Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

Cândva Ianuarie

M'angaliasés, s'angaliasá,

Mă-mbrăţişezi, te-mbrăţişez...

Prietenoasă umbra odăii.

Afară, planetă tristă.

(Într-un amurg de iarnă ningea domol, un stol de păsări necunoscute veni în crengile corcoduşului.)

Ninse apoi tare, ca în nuvela lui Joyce,

Pe-ncenuşat peisaj irlandez sau de-al nostru,

Îngreuind crengi şi păsări.

(Un moţ cafeniu, lăsat pe spate; aripile, precum cenuşa de-am zis, vrâstate cu negru.)

Cavalei nasoi, Hegel, Feuerbach,

Momâi la capete de drum înspre groază...

Românule, fulgi de nea, fulgi de păsări.

(Au stat câteva clipe în corcoduş, zboară-n alt pom dintr-o livadă apropiată. În crenguş negru îşi zbat aripi o vreme, îşi caută locul, umplu singurătatea cu fluierat ne-ntrerupt.)

Negri fulgii? Sunt oare albi?

De ce, dintr-o icoană a purităţii,

Izvod, simbol al durerii, ianuarie?

...fugi de nea, fugi de păsări!

(Se liniştiră, se -nnoptară cu crengile, ningea grăbit peste ele. În zori, de cum răzbătu în jur un pic de lumină, fluieratul lor, dezesperanţă, ianuarie.)

Souvetaurilia

Ai luat un „porc”, o „oaie”, un „taur”,

I-ai împodobit cu ghirlănzi, i-ai dus,

Sacrificator al lui Mars, la tăiere

Şi ai citit viitorul în ale lor măruntaie.

„Sus” e porcul, cel cu cântarea, grăsanul,

„Ovis”, intelectualitatea blândă, behăitoare,

„Taurus” e cerbicea, gloata ce-i ţine-n cârcă.

(Firav deţinut, în prima zi de Canal,

Şi-a privit roaba, ruptă-ntr-o parte,

I-o dase caraliul. O privi iar, îi zise:

       – Eu sunt rob şi tu eşti roabă,

       Haidem amândoi la treabă!)

Imagine din Van Gogh îţi vine în minte,

Şirul celor închişi, scoşi la plimbare în cerc,

Şerpuitor, sempitern, fatal urmărindu-se

Pe el însuşi.

(Ultima zi din aprilie trecu,

Nopţi începură'nălbăstrite ale lui mai,

Marame fugare, privighitori în

Plantaţia de salcâmi din marginea regimentului.)

Viziune modestă

Ultimă mângâiere, petecul de grădină.

Motanul bătrân, de 22 de ani,

Îşi căta adăpost pe sub leuştean.

Poetul?

Opera lui?

Sau fiinţa-i de carne şi respiraţie?

Cum clipeşti printre flori de vişin, steauo!

Lăstuni în re major

       Pleacă din lumea lor,

       Cât eşti tânăr încă

       Şi nu te-a-mpins la vale

       Greoaia sorţii brâncă!

(În depărtarea livezilor apăru, o clipă, imaginea cârdului săgetând negru străvezimea cerului, peste frunzişuri.)

Nemţoi bărbos ciugulise din Adam Smith

Şi din Ferdinand von Lassalle pelteaua

Care a dat în roşu spre gulag şi crimă

Şi au pupat-o-n cur „aller Länder”

Gagiii mărunţei ai clipei.

(Nemişcată în iţele plasei, ştiuca cea mare îşi aştepta destinul, pe ţărmul răsfrânt în ochii ei limpezi, sub simfonia lăstunilor. În ochii aceia mari...priveau malul abrupt...ceva atât de liniştit şi egal...)

Huo, voi toţi, înveşmântaţii în roşu,

A lui Satan Trismegistul ciurdă vicleană!

Sau... nemurire vouă ! statului major

Al viermuielii OMENIRE !

Alt nume, mai pe măsurica, nu i se putea da?

(Ieşea din trestiş nevăstuica, ţinând în gură şoarecele de smârc.)

Astfel, rază nici că se întrevede. Oare de unde? Din

Norul restriştii? Din cuşcă?

...Cenuşiu va fi cerul. Zăbreluit orizontul.

(Din norul lăstunilor fluturând în slava de seară se desprindea câte-un cârd, prăbuşindu-se ameţitor cu vâjiit de vânt pe linia stufului, peste pămătufuri. Apoi, când se îndesă înserarea, miile de lăstuni se lăsară la cuiburi, umplând cu un ciripit imens zona trestişului).