Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

,,Trăieşti, nu trăieşti, trăieşti, nu trăieşti..”

Motto:

,,(…) măşti peste măşti ca-ntr-o carte

cu file sălbăticite”

Angela Marinescu, Blindajul final

E o dimineaţă parcă muşcată

de-o fiară rănită

ce-mi pare că în memoria mea se tăvăleşte

                                                     în propriu-i sânge,

căci mie-mi sună-n cap apa

în care-au spălat un mort tânăr

şi tristeţile, precauţiile noastre,

ca nişte gratii împletite

stau îmbrăţişate –

îmi amintesc – inspirând

o duhoare proaspătă de bârlog

şi de aer stătut de prin saloane de spital

sau penitenciare celule –

lucruri, credulităţi, umilinţe şi vituperaţii

                                                     stoarse-n fantasme,

de care ştiu

 că în curând are să-mi fie ruşine:

,,Ce mama cu corniţe a unui drăcuşor mămos

să te crezi un  detestabil poet

 şi să-i duci în cârcă pe confraţii morţi

în floarea de cactus a vârstei

cu trupurile spălate cu ţuică fiartă

şi rouă îmbuteliată,

aşa-mi dădea târcoale un gând

de parcă aş fi fost călcat

în luciferice copite,

că ar fi trebuit să vină Iisus

şi să-i învie ca pe Lazăr

 pe-acei mirifici şi spulberaţi poeţi:

“Labiş, Stănescu, Mazilescu,

ieşiţi afară

din mormintele voastre

                 ca nişte burţi lipite de spinare

 şi nu luaţi în tragic

meschina, precara, sleita literatură,

umblaţi până-n asfinţit

                                         ţinându-vă pe după umeri

                             şi-astâmpăraţi-vă setea

                                         doar cu apă sfinţită!”

Iar ei să se codească sfielnici,

     apoi brusc maiestuoşi şi sceptici şi mofluzi,

                 abia reprimându-şi smerenia şi crisparea:

,,Cu ce drept ne învii tu pe noi, gornistule,

                 ca pe nişte hoituri de cârtiţe tebeciste,

     noi nu-l vedem bine pe tătucul Dumnezeu

                 pentru cănu ne-a dotat cu oase

din oţel înalt aliat

(în care să scrâşnească roţile tramvaiului

                                         şi-apoi să deraieze,

     nu-i aşa, Nicolae?)

                 să fi avut ideea suprarealistă

de-a ne cadorisi, pe ceilalţi doi,

cu ficaţi şi pancreasuri imune şi tefere

chiar de-am fi băut ţiţei vâscos

     ca vinul vechi de 100 de ani –

te uiţi la noi chiorâş că suntem murdari

de praful cosmic

                             depus pe sufletele noastre

ca nişte veşnic degerate cepe zdrobite cu pumnul,

ce ştiţi voi de creierul

     celui ce nu credea să-nveţe a filosofa vreodată,

                 creier trântit într-o vadră

şi aburind alene în soarele unui miez de iunie

                                         mitic şi mistic şi miticist,

     în vreme ce infirmierele fredonau

                             ,,pe lângă plopii fără soţ”

nenorociţi şi laşi o să turnăm în noi

                             câteva canistre de vin nobil

                 dres cu mirodenii, agheazmă şi mir,

     ne-om pogorî apoi în mormintele noastre

                             iar spiritele ne-or umbla împleticite

                                                     prin Cântarea Uitărilor!”

Dar, ce spun eu, creatura

                                         care şi-a-nnăbuşit plânsul

                 chiar şi când lumina zilei vedea,

am crescut cu-antipatia prodigioasă

                                                     a profelor de mate

     îmbibată în porii

                                                     pielii mele de curcă plouată

     şi huruind de mila sinistră

                                                     a imaginii din oglindă –

falsificam certificate medicale

ca să-mi prelungesc singurătatea

                                                     de spin împupit

     ca un vierme surâzând

                                                     într-o vânătă floare,

când citeam lihnit

                                         cărţi de căpătâi

     ale căror file îmi venea

                                                     să le smulg apoi

                                         ca pe nişte petale,

                 murmurând cu maternă stupoare:

,,Trăieşti, nu trăieşti, trăieşti, nu trăieşti,

                 orbia, surzenia şi nebunia

                                         să te mănânce!”

Vreo două femei mi-au injectat lacrimi

                                         fierte în bătăile inimii,

dar simţămintele mele unduiau

                                                     ca nişte şerpi

     iubindu-se pe jar şi sâsâind jurăminte –

acum, acum ce? împrăştii cenuşa caldă

                             a unor amnezice regrete

                 peste toate cuvintele de mai sus

     şi peste cele în guşi de privi9ghetori putrezite,

căci bătrâneţea zburdă în mine

ca o căprioară cu copite tocite,

acuma ştiu că fantoma lui Sing

–    în dimineaţa asta

şi-n asfinţitul ce vine –

a intrat în pielea unei fiare rănite

                 care în memoria mea

se tăvăleşte în propriu-i sânge,

                             dar nu mai ştiu

     dacă albul e roşu,

     sau roşul e alb (…)