazuri, aceiaşi oa­meni, în condiţii schimbate, se arată dispuşi să-şi impună ideea prin orice mijloace — chiar şi prin crimă” (Blaga).

*

Virtuozitatea: o agonie somptuoasă care se prelungeşte indefinit, dînd iluzia ne­muririi.

*

În materie de bogăţie şi de glorie, cum s-ar zice, pofta vine mîncînd. Pentru că am­bele se întemeiază pe iluzia cantitativului pseudoinfinit, pierzînd din vedere calitatea care este esenţa infinitului.

*

Pînă şi cele mai mărunte adevăruri sînt seminţe ce vor rodi cîndva. Minciuna e în si­ne sterilă, adevărul e în sine fertil.

*

Într-un fel, sănătatea e mai păcătoasă decît boala. Pe cînd cea de-a doua se măr­gi­neşte în genere la dorinţele fireşti, de revenire la normalitate, cea dintîi favorizează dorin­ţele nesăbuite, vicioase.

*

Moartea: o confruntare cu singurătatea. Este actul nostru cel mai personal. Naş­terea ne proiectează în biologie, deci într-o serie proliferantă, pe cînd moartea ne scoate din serie, ne individulizează tragic. O dată pentru totdeauna.

*

Fireşte, orice poet e întrucîtva şi actor. Dar un actor care se produce doar pentru sine, pe o scenă care e propriul său suflet (a nu se avea în vedere teatralitatea exterioară, tru­curile retorice ale discursului care prejudiciază poezia).

*

Cu atît mai accentuată e intenţionalitatea (tendenţioziatatea) creatorului, cu cît a­cesta e mai obosit. Cînd se află „în formă”, vlaga creaţiei o risipeşte.

*

Nu poţi crea decît limitîndu-te. Creaţia depinde de inteligenţa intuitivă cu care accepţi limita.

*

Inteligenţa, extrovertită prin natura sa, aspiră să vorbească cît mai mult, înţelepciu­nea, introvertită prin natura sa, vrea să tacă cît mai mult.

*

Adevărata profunzime nu dă nicicînd dovadă de suficienţă. Nu evită notele de „na­i­vitate” de care inteligenţa convenţională se fereşte ca de-un pericol mortal.

*

Virtuozitatea: din punct de vedere tehnic o virtute, însă din punct de vedere spiritual o insuficienţă care poate deschide drumul unei „căderi” precum cea a unor îngeri ce şi-ar admira timbrul vocii sau caligrafia mişcării.

*

„Nu scapi de un lucru, ocolidu-l, ci trecînd prin el” (Cesare Pavese).

*

Din păcate, nu o dată, un mare creator alunecă în neglijenţe ce traduc, chiar dacă inconştient, lipsa de modestie, o lăbărţare a personalităţii prea sigure pe sine. Un „minor” poate fi, prin compensaţie, mai supravegheat, mai omogen formal.

*

„Cea mai enervantă şi pernicioasă formă de tutuială este (...) cea considerată de tip occidental. Suni, de pildă, la o firmă, în interes de serviciu şi îţi răspunde o voce profi dîndu-şi doar numele mic: Roxana. În prima clipă, te gîndeşti că, pe vremuri, singurele profesioniste care n-aveau (nevoie de) nume de familie şi erau (re)cunoscute numai după diminutiv lucrau în firmele cu felinar roşu — Mimi, Lili, Mitzi etc. Imediat însă, vocea plusează şi te ia la pertu, deşi nu v-aţi văzut niciodată: da, Mircea, OK; iar cînd, la sfîrşitul convorbirii, îţi plasează şi un pa, o zi bună, aproape că începi să fantazezi...Tot aşa la televizor, în emisiunile de divertisment: vedetele cu caş la gură vor să fie la per tu, în direct, cu venerabili actori sau universitari. De ce? Aşa e-n Occident. Regret, dar în Occident nu e aşa. Nemţii nu ies cu una, cu două din Herr şi Frau, pentru italieni rangul sau gradul sînt în continuare importante în adresare (professore, avvocato, dottore), iar francezii — vorba unei colege — şi după ce fac amor îţi vorbeşte tot cu vous. Ideea că tutuiala e ca-n Occident a pătruns în unele minţi care îşi închipuie că, în engleză, Jou înseamnă tu. Nu înseamnă nici tu, nici dumneavoastră (sau înseamnă şi una şi alta), nu marchează nivelul de politeţe şi, în orice caz, în filmele americane putem vedea cum funcţionează regula stabilirii convenţiei: call me Bill, OK, Bill (Mircea Vasilescu, în Dilema veche, 2005).

*

Nu căuta să spui „totul”, să fii „comnplet”. Incompletitudinea, fragmentul pot transmite o tensiune aparte, o nostalgie a întregului care e în sine o preţioasă materie a creaţiei.

*

Criticul: un judecător care, în sala de tribunal, interoghează cu severitate o femeie fru­moasă pe care o admiră pe furiş.

*

Justiţia, socotea Diderot, ar fi un amestec al excesului de severitate cu excesul de cle­menţă. De obicei însă rezultatul e dezechilibrat, căci predomină cînd un „exces”, cînd altul.

*

Cea mai mare floare o are Rafalezia Arnoldi, care creşte în pădurile tropicale din Sud-Estul Asiei, pe insulele Filipine. Floarea ei are 3 m. circumferinţa şi cîntăreşte 10 kg. Un boboc de floare e de două-trei ori mai mare decît o căpăţână de varză.

*

„Jumătate dintre ruşi au o părere pozitivă despre fostul dictator sovietic Iosif Stalin, indică un sondaj de opinie realizat de agenţia VTsIom. Dintre persoanele chestionate 50 la sută au afirmat că rolul lui Stalin (1879 - 1953) în istoria Rusiei a fost fără îndoială sau probabil pozitiv. În timp ce 37 la sută au o opinie contrară, iar 13 la sută erau indecişi. Po­tri­vit sondajului, 42 la sută dintre ruşi au afirmat că doresc sau că nu s-ar opune să aibă în prezent un lider ca Stalin în fruntea ţării, în timp ce 52 la sută sînt împotriva unei astfel de idei. Sondajul de opinie a fost realizat pe un eşantion de 1600 de persoane şi are o marjă de eroare de 3 - 4 la sută” (Adevărul, 2005).

*

Nu poţi niciodată gîndi absolut spontan, ci în cadrele pe care ţi le oferă raţiunea se­dimentată în tine şi care se vrea, în chip mecanic, mai curînd o prelungire a ei decît o expresie a fiinţei tale încă neelucidate.

*

Sfiala: o transluciditate a sufletului care apără deopotrivă fiinţa ta care vrea să cu­noască lumea şi lumea care vrea să cunoască fiinţa ta.

*

Să fie idealul artei ceea ce s-a numit „o copie fără original” (mi se pare că de către Baudrillard?

*

Oare cunoşti cu adevărat doar ceea ce nu iubeşti? Oare prin iubire nu cunoşti atît obiectul acesteia cît te cunoşti pe tine însuţi? Ne punem, explicabil, astfel de întrebări, dar am putea capitula în faţa lor?

*

„Valoarea estetică, esenţa morală, lumina adevărului nu pot fi predate ca nişte lecţii — fiecare trebuie să şi le creeze înlăuntrul său. Sînt absolute, adică în afara timpului şi a so­cietăţii (...) şi prin asta incomunicabile. Cuvintele nu exprimă decît o schemă” (Cesare Pa­ve­se).

*

Am observat că la C., capitala falnică a provinciei, în care trăiesc, e puternică ten­din­ţa unor relaţii intermitente: oamenii, fie şi „simpatici”, uită ce ţi-au promis (o dată, de două, de trei ori etc.), reluînd relaţiile cu tine în puncte convenabile lor, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Proaspeţi şi sereni, nu se simt îndatoraţi la nici o scuză, la nici o expli­ca­ţie. Memoria pare a nu exista pentru asemenea prea fericiţi muritori. Vreo trei-patru cazuri susţin prezenta consemnare...

*

De corijat din parte-mi un exces de bunăvoinţă (cu un păgubos substrat temperamental), faţă de persoanele care n-o merită. O mixtură de intenţie „bună”, sentimentali­zantă, de politeţe şi de timiditate m-a făcut nu o dată să cedez stăruinţelor mai mult ori mai puţin suspecte ale unor inşi fie insuficient cunoscuţi, fie înfăţişînd deja unele fisuri de comportament pe care din slăbiciune le-am neglijat. Rezultatul? Dezamăgiri, dezamăgiri, dezamăgiri...

*

Nimic nu e mai incert decît gratitudinea. N-o aştepta! Las-o să se ivească în miraco­lul său cvasimaterial, o dată la mulţi ani precum curcubeul (Cînd ai văzut ultimul curcu­beu? Poate cu douăzeci de ani în urmă, boltindu-se peste o lume deja stigmatizată de puz­deria de blocuri cenuşii şi de maşini încrîncenate ce pare a atesta imposibilitatea lui).

*

Neîncrederea constantă, chinuitoare, macerantă faţă de tot ce e în preajma ta, ca un atentat la propria-ţi fiinţă, aidoma unui viciu. De data aceasta un viciu asociat cu la­şi­tatea, a cărui răspundere încerci a o împărţi cu Celălalt, învinovăţîndu-l. Dar neîncrederea ge­neralizată nu e oare o trădare a propriilor tale raporturi cu lumea şi atîta tot?

*

Scepticul : un cinic cu sine însuşi.

*

Scepticul, „un politician al gîndirii, în care nu se încrede complet şi totuşi o duce pînă la fund, fără să lunece, fără să se împotmolească” (Valéry).

*

Să reprezinte scepticismul o renunţare, o abstragere, o asceză fie şi demonică? Ori e un libertinaj? Nietzsche nu ezită a-l socoti un „desfrîu”, însă — atenţie! — un „desfrîu” per­mis atunci cînd omul are „o credinţă puternică”. Deci un fel de supapă a credinţei, îm­pie­dicînd-o totuşi să devină prea „puternică”...

*

Cu toate acestea, neîncrederea în marile repere, în marile valori, ar fi o postură mîn­tuită, crede Lichtenberg: „Neîncrederea adevărată, neprefăcută, în puterile omului este cel mai sigur semn de forţă spirituală”.

*

Cît de îngust este felul în care ni-L reprezentăm pe Dumnezeu, dacă nu putem gîndi că un om ar putea fi mai iertător decît El!

*

Sincer cu alţii, dar nu şi cu sine însuşi.

*

Zeii nu vorbesc decît foarte rar prin mijlocirea rostirii noastre, însă putem presu­pune că tac mult mai des prin mijlocirea tăcerii noastre.